Dar cultul mai este, în același timp, și vorbirea omului cu Dumnezeu despre trebuințele sale și ale semenilor săi, ale lumii întregi, ca și despre bucuriile sale pentru darurile primite. În cult, omul își vede și își trăiește profund și existențial, trebuințele sale de Dumnezeu și ia cunoștință de ceea ce devine el prin împărtășirea cu Dumnezeu. Căci în Duhul Sfânt, omul se vede pe sine nu în impasul neputinței și al nefericirii pe care le trăiește în necunoașterea lui Dumnezeu, ci în nădejdea optimistă a împlinirii sale și în începutul acestei împliniri, care se țese în dialogul misterios și mântuitor cu Dumnezeu. De aceea, cultul este optimist. Omul se trăiește pe sine, în cadrul lui, înălțat și gustă de mai înainte înălțările sale viitoare, inclusiv viața sa eternă în Dumnezeu, în Duhul iubirii și al comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii Săi. Icoanele sfinților, imnurile de laudă cântate lor, trăirea comuniunii cu ei, măresc acest optimism. Acestea cuprind o adevărată doctrină optimistă despre om, despre ceea ce poate omul să ajungă, prin adâncirea dialogului său viu cu Dumnezeu și cu semenii săi, o doctrină a măreției care așteaptă pe om, o doctrină a nădejdii pentru fiecare credincios, a unei nădejdi pregustate. Icoanele și imnurile adresate sfinților îl țin pe credincios în tensiune între arvuna primită și desăvârșirea făgăduită, pe drumul dezvoltării dialogului ontologic cu Dumnezeu, care e un drum escatologic. Perspectiva escatologică a cultului proiectează o lumină de optimism asupra vieții prezente.

==Articole înrudite==