2.326 de modificări
Modificări
m
{{incomplet}}{{OrtodoxiaînRomânia}}
==Surse==
*[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
Adăugare sursă
Deși relațiile dintre '''țările române și Bisericile grecești''' încep propriu-zis în Evul Mediu, ele sunt construite pe o fundație antică ce datează de la începuturile creștinismului. Aceste relații sunt în general de bună-cooperare, dar au existat și perioade tensionate, în special în perioadele în care [[mitropolie|mitropoliile]] române își dezvoltau autonomia eclezială.
:''Orânduitor al întregii vieți ortodoxe, supraveghetor al ei de fiecare clipă, răsplătitor darnic, dar și pedepsitor fără cruțare, făcător și răsturnător de patriarhi, găzduitor al fruntașilor Bisercii răsăritene, convocator de sinoade și îndreptător al credinței prin hotărârile acestor adunări ținute în umbra lui, Vasile Vodă merită un loc mare în istoria întregii lumi ortodoxe''<ref>Nicolae Iorga, ''Vasile Lupu ca următor al împăraților de răsărit'', 1913. p. 207</ref>.
==== Atanasie Patellaros Patelarie ===={{Main|Atanasie Patelarie}}
Dintre ceilalți patriarhi de Constantinopol care au călătorit prin țările române poate fi consemnat [[Atanasie PatellarosPatelarie]], fost mitropolit al Tesalonicului, iar în 1634 - pentru abia 40 de zile - patriarh ecumenic. A stat ani în șir la mănăstirea lui Păun Vameșul de lângă Iași, sihăstrit la [[Mănăstirea_Xiropotamu_(Muntele_Athos)|Xiropotam]] în Sfântul Munte.
În 1652, Vasile Lupu a reușit să-l pună pe Atanasie din nou în scaunul patriarhal, dar nu s-a putut menține decât 15 zile. A plecat din nou în Moldova, trăind în mănăstirea Sf. Nicolae din Galați, iar de aici în Rusia, unde a primit daruri bogate din partea țarului. La reîntoarcere a murit într-o mănăstire din Ucraina (1654).
În timpul domniei lui Matei Basarab, cu toată mișcarea anti-grecească pornită cu câțiva ani în urmă, s-a înființat o „schola graeca et latina” la Târgoviște, în 1646, de către umaniștii greci Pantelimon Ligaridis (viitorul mitropolit Paisie de Gaza) și Ignatie Petritis, ambii din insula Hios. Aceștia au ajutat și pe „Daniil Andrean monahul din Țara Panoniei” la traducerea [[Ștefan_I_al_Țării_Românești#Pravila_cea_mare|Pravilei Mari]] de la Târgoviște din 1652.
Colegiul întemeiat de Vasile Lupu la Iași, în 1640, cu profesori de la Kiev, a trecut după 1646 în mâna unor dascăli greci, încât de aici înainte limba de predare a devenit greaca, în locul celei latine. Între profesorii greci aflați la Iași în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ca profesori ai fiilor de domni, pot fi amintiți Teodor Trapezuntiul și mai ales ieromonahul Ieremia Cacavelas din Creta, cu studii la Londra, Leipzig și Viena. Acesta a tradus din grecește în românește o Tâlcuire a Sfintei Liturghii, tipărită la Iași, în 1697, a supravegheat tipărirea Tomului dragostei al lui [[Dositei al II-lea al Ierusalimului|Dositei al Ierusalimului]], în 1698 și a scris o prefață la ''Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea'' a fostului său elev [[Dimitrie Cantemir]]. In 1714, [[Școlile bisericești românești|școala ]] a fost organizată ca Academie, după modelul celei de la Sfântul Sava din București.
Sunt amintiți și alți cărturari greci, clerici și mireni, chemați mai ales ca profesori la Academia Domnească de la Mănăstirea Sfântul Sava din București. S-a admis că Șerban Cantacuzino înființase o școală cu limba de predare greaca veche, la îndemnul patriarhului Dositei și al stolnicului Constantin Cantacuzino, fiind apoi, probabil, reorganizată de Constantin Brâncoveanu, după 1689. Ea corespundea acum unei facultăți de filosofie și litere din cadrul universităților apusene, căci la baza filosofiei era clasicismul greco-roman și îndeosebi opera lui Aristotel. În 1707, Constantin Brâncoveanu a dat un regulament de reorganizare a Academiei, după ce ridicase pe seama sa o nouă clădire, la Sfântul Sava. Rezultă din actul respectiv că se predau pe atunci studii filozofice (logica, retorica, psihologia și metafizica), filologice-istorice (interpretări din marii scriitori greci antici: Sofocle,Plutarch, Tucidide, Xenofon, Demostene, ș.a.), teologice (Sfânta Scriptură, operele Sfinților Părinți) și științe exacte (astronomie, fizică, matematică). Unul dintre conducătorii ei a fost învățatul Sevastos Kimenitis din Trapezunt († 1702), fostul rector al Academiei („școala neamului”) de pe lângă Patriarhia de Constantinopol. Între ceilalți profesori care au activat la Academia din București, trebuie amintiți Marcu Porfiropol, originar din Cipru, Gheorghe Hrisogon din Trapezunt ș.a.
==== Altele ====
În timpul lui Constantin Brâncoveanu se întâlnesc în Țara Românească o seamă de ierarhi și cărturari greci, găsind cu toții teren prielnic de activitate. Pe lângă patriarhii amintiți (Dionisie IV Seroglanul și Iacob al Constantinopolului, Gherasim al Alexandriei, Dositei și Hrisant Notaras ai Ierusalimului), au trăit un timp la București și mitropoliții Atanasie al [[Mitropolia Dristrei|Dristrei]], Auxentie al Sofiei, Climent al Adrianopolei, Maxim de Ierapoleos, Neofit de Sevastia, Mitrofan de Nissa ș.a. Sub Șerban Cantacuzino era în Țara Românească Ghermano de Nissa, care a ajutat la revizuirea traducerii [[Biblia de la București|Bibliei de la București]] și alții.
== Secolul XVIII ==
=== Situația generală ===
==== Rezumat ====
Legăturile interortodoxe, atât de complexe în secolul al XVII-lea, au fost mai puțin însemnate în cursul epocii fanariote. Datorită numeroaselor proprietăți pe care le aveau aici cele patru Patriarhii răsăritene, de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, cârmuitorii lor nu mai sunt nevoiți să vină decât rar în țările române după ajutoare. În schimb, mulți ierarhi, egumeni, preoți și dascăli greci se așează aici, fără să mai vorbim de șirul nesfârșit al grecilor veniți ca însoțitori ai domnilor fanarioți, ridicați în diferite dregătorii.
În perioada aceasta a sporit în chip neobișnuit numărul arhiereilor titulari hirotoniți și stabiliți în țările române pe lângă mănăstirile închinate, care de multe ori pricinuiau neajunsuri ierarhilor locului, prin numeroasele hirotonii pe care le săvârșeau pe bani.
==== Țara Românească ====
Câțiva arhierei titulari sau egumeni au fost ridicați cu ajutorul domnilor fanarioți pe scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei sau pe cele episcopale de la Râmnic și Buzău. Mitropoliții greci ai Ungrovlahiei: Mitrofan de Nissa, originar din Tassos, [[Neofit Cretanul]], Filaret Mihalitzis, din insula Zante, Dositei Filitti din Podgoriana (Pogoniana) Epirului, toți în secolul al XVIII-lea, au desfășurat o activitate apreciabilă, în folosul păstoriților lor români, care le face un loc de cinste între ceilalți mitropoliți, de neam român.
==== Moldova ====
Dacă în Țara Românească scaunele vlădicești au fost mult timp ocupate de greci, în Moldova n-au putut păstori decât mitropolitul Nichifor, originar din Peloponez, și - caz cu totul excepțional - Iacob de la Roman, pentru câteva luni. Păstorirea lui Nichifor, deși cu bune sentimente față de români, a determinat pe mitropolitul [[Iacob Putneanul]] și pe boierii „pământeni” să ia atitudine hotărâtă împotriva pătrunderii ierarhilor de neam străin, prin cunoscutul „așezământ” din 1752.
În schimb, există și un ierarh originar din Moldova, [[Gavriil Callimachi]], care a păstorit 15 ani ca mitropolit la Salonic, fiind adus apoi de fratele său, domnitorul Ioan Teodor Callimachi, în scaunul mitropolitan de la Iași, în 1760.
==== Mitropolia Proilaviei ====
{{Main|Mitropolia Proilaviei}}
În sfârșit, este de menționat și faptul că mitropoliții greci ai [[Mitropolia_Proilaviei|Proilaviei]] (Brăila de azi) aveau sub cârmuirea lor duhovnicească și pe credincioșii români din cuprinsul acestei eparhii.
=== Legăturile cu Patriarhia Ecumenică ===
Legăturile cu Patriarhia de Constantinopol, în secolul al XVIII-lea, se vădesc în recunoașterea alegerilor de mitropoliți și episcopi făcute în țară, sau în recunoașterea strămutării (μετάθεσις) unor arhierei titulari în scaunele de la noi (de pildă, Mitrofan de Nissa, [[Neofit Cretanul]], Grigorie II, [[Filaret al Râmnicului|Filaret, episcop de Râmnic]] și apoi mitropolit, toți trei foști mitropoliți titulari ai Mirelor Lichiei, ș.a.).
Patriarhii de Constantinopol au făcut apel în repetate rânduri la vlădicii români și domnii fanarioți pentru a le acorda ajutoare materiale. Eparhiile românești plăteau o contribuție anuală (Mitropolia Ungrovlahiei 70 de groși, Episcopia Buzăului 35, probabil cele din Moldova la fel), la care se adăugau alte ajutoare bănești în cazuri excepționale. De pildă, prin 1739, ecumenicul Neofit VI făcea un apel la mitropolitul Neofit Cretanul, cerând ajutor pentru Patriarhie, care avea o datorie de 850 de pungi.
Se cunosc și unele scrisori schimbate între mitropoliții din țările române și patriarhii ecumenici, chiar în unele probleme teologice. De pildă, Neofit Cretanul, în 1741, cerea ecumenicului Paisie II lămuriri cu privire la botezul sau [[Sfântul Mir|mirungerea]] luteranilor și calvinilor trecuți la Ortodoxie și la recunoașterea validității hirotoniilor romano-catolice.
Recunoscând rolul deosebit pe care-l deținea Mitropolia Ungrovlahiei în marea familie a Bisericilor Ortodoxe, patriarhul ecumenic Sofronie II (1774-1780) la solicitarea domnitorului Alexandru Ipsilanti a acordat mitropolitului Grigorie II și urmașilor săi în scaunul Ungrovlahiei, titlul onorific de „locțiitor al scaunului din Cezareea Capadociei”, prin scrisoarea sa din 10 octombrie 1776.
=== Muntele Sinai ===
Mănăstirea [[Mănăstirea Sfânta Ecaterina (Sinai, Egipt)|Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai]] a continuat să se bucure de veniturile pe care le aduceau mănăstirile românești închinate în secolele XVI și XVII. În 1731, membrii familiilor Cantacuzino și Filipescu au închinat Muntelui Sinai mănăstirea Mărgineni (azi în ruine) care, la rându-i, avea ca [[metoc]] mănăstirea Verbila, amândouă pe valea Prahovei.
=== Meteore ===
O biserică cu hramul Sfântul Haralambie a fost zidită în mănăstirea Sfântul Ștefan din [[Meteore]], de către egumenul Arsenie, care cârmuise un timp mănăstirea închinată Butoi, desigur cu bani și cu daruri din Țara Românească. Mănăstirile Banu și Adormirea din Buzău erau închinate la mănăstirea Rusicon de lângă Tricala.
=== Epir ===
Mănăstirile din Ianina au beneficiat de asemenea de sprijinul românilor, mai ales datorită mitropolitului Dositei Filitti. Mănăstirea Stavropoleos din București, ctitoria călugărului Ioanichie din Ostanița Epirului, devenit mitropolit titular, beneficiara unor danii oferite de mai mulți domni fanarioți și boieri, era închinată mănăstirii Gura din Ostanița.
=== Mega Spileon ===
O mănăstire care s-a bucurat în acest secol de însemnate ajutoare românești a fost Mega Spileon din provincia Ahaia, în Peloponez. Paraclisul el, cu hramul Sfântul Luca, construit în 1725, de egumenul fondator, cu ajutorul domnitorului Constantin Mavrocordat.
Câțiva ani mai târziu, Grigore II Ghica, pe atunci în Țara Românească, acorda mănăstirii Mega Spileon contravaloarea a 180 de bolovani de sare, danie întărită și de domnii următori, continuată și de unii din Moldova. În 1769, Grigore II Ghica, pe atunci în Țara Românească, a închinat străvechea biserică românească de la Vlah-Serai din Constantinopol „cu casele și cuprinsurile din jurul ei și toate danile ce au căpătat...” În 1798, patriarhul Grigorie V a declarat mănăstirea Mega Spileon ca [[stavropighie]], adică supusă direct Patriarhiei, obligată să-i dea anual 300 de groși. Odată cu ea, a trecut sub ascultarea Patriarhiei biserica și casa din Vlah-Serai, asupra căreia Patriarhia avusese un drept mai vechi de stăpânire.
=== Cipru ===
Au fost ajutate și câteva biserici din insula Cipru. De pildă, în biserica Faneromeni din Nicosia se păstrează o icoană dăruită de un Iosif Moldovlahul, care ar fi zidit o biserică aici, acum ruinată. Grigore II Ghica, domn în ambele Principate, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, a hărăzit un ajutor anual de 500 de groși mănăstirii Chicu.
Mănăstirea Mahera, nu departe de Nicosia, a primit ajutoare însemnate din amândouă Principatele, strânse de călugării Ciprian (mai târziu arhiepiscop, spânzurat de turci) și Haralambie, în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Domnitorul Mihail Suțu al Moldovei le-a dăruit o sută de groși, iar pe Ciprian l-a pus să studieze în Academia din Iași. Se păstrează până azi în mănăstire mai multe obiecte de cult, și mai ales manuscrise de muzică psaltică, aduse din călătoria lor, precum și portretele lor, lucrate la Iași.
=== Alte mănăstiri ajutate ===
Alexandru Vodă Ipsilanti, domn în Țara Românească (1774-1782 și 1796-1797) și în Moldova (1786-1788), a ridicat o mănăstire la Calopetra, în insula Rodos. Iar în mănăstirea Ecatontapiliani din insula Paros se păstrează câteva obiecte de cult de proveniență românească, cele mai multe de la Nicolae Mavrogheni, domnul Țării Românești (1786-1790): un [[Evangheliar]], un [[sacos]], o [[bederniță]], un [[epitrahil]], și câteva [[icoană|icoane]]. Tot Mavrogheni a oferit banii necesari pentru construirea a trei cișmele în această insulă.
Mănăstirea Sfântul Ioan din insula Patmos a primit o danie anuală de 400 de aspri, aproape în tot cursul epocii fanariote. Mănăstirea Silivri, la 50 km vest de Constantinopol, pe coasta Mării de Marmara, a primit ajutoare din partea Mavrocordaților (200 bolovani de sare = 25.440 kg).
Felurite obiecte de cult, manuscrise și cărți aflate în mănăstirile și bisericile grecești ori în bibliotecile lor, fie la Athos, fie în alte părți, provin din Principatele Române. Ele stau mărturie asupra permanentului ajutor acordat acestor așezăminte în cursul veacului al XVIII-lea.
Cităm, de pildă, potirul de la Mihail Racoviță, din prima jumătate a secolului, în biserica Arhanghelul Mihail din Arnăutchioi-Constantinopol, zecile de hrisoave domnești, precum și cărțile și manuscrisele de pe la noi, aflate în metocul Sfântului Mormânt din Constantinopol, omoforul de mătase albă de la Mihail Suțu, din 1795, la Patriarhia Ecumenică, o candelă de la Alexandru Ipsilanti și soția sa Ecaterina la mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, o icoană a Mântuitorului de la mănăstirea Spilia din Munții Pindului, lucrată de zugravul Teodor din București, în 1717, o Evanghelie dăruită de mitropolitul Daniil al Ungrovlahiei în mănăstirea Sf. Ioan din insulele Patmos, câteva cruci de la Dositei și Costache Filitti, la Zița.
Obiecte de proveniență românească se păstrează în Muzeul Etnografic, în Biblioteca Națională și în alte așezăminte culturale din Atena.
=== Ajutor pentru școli ===
De ajutoarele românești au beneficiat peste 50 de școli grecești din Peninsula Balcanică și Orientul Apropiat, fie prin subvenții anuale pentru plata corpului didactic și ajutoare pentru elevii săraci, fie prin subvenții pentru construirea sau refacerea clădirilor școlare. Se adaugă și faptul că unele cărți grecești tipărite la români au slujit ca manuale didactice în școlile respective.
==== Gheorghe Castriotul ====
În primul deceniu al secolului al XVIII-lea, unul din dregătorii lui [[Constantin Brâncoveanu]], Gheorghe Castriotul - originar din Castoria, din Munții Pind -, acordă [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Patriarhiei din Ierusalim]] 2.650 de ducați, din care să fie plătiți preoții din șase localități din Palestina (Ierusalim, Gaza, Rama ș.a.), care să învețe pe copiii creștini de acolo în grecește și arăbește. Același Gheorghe Castriotul lăsa prin testamentul său din 1708 suma de 13.124 ducați, depusă la Veneția, urmând ca din veniturile ei să fie plătiți doi dascăli la școala pe care o întemeiase în Castoria.
==== Școli din Constantinopol ====
De o deosebită atenție s-a bucurat „școala cea mare” a Patriarhiei din Constantinopol (sau „Academia din Fanar”), care a primit subvenții din partea multor domni fanarioți.
De pildă, sub Constantin Moruzi al Moldovei (1777-1782), subvenția se ridica la 2.400 lei anual, din care jumătate pentru burse la 12 elevi săraci și silitori. Restul de 1.200 de lei reprezentau venitul moșiei Hotărniceni, cumpărată de mitropolitul [[Gavriil Callimachi]] și închinată marii școli din Constantinopol.
Subvențiile Țării Românești erau tot atât de însemnate, oferite de Scarlat Ghica (1759), Ștefan Racoviță (1764), Alexandru Ipsilanti, Alexandru Moruzi (3.000 lei pe an), mitropolitul Grigorie II și mai mulți boieri.
Au mai fost ajutate alte școli din Constantinopol: cea de la biserica Megaliotisa, cea din Muhlio, lângă Fanar, și școala de mănăstire, apoi câteva din localitățile învecinate, pe Bosfor: Terapia (indeosebi de Alexandru Moruzi), Mega Revma (Arnăutchioi), Kurna Ceșme, Neohorion (Jeni-kiöi, în românește Satul Nou), Büyük-Dere, în românește Valea Mare, Silivria, apoi gimnaziul din Smirna și altele.
==== Alte școli ====
Școala din orașul Trapezunt (Trebizonda) - de unde au venit și unii dascăli la București -, ca și școala mănăstirii Sumela, în apropiere de Trapezunt, de asemenea au fost ajutate de mai mulți domni ai celor două țări românești.
În Grecia, au fost ajutate școlile de la Athos, din Seres, în apropiere de Tesalonic, din Zagora, în Thesalia, din Vitina în Peloponez, iar în Albania de azi școlile din Corița și Selasfor. Mitropolitul Dositei Filitti a sprijinit școlile din Pogdoriani și Zita, în Epir, iar episcopul Costandie Filitti a înființat două școli în Zita natală, înzestrându-le cu o bogată bibliotecă și plătind salariile la trei profesori, între anii 1814-1825. Numeroase ajutoare au primit școlile din insulele grecești din Patmos, înființată de Mavrocordați, în 1713 și susținută de domnii următori, Andros, Hios, Paros, Naxos, Mikonos ș.a. La fel au fost ajutate cele trei școli ale Patriarhiei din Alexandria, pentru tineri ortodocși greci și arabi, lucru ce-l aflăm din corespondența patriarhului Ciprian cu egumenul Meletie de la Zlătari.
În Bulgaria de azi, au fost ajutate școlile din Arbănași (Arvanitohori), în apropiere de Târnovo, Drăgoi-chioi și Pivatele.
==== Școlile românești ====
{{Main|Școlile bisericești românești}}
Pe lângă aceste școli din afara hotarelor celor două Principate, domnii fanarioți s-au îngrijit și de Academiile domnești din București și Iași, în care se preda în limba greacă, cu dascăli greci. În aceste Academii studiau nu numai tineri români, ci și tineri din alte țări, mulți beneficiind de burse. Toate aceste școli sprijinite de români au contribuit la cultivarea spiritului național grecesc și la pregătirea drumului spre marele război de eliberare națională din 1821-1829, care a dus la dobândirea independenței poporului grec (1829).
=== Cărturari greci în țările române ===
==== Exemple de nume ====
Numeroși cărturari greci - unii membri ai clerului - și-au desfășurat activitatea în țările române: Nicolae Chiparissa, Petru Depasta Peloponezianul, medicul lui Constantin Mavrocordat, Atanasie Comnen Ipsilanti, tot medic, călugărul Constantin Chesarie Daponte, toți cu lucrări privitoare la români și la evenimentele petrecute la noi în secolul XVIII (de pildă Chesarie Daponte a scris lucrarea în versuri Δακικαί εφημερίδες ... sau ̵̵''Cronicul războiului de 4 ani 1736-1739'', un ''Catalog istoric al grecilor însemnați'' ș.a.). Nichifor Theotochis, originar tot din Corfu, cu studii la Padova, Bologna, și Leipzig, a fost profesor și director al Academiei domnești din Iași în două rânduri (1764-1765 și 1776-1777); este autorul unor lucrări științifice (de pildă, ''Elemente de Fizică'', în două volume). Principala sa operă teologică, Chiriacodromionul - la Apostol și Evanghelii - a fost tradusă și tipărită în românește de mitropolitul [[Veniamin Costachi]]. Din opera prietenului său Evghenin Vulgaris, originar tot din Corfu, va traduce tot mitropolitul Veniamin Costachi.
La începutul secolului al XIX-lea, s-au ocupat de istoria și geografia țărilor române doi cărturari greci: Dimitrie Daniil Philippide (Filipidis) (''Istoria și Geografia României'' publicată la Lipsca, în 1816, în care folosește pentru prima oară numele de azi al țării române), și Dionisie Fotino sau Fotinos (Istoria vechii Dacii, acum a Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei, în trei volume, tipărită la Viena, în 1818-1819).
==== Tipărituri ====
Zeci de cărți în limba greacă au văzut lumina tiparului, în tot cursul secolului al XVIII-lea și la începutul celui de al XIX-lea, la București și la Iași. În orice caz, activitatea tipografiei în limba greacă în cursul acestui secol, deși patronată de domni veniți din Fanar sau de ierarhi greci, nu mai cunoaște amploarea celei desfășurate sub Constantin Brâncoveanu.
În ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea, continuând bineînțeles la sfârșitul epocii fanariote, s-au tipărit mai multe cărți cu caracter laic, cele mai multe în „noua tipografie de la Izvorul tămăduirii de la Cișmea”: ''Mic manual de legi'', al lui Alexandru Ipsilanti, în grecește și românește (1780), ''Abecedarul mre'' (1783), ''Descrierea Valahiei'', tradusă după lucrarea în limba franceză a generalului Bauer (1789) etc. Meșterii care au îndreptat și tipărit ultimele două cărți erau Nicolae și Ioan Lazăr din Ianina, desigur vlahi din Epir.
În felul acesta, renașterea elenismului este indisolubil legată de permanentul sprijin material și moral românesc.
== Secolul XIX ==
=== Introducere ===
În acest secol, legăturile cu celelalte Biserici Ortodoxe surori au fost mai puțin însemnate decât în secolele precedente. Mai mult chiar, raporturile cu Bisericile de limbă greacă s-au înrăutățit, în urma [[Secularizarea averilor mănăstirești|secularizării averilor mănăstirești]] din 1863 și în urma încercărilor repetate ale Bisericii din noul stat România de a-și [[Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române|câștiga autocefalia]]. Același lucru se poate spune și în privința raporturilor Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica sârbă, care s-au agravat în urma acțiunilor revendicative ale Bisericii românești de a ieși de sub jurisdicția celei sârbe. Se remarcă faptul că s-au adâncit — pe diferite căi — legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă.
Cele patru patriarhii apostolice — Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, — precum și așezămintele mănăstirești de la Athos, Meteore, Ianina, Sinai și din alte părți ale Greciei și Orientului Apropiat, au continuat să beneficieze de veniturile mănăstirilor care le erau închinate în Țara Românească și Moldova, până la secularizarea averilor acestora, în 1863.
=== Prima jumătate a secolului ===
Mitropoliții români care au păstorit după 1821 au păstrat legăturile canonice obișnuite cu Patriarhia ecumenică. De pildă, [[Grigorie Dascălul]] a avut un schimb de scrisori cu patriarhul ecumenic Agatanghel (1828—1830), în perioada tipăririi [[Tetraevanghel]]ului bulgar de la București.
Urmașul lui Grigorie Dascălul, Neofit, a trimis diverse ajutoare Patriarhiei pentru susținerea unor biserici și școli grecești (de pildă pentru biserica Sf. Treime din insula Halchi și seminarul de acolo).
=== Reformele lui Cuza ===
{{Main|reformele lui Alexandru Ioan Cuza}}
În a doua jumătate a secolului, s-au înfăptuit cunoscutele [[reformele lui Alexandru Ioan Cuza|reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza]] — [[Reformele_lui_Alexandru_Ioan_Cuza#Secularizarea_averilor_mănăstirești|Legea pentru secularizarea averilor mănăstirești]] (1863), [[Reformele_lui_Alexandru_Ioan_Cuza#II._Unificarea_bisericească|Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale]] (1864) și [[Reformele_lui_Alexandru_Ioan_Cuza#III._Numirea_episcopilor|Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți]] (1865), — care au dus la agravarea raporturilor cu Patriarhia ecumenică. Tot din timpul lui Cuza s-au făcut primele încercări pentru [[Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române|dobândirea autocefaliei]].
=== Recunoașterea autocefaliei ===
{{Main|Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române}}
După îndelungate tratative, patriarhul ecumenic Ioachim IV (1884—1886) și sinodul său și-au dat consimțământul, prin cunoscutul Tomos de autocefalie, din [[25 aprilie]] 1885. De acum înainte, s-au păstrat legăturile canonice cu Patriarhia ecumenică și cu celelalte Biserici Ortodoxe de limbă greacă prin schimburi de scrisori irenice între [[întâistătător]]ii acestora și mitropoliții români.
=== Români la Atena ===
În tot cursul secolului al XIX-lea, întâlnim tineri români la studii teologice în Atena. În 1844, [[Neofit al II-lea|mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei]] a trimis cu cheltuiala Mitropoliei patru tineri (ieromonahul Dositei, ierodiaconul Dionisie Măldărescu, Ioan Niculescu și Lazăr Drugeanu) ca să studieze în seminarul numit „Rizarion” din Atena, deschis în același an. Tot pe atunci, studia în gimnaziul din Atena și tânărul Ilie Benescu. După terminarea seminarului, cei doi călugări s-au întors în țară, iar ceilalți trei au continuat studiile teologice și filozofice. Ei au avut un nou coleg român, pe Dumitru Racoviță. După reîntoarcerea în țară, unii dintre ei au ajuns profesori de seminar.
În 1856, arhiereul Filaret Scriban, rectorul [[Începutul_învățământului_teologic_românesc#Seminaria_Veniamina|Seminarului de la Socola]], a trimis și câțiva tineri moldoveni la Atena: ierodiaconul Climent Nicolau, monahul Filaret Dimitriu și Gheorghe Erbiceanu, iar alți doi au fost trimiși la Halchi: ierodiaconul Damaschin Matiescu și monahul Ghenadie Enăceanu.
După ei, au beneficiat de burse la Atena și alți tineri români, care au avut apoi rosturi însemnate în viața noastră bisericească: Constantin Erbiceanu și Dragomir Demetrescu, viitori profesori de teologie, Partenie Clinceni, Gherasim Saffirin, Teodosie Atanasiu, viitori ierarhi și alții.
=== Gheorghe Zottu în București ===
Un teolog grec, dr. Gheorghe Zottu (1842—1885), originar din Epir, cu studii în Grecia, Germania și Franța, a fost mult timp profesor la cele două Seminarii teologice din București, la Colegiul Sf. Sava și la Facultatea de Teologie, director al cancelariei Mitropoliei Ungrovlahiei și redactor al revistei „Ortodoxul”.
== Note ==
<references />
==Surse==
*[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
== A se vedea și ==
* [[Țările române și Muntele Athos]]
* [[Țările române și Bisericile slave]]
[[Categorie:Istoria Bisericii]]
[[Categorie:Ortodoxia în România]]
