Chilie

Chilia (gr. kellia) este locul sau locașul de viețuire al monahului, în sensul propriu al cuvântului.

Istorie

În monahismul timpuriu, esențialmente anahoretic, chilia era un adăpost singuratic, săpat în piatră sau construit în mod simplu, o peșteră. Chilia era izolată și cât se poate de săracă, pentru a nu distrage atenția călugărului de la cele de sus spre cele de jos (Arsenie 13).

Chiar în monahismul semi-anahoretic egiptean (Nitria și „Chiliile”), chiliile călugărilor păstrau între ele măcar distanța ca rugăciunile cu voce tare să nu se audă de la una la alta.

În monahismul de tip lavriot palestinian, chiliile erau mai apropiate una de alta (și prin specificul deșertului local), dar își păstrau individualitatea.

Odată cu apariția diferitelor forme ale monahismului cenobitic, chilia este integrată în mănăstirile de obște, fiind locul tainic și personal al monahului în mănăstire (în afara programului vieții de obște).

Înțelesul duhovnicesc

Chemarea monahului (gr. monahos, de la monos - singur) este aceea de a trăi în modul cel mai direct și mai desăvârșit relația lui cu Dumnezeu, după cuvântul lui avva Alonie: „De nu va zice omul întru inima să că eu singur şi Dumnezeu suntem în lume, nu va avea odihnă” (Patericul egiptean, Avva Alonie, 1). Chilia nu este doar adăpostul monahului, ci imaginea acestui mod de viețuire

În Patericul egiptean

A întrebat avva Isaia pe avva Macarie, zicând: spune-mi un cuvânt. Şi i-a zis lui bătrânul: fugi de oameni! Zis-a lui avva Isaia: ce este a fugi de oameni? Iar bătrânul i-a zis: a şedea în chilia ta şi a-ţi plânge păcatele tale. (Macarie cel Mare, 26)

Avea odată Paisie, fratele lui avva Pimen, prieteşug cu cineva din afara chiliei lui. Iar avva Pimen nu era de acord. Şi sculându-se a fugit la avva Amona. Şi i-a zis lui: Paisie, fratele meu, are cu cineva prieteşug şi nu mă odihnesc. I-a zis lui avva Amona: Pimene, încă trăieşti? Du-te, şezi în chilia ta şi pune-ţi în inimă că acum ai un an de când eşti în mormânt! (Pimen, 2)

Un frate I-a întrebat pe avva Pimen, zicând: ce voi face? Şi i-a răspuns lui bătrânul: când Dumnezeu ne va certa, de ce trebuie să ne temem? Şi i-a zis lui fratele: de păcatele noastre. Deci i-a zis bătrânul: să intrăm dar în chilia noastră şi să ne aducem aminte de păcatele noastre şi Domnul ne va ajuta nouă în toate. (Pimen, 162)

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen, zicând: cum se cade să şed in chilia mea? I-a răspuns lui: a şedea în chilie, cea la arătare, aşa este: rucodelia (lucrul mâinilor), a mânca odată în zi. a tăcea şi a citi, lar în ascuns a spori în chilie, aşa este: a purta prihănirea de sine în tot locul, oriunde vei merge, a nu te lenevi de ceasul slujbelor bisericeşti şi de cele ascunse. lar de se va întâmpla în vreo vreme a şedea fără rucodelie, intrând la slujbă, fără tulburare să săvârşeşti pravila, iar sfârşitul acestora, tovărăşie bună câştigă şi te depărtează de cea rea. (Pimen, 167)

Zicea avva Ioan, că temniţă este a şedea în chilie şi a-şi aduce aminte de Dumnezeu totdeauna cu trezvire. Şi aceasta este: în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Matei 25, 30). (Ioan Colov, 27)

Zis-a un bătrân: Chilia monahului este cuptorul Babilonului, unde cei trei Tineri au aflat pe Fiul lui Dumnezeu, şi stâlpul de nor de unde Dumnezeu grăia cu Moise. (CAPITOLUL XXI

CUM CĂ NU SE CUVINE CA CINEVA SĂ SE MUTE LESNE, CĂCI PĂRINŢII NICI DIN CHILIE NU SE STRĂMUTAU CU LESNIRE, 7)