121 de modificări
Modificări
m
→Istoric
Moştenitorul ctitorului Misail Monahul a fost nepotul său de frate, Panait Băbeanu, care şi-a respectat obligaţia de a se îngriji de cele două biserici. Apoi acesta şi-a lăsat averea nepotului său, Pană Băbeanu, dar acesta şi-a îndreptat atenţia doar asupra Bisericii Icoanei, neglijând Biserica Hagiu. Astfel, în 1831, când Biserica Hagiu era în pericol de a fi dărâmată, enoriaşii au contribuit la reparaţia ei generală, iar preoţii, în semn de recunoştinţă pentru dragostea şi bunăvoinţa acestora, i-au scris pe toţi în pomelnicul mare, fiind consideraţi ctitori. Cu toate acestea, sfântul lăcaş a mai rezistat doar 40 de ani, iar apoi a fost dărâmat din temelii deoarece se ruinase.
În locul bisericii ridicate de Misail Monahul, care rezistase aproape 100 de ani, a fost zidită o nouă biserică, mai mare, între anii 1872 şi 1874, lucrările fiind coordonate de preotul slujitor Ioan Călin, zis Belciugăţeanu. Banii necesari au fost donaţi de Radu Ştefănescu-Cavafu, proprietarul terenului unde se află acum Hala Traian, acesta devenind al doilea ctitor, aşa cum aflăm din pisania aflată în pridvor: „''Biserica cea veche, se numea AGIU, a fost făcută de un Misail Monahu, fost logofăt de taină. Apoi dărâmându-se, s-au construit această sfântă biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului, tot cu acelaşi nume după cum se vede, în anul 1872 Iunie 12, fiind donator Radu Ştefănescu Cavafu, care a depus una mie galbenii spre pomenire în veci, în zilele Domnitorului Carol I şi a Prea Sfinţiei Sale Părintelui mitropolit Nifon, lundu-şi sfârşit în anul 1874 decembrie 12. Preot ostenitor Ion Călin.''”.
După terminarea construcţiei, sfântul lăcaș a fost pictat, prima slujbă fiind oficiată în 1874, la sărbătoarea Naşterii Domnului. Catapeteasma este din lemn de brad, cu elemente de sculptură în lemn de tei, poleită cu metal şi executată cu multă fineţe.
În monografia bisericii, preotul Grigore N. Popescu ne spune cum a fost ridicată atunci biserica:„''În acest colţ de lume a fost o viaţă de cucernică tradiţie, de pioşitate, cum nu se poate întâlni în alte părţi(...). Te înduioşezi auzind pe bătrânii din parohie cum povestesc cu câtă voinţă şi dragoste s-au străduit părinţii lor pentru sfânta biserică. Femeile cărau cărămidă cu şorţurile sus pe schelă, fără să ţină seama de rangul social. A fost atunci o minunată întrecere în săvârşirea binelui!''” <ref> Preot Grigore N. Popescu, „Un colţ de oraş şi un sfânt lăcaş (Parohia şi Biserica Hagiu din Bucureşti)”, Bucureşti, 1935, p.51</ref>
