2.632 de modificări
Modificări
→O spiritualitate doxologică: Adăugare perspectiva Pr. Dumitru Stăniloae
==O spiritualitate doxologică==
=== Teofil Părăian ===
Părintele [[Teofil (Părăian)|Teofil Părăian]] remarcă, în conferința „Ortodoxie=Doxologie”, că spiritualitatea ortodoxă este una doxologică, fiind impregnată de slujbele ortodoxe și neputând fi despărțită de participarea la slujbe, care sunt o așezare a noastră în fața lui Dumnezeu cu conștiința că vorbim cu Dumnezeu, că I ne rugăm. Biserica ortodoxă este o Biserică a slujirii liturgice. Nu se concepe ortodoxie fără doxologie. Nu se poate concepe ortodoxie fără preamărirea lui Dumnezeu. ORTODOXIE = DOXOLOGIE. Pentru că:
Pentru că există o doxologie a gândirii, a minții, există o doxologie a simțirii și există o doxologie a trăirii, a vieții. Toate acestea trebuie să fie împreună. Pe această cale angajează pe om sfintele slujbe și spiritualitatea ortodoxă.
=== Dumitru Stăniloae ===
Părintele [[Dumitru Stăniloae]] elaborează asupra importanței doxologiei în Ortodoxie cum se poate citi mai jos<ref>[[Dumitru Stăniloae]], ''Ortodoxie și naționalism'', eseul ''Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxie'', 2011, URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf</ref>.
Pentru Ortodoxie, Dumnezeu și lucrarea Lui creatoare și mântuitoare nu este un obiect de doctrină teoretică, ci de laudă entuziastă, ca și pentru [[David|psalmistul Vechiului Testament]]. Ortodoxia se dovedește și în aceasta continuatoarea creștinismului de la început, care e modul Vechiului Testament de a se comporta față de Dumnezeu. Dar, lauda în cultul ortodox nu este exclusivă, ci ea este împreunată cu mulțumirea pentru ce a făcut și face Dumnezeu pentru noi și cu rugăciunea ce se aduce lui Dumnezeu pentru a ne face parte în continuare de mila și de darurile Sale. Însușirile mărețe și faptele minunate de bunătate ale lui Dumnezeu sunt menționate cu laudă, ca un temei pentru cererea unor noi milostiviri și daruri ale Lui și ca asigurări că El ne va face parte din aceste milostiviri și daruri.
Ortodoxia este doxologică în sensul larg că toată cunoștința despre Dumnezeu și despre lucrarea Lui mântuitoare este orientată practic, existențial, este transformată în rugăciune, în grăire directă către Dumnezeu, în conținutul dialogului nostru cu Dumnezeu, în substanță a raportului nostru personal și viu cu El. Ortodoxia a păstrat caracterul autentic al religiei ca dialog al credinciosului cu Dumnezeu, pe când în creștinismul occidental s-a dezvoltat caracterul de doctrină, de filosofie a creștinismului, de gnoză, care transformă pe Dumnezeu în obiect, diluându-i realitatea și subordonându-l minții umane. Dar numai în relația dialogică Dumnezeu e trăit intens și adevărat. De aceea, Ortodoxia e o experiență vie a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, ca partener în dialogul cu credinciosul, lucrează, la rândul Său, asupra partenerului uman, îl binecuvântează, îi răspunde la cereri cu mângâierile și darurile Sale.
Dumnezeu lucrează asupra credincioșilor prin cult, prin [[Sfintele Taine|sacramente]], iar credincioșii simt și mărturisesc prezența lui Dumnezeu în cântările de laudă și rugăciunile ce-I aduc. Cultul ortodox sacramental este un dialog ontologic între Dumnezeu și credincioși și numai după aceea este și un dialog verbal. Dumnezeu lucrează asupra noastră, în timp ce ne rugăm Lui, după ce am amintit faptele Lui mântuitoare și L-am lăudat pentru ele. Iar lucrând asupra noastră, Dumnezeu ne deschide ochii sufletului ca să intuim lucrarea Lui, ca să o simțim și ne mișcă să dăm expresie de laudă și de mulțumire pentru această simțire a noastră. Așa fiind, cultul sacramental nu e numai forma de rugăciune a cunoștinței de Dumnezeu, ci și izvor de cunoaștere și de continuă verificare a cunoștinței de totdeauna a Bisericii, forma principală a tradiției vii a Bisericii. Cuvintele cultului sunt călăuză spre experiența conținutului lor și exprimarea acestei experiențe. Credincioșii Bisericii Ortodoxe nu și-au însușit învățătura Bisericii în genere din catehisme și expuneri doctrinare, ci mai mult din cult, din practica sacramentală a misterului mântuirii. Gândirea despre Dumnezeu e cult și cultul e gândire, călăuză în gândire. Credinciosul ortodox nu disprețuiește reflexia despre Dumnezeu și despre lucrarea Lui mântuitoare, dar această reflexie o face în spiritul dialogului cu Dumnezeu, e reflexia partenerului care laudă pe Dumnezeu, îi mulțumește și îi cere ceva, e o reflexie în cadrul viu al dialogului, în experiența misterului divin. Gândirea ortodoxului despre Dumnezeu este cult, chiar dacă nu se realizează în vremea cultului.
Așa fiind, în cultul sacramental al Ortodoxiei care e și gândire, e lucrător Duhul Sfânt, Care e capătul lucrării divine străbătută în interiorul nostru cel mai intim. În ordinea cultului se produce continuu evenimentul întâlnirii cu Dumnezeu, așa cum în matca unui râu se fac experiențele adâncurilor. În cult vorbim lui Dumnezeu cântând, pentru că numai cântarea dă expresie căldurii experienței mai presus de cuvânt. În cântare, ființa noastră devine sensibilă la experiența misterului, e răpită de entuziasmul produs în ea de trăirea misterului, a Duhului de viață dătător și găsește forma de comunicare a acestei trăiri entuziaste. Cântarea eliberează cuvintele de sensurile lor intelectuale limitate, făcându-le adecvate vieții inefabile a misterului trăit.
Dar cultul mai este, în același timp, și vorbirea omului cu Dumnezeu despre trebuințele sale și ale semenilor săi, ale lumii întregi, ca și despre bucuriile sale pentru darurile primite. În cult, omul își vede și își trăiește profund și existențial, trebuințele sale de Dumnezeu și ia cunoștință de ceea ce devine el prin împărtășirea cu Dumnezeu. Căci în Duhul Sfânt, omul se vede pe sine nu în impasul neputinței și al nefericirii pe care le trăiește în necunoașterea lui Dumnezeu, ci în nădejdea optimistă a împlinirii sale și în începutul acestei împliniri, care se țese în dialogul misterios și mântuitor cu Dumnezeu. De aceea, cultul este optimist. Omul se trăiește pe sine, în cadrul lui, înălțat și gustă de mai înainte înălțările sale viitoare, inclusiv viața sa eternă în Dumnezeu, în Duhul iubirii și al comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii Săi. Icoanele sfinților, imnurile de laudă cântate lor, trăirea comuniunii cu ei, măresc acest optimism. Acestea cuprind o adevărată doctrină optimistă despre om, despre ceea ce poate omul să ajungă, prin adâncirea dialogului său viu cu Dumnezeu și cu semenii săi, o doctrină a măreției care așteaptă pe om, o doctrină a nădejdii pentru fiecare credincios, a unei nădejdi pregustate. Icoanele și imnurile adresate sfinților îl țin pe credincios în tensiune între arvuna primită și desăvârșirea făgăduită, pe drumul dezvoltării dialogului ontologic cu Dumnezeu, care e un drum escatologic. Perspectiva escatologică a cultului proiectează o lumină de optimism asupra vieții prezente.
==Articole înrudite==