2.343 de modificări
Modificări
Adăugare secolul XVII
{{incomplet}}{{OrtodoxiaînRomânia}}
Deși relațiile dintre '''țările române și Bisericile grecigrecești''' încep propriu-zis în Evul Mediu, ele sunt construite pe o fundație antică ce datează de la începuturile creștinismului. Aceste relații sunt în general de bună-cooperare, dar au existat și perioade tensionate, în special în perioadele în care [[mitropolie|mitropoliile]] române își dezvoltau autonomia eclezială.
== Antichitate ==
== Secolul XVII ==
=== Prestigiul Ortodoxiei românești ===
În acest secol, la 1642, s-a convocat [[Sinodul de la Iași]], la care au participat reprezentanții celor trei mari ramuri ale Ortodoxiei: greacă, slavă și română, care au aprobat cunoscuta [[Mărturisirea_Ortodoxă_(1642)|''Mărturisire'']] a mitropolitului de neam român Sf. [[Petru Movilă]] al Kievului, devenită carte de doctrină a întregii Ortodoxii. Era o dovadă a prestigiului deosebit la care se ridicase Ortodoxia românească în acel timp.
=== Factori ===
Legăturile românilor cu Bisericile ortodoxe de limbă greacă au sporit considerabil:
* prin patriarhii, mitropoliții, profesorii, egumenii și călugării greci veniți la români, mulți din ei sfârșindu-și chiar viața pe pământ românesc;
* prin ierarhii greci care au păstorit la români ([[Luca din Cipru]] și [[Grigorie I al Țării Românești|Grigorie al Ungrovlahiei]], Ignatie Grecul de la [[Arhiepiscopia Râmnicului|Râmnic]]);
* prin unii arhierei „titulari” greci, aleși în principate și hirotoniți pe seama unor vechi scaune episcopale de mult dispărute, dar care rămâneau în țările românești;
* prin tipografiile grecești înființate la români, în care s-au imprimat cărți de slujbă și de apărare a Ortodoxiei (Iași, București, Snagov, Râmnic, Târgoviște);
* prin Academiile grecești de la Târgoviște, Iași și mai ales prin cea de la mănăstirea Sfântul Sava din București, la care au activat dascăli greci, unii din ei oameni de înaltă cultură, cu elevi greci dar mai mult români;
* prin ajutoarele materiale acordate de domnii români mai ales sub forma „închinării” de mănăstiri „Locurilor Sfinte” din Răsărit (cele patru Patriarhii apostolice, mănăstirile din Muntele Athos, Meteore, Muntele Sinai etc.).
Această intensă activitate cultural-bisericească a fost posibilă datorită sprijinului statornic și generos al domnilor români, din care trebuie menționați [[Vasile Lupu]], [[Matei Basarab]], [[Șerban Cantacuzino]] și mai ales [[Constantin Brâncoveanu]], sub care cultura grecească pe pământ românesc a cunoscut o remarcabilă înflorire.
=== Efecte negative ===
Creșterea continuă a influenței grecești în viața politică, economică, socială și cultural-bisericească a țărilor românești extracarpatine a provocat nemulțumirea și aversiunea maselor largi românești. Situația a dus la mișcări împotriva grecilor așezați pe teritoriul românesc, precum cele conduse de Bărcan Stolnicul și Lupu Paharnicul Mehedințeanul în 1617, mișcări care au dus la numirea ca domni a lui Matei Basarab și Vasile Lupu.
Închinarea mănăstirilor la Locurile Sfinte a dus la abuzuri și neorânduieli. Domnitorul Leon Tomșa, deși grecizat, a fost silit să dea un „așezământ” împotriva călugărilor greci, prin care se reînnoia dreptul țării de a-și alege pe cine voia în fruntea eparhiilor și a mănăstirilor, iar Matei Basarab a hotărât să procedeze la „dezînchinarea” unor mănăstiri (1639). Cu toate acestea, situația n-a putut fi remediată decât pentru scurt timp, căci amestecul grecesc în treburile țării a început să se facă din nou simțit.
=== Chiril Lucaris ===
Domnii români au acordat un sprijin material permanent Patriarhiei Ecumenică, ai cărei titulari i-au vizitat în mai multe rânduri, venind după ajutoare. Mitropoliții celor două țări românești erau recunoscuți de patriarhii ecumenici, cărora le plăteau o dare anuală.
Cel mai de seamă patriarh ecumenic în această perioadă a fost [[Chiril Lucaris]], care a întreținut permanente legături cu țările românești. Încă în primăvara anului 1594, pe când era ieromonah, a trecut prin Moldova, în drumul său la cneazul ortodox Vasile din Ostrog, în voievodatul Volhiniei din Polonia, unde a fost trimis de patriarhul Meletie Pigas al Alexandriei, ca să întărească pe credincioșii ortodocși români amenințați cu uniația.
În 1601, s-a reîntors la Alexandria, oprindu-se din nou la Iași, la curtea lui [[Ieremia Movilă]], unde a rostit câteva cuvântări, în Duminicile [[Triod]]ului și [[Penticostar]]ului. A ajuns la Alexandria, numai cu două zile înainte de moartea lui [[Meletie Pigas]] († 13 septembrie 1601), căruia i-a urmat în scaun. În 1612 a ajuns locțiitor de patriarh ecumenic, dar nu s-a putut menține decât o lună. Din Constantinopol, s-a îndreptat spre Țara Românească, la colegul său de studii de la Veneția și Padova, Radu Mihnea, fiind primul patriarh de Alexandria care a vizitat țările românești. Aici a scris, în latinește, un tratat despre doctrina și organizarea Bisericii Ortodoxe, cerut de un pastor olandez (1613). A trecut pentru câteva luni în Moldova, la domnitorul Ștefan Tomșa, unde a rostit câteva cuvântări. S-a reîntors apoi în Țara Românească, unde a ținut alte cuvântări la Mitropolia din Târgoviște și a sfințit [[Mănăstirea Radu Vodă|mănăstirea Radu Vodă]] din București, închinată tot atunci [[Mănăstirea Iviron (Muntele Athos)|mănăstirii Ivir]] din Muntele Athos. Acum a fost închinată Alexandriei mănăstirea Stănești, iar câțiva ani mai târziu Segarcea.
În 1620 era din nou în Țara Românească, fiind ales tocmai atunci, la 4 noiembrie 1620, în scaunul de patriarh ecumenic. A păstorit în condiții cu totul vitrege, fiind înlăturat de turci din scaun de cinci ori, mai ales prin intrigile iezuiților, și compromis prin publicarea unei ''Mărturisiri'' de credință calvină, pusă sub numele său, la Geneva, în 1629 și 1633. În cele din urmă, a fost sugrumat din ordinul sultanului, la 29 iunie 1638, și aruncat în apele Bosforului.
Ca patriarh ecumenic, Chiril Lucaris n-a mai trecut prin țările românești, dar a menținut legăturile cu ele prin scrisori. De o mare însemnătate este scrisoarea sa din 2 septembrie 1629 către principele Gabriel Bethlen al Transilvaniei, prin care respingea cu indignare propunerea acestuia de a-și da consimțământul la trecerea românilor transilvăneni la calvinism.
=== Vasile Lupu și Patriarhia ===
Un capitol însemnat în legăturile românești cu Constantinopolul l-a constituit domnia lui Vasile Vodă Lupu, adevărat protector al Patriarhiei.
Patriarhia avea numeroase datorii făcute cu ocazia ocupării scaunului, la care se adăuga și „tributul” anual pe care era obligată să-l plătească turcilor. Domnul moldovean a luat asupra sa achitarea tuturor acestora. În schimb, a cerut să se instituie o comisie de trei sau patru [[epitrop]]i, aleși de sinod, care să coordoneze treburile economice, recunoscându-și dreptul de control asupra acesteia, urmărind ca pe viitor să nu se mai aleagă ierarhi prin simonie.
Pentru acest ajutor neprețuit oferit de domnul român, patriarhul ''Partenie I'' zis ''cel Bătrân'' și sinodul său au hotărât să-i dăruiască moaștele Cuvioasei [[Parascheva de la Iași|Parascheva]] (păstrate până atunci în biserica Sfântul Gheorghe din Fanar). Ele au fost aduse în Moldova și așezate în biserica [[Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi|Sfinții Trei Ierarhi]] din Iași, la 13 iunie 1641.
Cu toate acestea, în septembrie 1644, ''Partenie I cel Bătrân'' a fost înlăturat din scaun și înlocuit cu ''Partenie II'' zis ''cel Tânăr'', cu concursul lui Vasile Lupu. În octombrie 1646, acest Partenie II a fost înlăturat din scaun tot prin Vasile Lupu, care i-a plătit și datoriile făcute în cei doi ani de păstorire. De aceea, [[Nicolae Iorga]] scria:
:''Orânduitor al întregii vieți ortodoxe, supraveghetor al ei de fiecare clipă, răsplătitor darnic, dar și pedepsitor fără cruțare, făcător și răsturnător de patriarhi, găzduitor al fruntașilor Bisercii răsăritene, convocator de sinoade și îndreptător al credinței prin hotărârile acestor adunări ținute în umbra lui, Vasile Vodă merită un loc mare în istoria întregii lumi ortodoxe''<ref>Nicolae Iorga, ''Vasile Lupu ca următor al împăraților de răsărit'', 1913. p. 207</ref>.
=== Atanasie Patellaros ===
Dintre ceilalți patriarhi de Constantinopol care au călătorit prin țările române poate fi consemnat Atanasie Patellaros, fost mitropolit al Tesalonicului, iar în 1634 - pentru abia 40 de zile - patriarh ecumenic. A stat ani în șir la mănăstirea lui Păun Vameșul de lângă Iași, sihăstrit la [[Mănăstirea_Xiropotamu_(Muntele_Athos)|Xiropotam]] în Sfântul Munte.
În 1652, Vasile Lupu a reușit să-l pună pe Atanasie din nou în scaunul patriarhal, dar nu s-a putut menține decât 15 zile. A plecat din nou în Moldova, trăind în mănăstirea Sf. Nicolae din Galați, iar de aici în Rusia, unde a primit daruri bogate din partea țarului. La reîntoarcere a murit într-o mănăstire din Ucraina (1654).
=== Partenie IV Moghilanul ===
Unul dintre urmașii săi, Partenie IV Moghilalul, fost patriarh ecumenic în cinci rânduri (între 1657-1685), a călătorit în Țara Românească prin 1655. Pentru a-și putea câștiga mijloacele de existență, patriarhii care s-au succedat în scaun i-au încredințat cârmuirea Mitropoliei Proilaviei (1667-1671), apoi a Târnovei și a Vidinului. A murit la București, după anul 1688.
=== Dionisie IV Seroglanul ===
Un alt patriarh de Constantinopol, Dionisie IV Seroglanul (Museliminul), fost mitropolit de Larissa și deținător al scaunului ecumenic în cinci rânduri (între 1671-1694), ierarh învățat, înrudit cu Cantacuzinii, puternici pe atunci în Constantinopol, a avut strânse legături cu țările românești (slujise și ca secretar al lui Matei Basarab).
În 1681 - ca fost patriarh - a venit în Țara Românească, la Șerban Cantacuzino, pe care a izbutit să-l împace cu Gheorghe Duca al Moldovei. În vara anului următor, cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino, și-a reluat scaunul patriarhal pentru a treia oară. În 1687, după ce a pierdut din nou scaunul, a venit tot în Țara Românească, unde, în anul următor, a slujit la [[înmormântare]]a binefăcătorului său, Șerban Cantacuzino, și a uns domn pe Constantin Brâncoveanu. Cu ajutorul acestuia, și-a reluat scaunul, pentru a cincea oară, în 1693, dar nu l-a putut păstra decât șapte luni. În aceste împrejurări, a venit din nou în Țara Românească, la Târgoviște, unde și-a dat obștescul sfârșit (1696), fiind înmormântat în fosta catedrală mitropolitană de acolo.
=== Iacob ===
Contracandidatul lui Dionisie IV, Iacob, care a păstorit în scaunul ecumenic în trei rânduri (între 1679-1688), a venit în ambele țări române în câteva rânduri. În 1693, a slujit la înmormântarea lui Constantin Cantemir, alături de patriarhii Gherasim al Alexandriei și Dositei al Ierusalimului. S-a stins din viață la Iași, în 1700, fiind îngropat în [[mănăstirea Golia]], unde se mai păstrează piatra sa de mormânt.
=== Refacerea unei biserici din Constantinopol ===
La rugămintea patriarhului Calinic II, Constantin Brâncoveanu a refăcut din temelii biserica Sfântul Nicolae din Galata (Constantinopol), care fusese distrusă de un incendiu.
== Secolul XVIII ==
== Note ==
<references />
== A se vedea și ==
==Surse==
*[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
[[Categorie:Istoria Bisericii]]
[[Categorie:Ortodoxia în România]]
