2.277 de modificări
Modificări
m
Viața [[preotPreoțimea ortodoxă română din vechime|Viața preoțimii]] românești de altădată ]] a avut urmări pozitive și asupra vieții duhovnicești a poporului însuși, căci slujitorii Bisericii au însoțit poporul român în întreaga sa istorie, de la începuturi, de când elementul dac s-a contopit cu cel roman, până în zilele noastre.
→Conform Arhim. Petroniu Tănase: Corecturi
{{incomplet}}{{OrtodoxiaînRomânia}}
De la bun început în tot decursul istoriei românești a existat un '''specific spiritual românesc'''<ref name="Păcurariu">Mircea Păcurariu, ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9. p. 386</ref>.
=== Credincioșii ===
==== Atitudinea față de alții ====
Biserica românească a propovăduit neîncetat un duh de pace, de respect reciproc și de frăție față de cei de alte neamuri și credințe religioase, lucru pe care-l marturisește îndelunga și pașnica conviețuire cu cei de alte neamuri - armeni, maghiari, secui, sași, șvabi, sârbi, evrei, polonezi, ruteni, lipoveni, mai târziu turci și tătari - care s-au așezat printre români, firește, într-un număr neînsemnat.
Deși Biserica din Țara Românească și Moldova avea statutul de „Biserică de stat” sau „oficială”, ea nu a prigonit pe nimeni pentru convingerile sale religioase, după cum n-au făcut acest lucru nici autoritățile de stat românești și cu atât mai puțin credincioșii. [[Ierarh]]ii, [[preot|preoții ]] și [[laicat|credincioșii]] români au dovedit nu numai o atitudine de respect, ci chiar de ajutorare frățească față de credincioșii altor culte, așa cum nu întâlnim în nicio altă țară a Europei medievale, în care se cunoșteau alte războaie religioase ori arderea pe rug a „ereticilor și schismaticilor”.
[[Biserica Ortodoxă Română]] nu a persecutat niciodată pe credincioșii aparținători altor culte, nu a încercat să facă prozelitism printre ei, nu a lucrat pentru instrăinarea sau „românizarea” celor de alt neam, ci fiecare a fost lăsat în legea lui, adică în credința lui, după o foarte cunoscută expresie populară românească. Multimea lăcașurilor de cult ale naționalităților menționate mai sus, de pe întreg pământul românesc, multe ridicate cu secole în urmă, confirmă această profundă realitate românească.
În atmosfera vieții patriarhale de acum câteva veacuri, credincioșii fiecărei parohii participau în zilele de duminică și sărbătoare la slujbele din bisericile lor, oficiate de preoți din neamul și satul lor, recomandați de ei înșiși pentru [[hirotonie]]. La [[slujbă|slujbe]], el era ajutat de un [[cântăreț]] (numit în Ardeal cantor, iar în unele regiuni dascăl și diac, adică învățător, întrucât se ocupa și de instruirea copiilor din sat) și de un [[paracliser]] (crâsnic, făt, pălămar). După liturghie, în biserică sau în curtea ei, în care se afla și cimitirul cu osemintele părinților, moșilor și strămoșilor, preotul cu bătrânii satului discutau diferite probleme de interes obștesc ori aplanau unele neînțelegeri ivite între credincioși.
O influență covârșitoare asupra sufletului românesc au exercitat slujbele bisericești - îndeosebi [[Sfânta Liturghie]], care în anumite zone a început să fie săvârșită în [[limba română|limba poporului ]] încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, la care se adăugau [[spovedania]] și [[Împărtășanie|împărtășania]], cel puțin de două ori pe an, [[post]]urile (cele patru mari de peste an și zilele de miercuri și vineri), [[Cazanie|Cazania]] în românește, citită după slujbă, dar chiar și producțiile folclorice: colinde, cântece de stea, legende religioase.
Toate acestea au oferit credincioșilor nu numai o învățătură de credință, potrivită cu nevoile și gradul lor de pricepere, ci le-au oferit mai ales norme de viață morală, pilde de aleasă viețuire creștină și de dragoste de pământul strămoșesc și de semeni, note specifice ale spiritualității ortodoxe românești.
=== Secolul XVII ===
==== Situația generală ====
Viața aleasă a călugărilor români, a preoților de mir și a familiilor lor, [[slujbă|slujbe]]le bisericești din duminică și sărbători, [[cazanie|cazaniile]] care se citeau în cadrul lor, [[Spovedanie|spovedaniile]], [[post]]urile de peste an, [[hram]]urile marilor mănăstiri, care atrăgeau mii de închinători - toate au avut o influență covârșitoare asupra vieții duhovnicești a credincioșilor români.
Dar pe lângă acestea, secolul al XVII-lea și începutul celui următor au oferit credincioșilor o seamă de pilde vrednice de urmat. Mitropoliți ca [[Varlaam al Moldovei|Varlaam]] și [[Dosoftei al Moldovei|Dosoftei]] ai Moldovei, [[Iosif cel Nou|Iosif al Timișoarei]], [[Ilie Iorest]] și [[Sava Brancovici]] ai Transilvaniei, dar și atâția „[[pustnic]]i” sau „sihaștri” trăitori mai ales în sihăstriile din Subcarpații Moldovei și Munteniei, mulți socotiți de credincioși ca „[[sfânt|sfinți]]”, au fost pilde vii de adevărată viață duhovnicească. Sub înrâurirea acestora atâția tineri și tinere, dar și bărbați și femei în vârstă, mai ales văduve, din toate păturile sociale, și-au părăsit familiile, luând „jugul lui Hristos” în mănăstirile sau [[schit]]urile existente pe atunci fie pe pământul românesc, fie la [[Muntele Athos]], ori chiar în [[Țara Sfântă]].
==== Pilda muceniciei ====
În Țara Românească și Moldova se cunosc în acest timp și câțiva [[mucenic]]i care și-au jertfit viața pentru Hristos, întocmai ca martirii daco-romani din primele veacuri creștine. De pildă, un tânăr din părțile Olteniei, cu numele [[Ioan Valahul|Ioan]], a fost ucis de turci la Constantinopol, la 12 mai 1662, pentru că nu a vrut să abjure credința creștină și să accepte islamismul. [[Patriarhia Ecumenică]] l-a trecut în rândul sfinților în același an, fiind cunoscut în sinaxare sub numele de Ioan Românul sau „Valahul”. Biserica română a hotărât generalizarea cultului său abia în 1955, fiind prăznuit în fiecare an la 12 mai, ziua muceniciei sale. Tot în 1955, [Sfântul Sinod|Sf. Sinod]] a canonizat pe mitropoliții Iorest și Sava Brancovici ai Transilvaniei, ca vrednici apărători ai credinței ortodoxe, întrucât au suportat închisoare și au fost înlăturați din scaun pentru convingerile lor ortodoxe și refuzul de a colabora cu calvinii.
La 15 august 1714 domnitorul [[Constantin Brâncoveanu]] al Țării Românești, împreună cu cei patru fii ai săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei precum și sfetnicul său Ienache Văcărescu, au fost decapitați la [[Constantinopol]], pentru că au refuzat să abjure credința creștină și să treacă la mahomedanism. O eventuală apostazie a lor ar fi avut urmări negative asupra credincioșilor români, care poate ar fi fost siliți să le urmeze exemplul, lucru ce ar fi zdruncinat din temelii întreaga viață religios-morală a poporului român. Desigur, jertfa lor pentru credința ortodoxă a impresionat adânc pe contemporani, încât numele domnitorului martir a intrat chiar și în cântecele și baladele populare românești. Canonizarea lor oficială, ca și a vrednicului mitropolit [[Antim Ivireanul]], înecat în 1716, sub învinuirea de „necredință față de puternica împărăție otomană”, încă nu s-a făcut<ref>Între timp, Antim Ivireanul a fost canonizat în 1992.</ref>, dar este așteptată de credincioșii români.
==== Concluzie ====
Întreaga viață a celor menționați aici a fost străbătută ca un fir roșu de iubirea față de Dumnezeu, de semeni și de țară, de statornicie în dreapta credință. Prin aceasta ei au săvârșit o lucrare de înnoire sau de renaștere duhovnicească în sufletele și în viața credincioșilor români. Toți acești mucenici, ca și atâtea mii de călugări, preoți și credincioși cu viață „îmbunătățită”, rămași anonimi, definesc spiritualitatea românească a veacului al XVII-lea.
== Conform Arhim. [[Petroniu Tănase]] ==
=== Despre mănăstiri ===
Poporul român, spunea elogios Părintele Petroniu:
:''a avut întotdeauna și are și acum în mare cinste mănăstirea și pe monahi. Fie cât de bun preotul de parohie, poporul preferă pe duhovnicul monah, chiar dacă acesta este mai sever decât acela în aplicarea canoanelor. Lumea frecventează regulat și în mare număr mănăstirile, iar la hramurile mănăstirești numărul credincioșilor se numără cu miile și zecile de mii. Sub influența mănăstirii, mulți creștini țin trei zile de post pe săptămână ca monahii, se spovedesc și se împărtășesc mai des, citesc regulat Psaltirea în familie, fac rugăciune acasă, în timpul nopții. Mănăstirea a fost totdeauna pentru poporul român loc de scăpare în vremuri grele, oază de refacere sufletească, școală de viață creștină''<ref>Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii..., pp. 58-59.</ref>.
=== Creștinism țărănesc ===
Reflectând asupra originii poporului în care s-a născut, părintele athonit arăta că la originea lui „a fost o temelie sănătoasă, din punct de vedere spiritual. Asta contează mult! Plămada în care s-a fixat creștinismul la noi avea niște lucruri asemănătoare cu creștinismul. Și de aceea a prins creștinismul foarte bine. În țările noastre s-a format un creștinism deosebit: creștinismul țărănesc, cu evlavia țărănească. Vreau să spun că românii au fost un popor profund credincios. Oameni simpli, cu un creștinism sătesc. Cu tradiții creștine solide”<ref name="costion" />.
=== Despre europenism ===
„Acum, mai ales de când cu intrarea în Uniunea Europeană, s-a pervertit viața creștină. La această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună condiții. «Noi suntem creștini, cu Hristos, cu Biserică, cu Cruce, cu Evanghelie, cu toate astea. Noi cu astea intrăm în Uniunea Europeană». Dacă ne primeau cu ele și ne lăsau să rămânem cu ele să fi intrat, dacă nu, nu. S-a promis marea cu sarea, că o să fie o prosperitate extraordinară. Și au intrat românii într-o stăpânire fără Dumnezeu.”
„Un popor român care avea respect pentru familie, pentru copii, un popor cu viață frumoasă, cu tradiție... a ajuns acum să fie un popor cu un milion de avorturi pe an. Se dorește impunerea căsătoriilor homosexuale. Apoi, atâtea divorțuri. Se promovează dezmățurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se spune că e libertate și toată lumea se murdărește. Sfinții Părinți consideră că păcatul care murdărește cel mai adânc ființa umană este desfrânarea. Și tocmai aceasta este cea mai cultivată. Și nu numai la oameni în vârstă, ci și la copii, încă de la școală. Auziți? Fetițe de 12 ani și fac copil! Dacă omul nu crede în Dumnezeu, atuncea nu mai consideră că este păcat. Păcatul este abatere de la rânduielile puse de Dumnezeu pentru viață. Astăzi avem de-a face cu o libertate anarhică. Omul e liber să facă ce vrea. S-a pierdut ideea de păcat și atunci omul crede că e liber să facă toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul poporului. N-a fost de când e lumea așa ceva”<ref name="costion">Costion Nicolescu - Părintele Petroniu..., în vol. „Părintele Petroniu de la Prodromu”, Bucureşti, 2015, pp. 42-43.</ref>.
=== Echilibrul duhovnicesc ===
Nota specifică a Ortodoxiei românești, care o particularizează în mod aparte, este echilibrul ei, modul în care ține cumpăna între orgoliul grecesc, pe de o parte, și formele exagerate de nevoință, extremele slave, pe de altă parte. Dacă prima dintre acestea, Ortodoxia greacă, a lăsat loc nașterii ereziilor, cea slavă, prin sentimentalismul ei, a dus la manifestări extreme de asceză: nebunie pentru Hristos, lanțuri și fier, pentru trup etc. Noi am ținut calea de mijloc, spiritualitatea ortodoxă românească fiind caracterizată, potrivit experienței Părintelui Petroniu Tănase, de simplitate evanghelică; sinceritate în angajarea totală față de adevărurile de credință și smerenie, până la anonimat<ref>Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu, ''Farmecul inefabil și chemarea sfântă a Ortodoxiei românești'', Ziarul Lumina, 18 iunie 2023, URL: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/farmecul-inefabil-si-chemarea-sfanta-a-ortodoxiei-romanesti-181295.html</ref>.
=== Milostenia ===
Chiar și în ciuda traiului modest, poporul român a fost milostiv, ajutând toate Locurile Sfinte ale Ortodoxiei. Cunoscând foarte bine aceste realități, părintele spunea că „românii n-au făcut această ajutorare a popoarelor ortodoxe din slăbiciune, ci din spirit profund creștin. Poporul român și-a împlinit trebuințele lui cu ceea ce a avut și, țara fiind bogată, surplusul nu și l-a băgat în palate, în lux. Nu știau domnitorii români de palate? Nu văzuseră palate la Constantinopol, în Occident? Văzuseră destule. Și totuși, ei n-au făcut palate, nici catedrale. Au făcut lucruri simple și frumoase. Surplusul nu a fost investit în scumpeturi necreștine, ci a fost dat celor care aveau nevoie. Aceasta a fost dărnicia românească”<ref>De vorbă cu Părintele Petroniu. Redescoperirea Ortodoxiei, în vol. cit., p. 123.</ref>.
=== Numele Maicii Domnului ===
Părintele constata și insista asupra faptului că, nu doar etimologic, dar mai ales din punctul de vedere al sensibilității și evlaviei populare, românii au un fond și un specific aparte.
:''Sunt lucruri foarte interesante și foarte frumoase în Ortodoxia noastră românească. Fiecare țară își are amprenta și specificul ei creștin ortodox. Nu putea să se întâmple altfel cu poporul român. Specificul Ortodoxiei românești este un capitol care nu este deloc studiat. Mă gândeam, de exemplu, la denumirea aceasta a Maicii Domnului. Fiecare Biserică Ortodoxă are o anumită denumire pe care o folosește în chip deosebit. De exemplu, grecii au Panaghia, rușii au Bogorodița, românii au Maica Domnului. Există și diminutivul Măicuța Domnului... Poporul român s-a oprit la Mama Domnului din cauza sensibilității pe care o are față de rolul mamei. Dar este ceva mai mult. Nu întrebuințează cuvântul de mamă, ci cel de maică, rezervat de obicei pentru femeile care trăiesc în feciorie, pentru călugărițe. Atunci când spui Maica Domnului se cuprind trăsăturile caracteristice ale acesteia: și mamă, dar și fecioară, în același timp. Lucrul cel mai adânc, teologic, lucrul cel mai de taină. Poporul a surprins într-o numire simplă amândouă aceste trăsături: mamă și fecioară''<ref>De vorbă cu Părintele Petroniu. Redescoperirea Ortodoxiei, în vol. cit., p. 121.</ref>.
Această vocație specifică a Ortodoxiei românești, precum și atașamentul special al românilor față de credință, păstrat încă și în zilele noastre, spre deosebire de alte țări și confesiuni, în care lăcașurile de cult sunt goale și se vând, râvna preoților și a monahilor români, toate acestea au făcut ca prezența românească la Sfântul Munte Athos să fie una importantă, apreciată și respectată, însă, cum spunea și de această dată Părintele Petroniu: „Depinde de noi ca această prezență românească să fie frumoasă, să fie bună, să facă cinste țării, că suntem călugări români în Muntele Athos”<ref>Părintele Petroniu de la Prodromu, Cuvinte de învățătură. La Praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, în vol. cit., p. 611.</ref>
== Note ==
==Surse==
*[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.* Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu, ''Farmecul inefabil și chemarea sfântă a Ortodoxiei românești'', Ziarul Lumina, 18 iunie 2023, URL: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/farmecul-inefabil-si-chemarea-sfanta-a-ortodoxiei-romanesti-181295.html
[[Categorie:Ortodoxia în România]]
