Epoca fanariotă

Fanarioţii sau grecii fanarioţi (în limba greacă: Φαναριώτες) erau membri ai familiilor aristocratice greceşti care locuiau în caratierul Fanar (Φανάρι,), Acesta era principalul cartier al grecilor din Constantinopol (Istambul), unde se afla şi sediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Fanarioţii dominau administraţia Patriarhiei şi interveneau deseori în alegerea înalţilor prelaţi, inclusiv a Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, care avea statutul de "Primul între egali" în lumea episcopilor ortodocşi.

Unii dintre membrii acestor familii, care cuceriseră o mare influenţă politică şi adunaseră averi considerabile în cursul secolului al XVII-lea, ocupau funcţii administrative foarte importante în Imperiul Otoman. Din 1669 până la 1821, fanarioţii au servit ca dragomani (translatori) ai Sublimei Porţi şi ai ambasadelor străine. Alături de demnitarii bisericii şi de funcţionarii locali din provincii, fanarioţii reprezentau clasa conducătoare greacă în timpul dominaţiei otomane până la izbucnirea războiului de independenţă al Greciei. În timpul acestui ultim război, fanarioţii au jucat un rol de primă importanţă şi au influenţat deciziile Adunării Naţionale, corpul reprezentativ al revoluţionarilor, care a fost convocat în şase şedinţe între 1821 şi 1829.

Între 1711/1716 şi 1821, unii dintre fanarioţi au fost numiţi domnitori (voievozi) ai Ţărilor Române Moldova şi Valahia, de obicei ca o promovare pentru funcţionarii dragomani. Această perioadă este cunoscută în istoria României ca epoca fanariotă/domniile fanariote.

Creşterea influenţei greceşti în Imperiul Otoman

După cucerirea Constantinopolului, când sultanul Mahomed Cuceritorul i-a luat locul de facto şi de jure împăratului bizantin ca suveran al creştinilor imperiului cucerit. Sultanul a recunoscut Patriarhul Ecumenic ca lider naţional şi religios (ethnarch) al grecilor şi altor etnii care erau incluşi în Milletul ortodoxiei greceşti. Patriarhul a câştigat o impotanţă de prim rang şi a ocupat un rol de primă importanţa printre creştinii imperiului, deoarece otomanii nu făceau nici o dinstincţie legală între religie şi naţionalitate, considerându-i pe toţi ortodocşii din imperiu ca aparţinând unei singure entităţi.

Aceasă poziţie a Patriarhiei în statul otoman a încurajat priectele rezistenţei greceşti, care era centrată pe reînvierea şi revitalizarea Imperiului Bizantin. Patriarhul şi ceilalţi ierarhi ai bisericii ortodoxe constituiau primul centru de putere al grecilor din sânul statului turc, unul care a reuşit să se infiltreaze în structurile de bază ale Imperiului Otoman, atrăgând de partea lor şi o bună parte a fostei nobilimi bizantine.

Cu timpul, prezenţa slavilor în administraţie a devenit extrem de periculoasă pentru statul otoman, de vreme ce aceşti supuşi au tins să-şi ofere sprijinul armatelor Habsburgilor în contextul Marelui război turcesc. Până în secolul al XVII-lea, Patriarhul Grec al Constantinopolului a devenit conducătorul administrativ şi religios suprem al tuturor supuşilor ortodocşi din imperiu, indiferent de apartenenţa lor naţională. Toate patriarhiile care fuseseră independente până la acea vreme, inclusiv Patriarhia Serbiei, fondată încă din 1557, au fost trecute sub autoritatea Bisericii Greceşti.

În plus, începând din secolul al XVII-lea, otomanii au început să întâmpine probleme în dirijarea relaţiilor lor externe, având dificultăţi în impunerea termenilor tratatelor cu vecinii. Poarta a fost pusă pentru prima oară în situaţia de a se angaja în tratative diplomatice cu vecinii săi. Dată fiind tradiţia otomană de ignorare în general a limbilor Europei Occidentale, oficialii turci s-au văzut în imposibilitatea de a participa la orice fel de negociere cu Apusul. Poarta s-a folosit pentru aceste sarcini diplomatice de greci, care erau printre cei mai cultivaţi din imperiu. Ca rezultat imediat, aşa-numiţii fanarioţii, membrii ai familiilor greceşti originare de obicei din Constantinopol, au ajuns în situaţia de a ocupa înalte poziţii de secretari şi interpreţi ai oficialilor şi ofiţerilor otomani.

Au apărut astfel două grupuri care au intrat în competiţie pentru putere cu liderii bisericeşti. Aceste grupuri erau reprezentate pe de-o parte de fanarioţii Constantinopolului şi pe de altă parte de notabilităţile locale din provinciile Greciei Otomane (kocabaşi, gerontes, dimogerontes, prokritoi). În conformitate cu afirmaţiile lui Constantin Paparregopoulus, unul dintre cei mai importanţi istorici greci, fanarioţii au deţinut la început cele mai importante funcţii seculare de la curtea Patriarhală şi, prin aceasta, au putut interveni deseori în alegerile episcopilor, sau au putut influenţa deciziile Patriarhului. Negustorii greci şi clericii de origine aristocratică bizantină, care câştigaseră o mare prosperitate economică şi politică şi care au fost cunoscuţi mai apoi ca fanarioţi, s-au aşezat în cartierul cel mai nord-vestic al Constantinopolului, care a devenit centrul puterii greceşti după stabilirea sediului Patriarhiei aici în 1461 (la scurtă vreme după ce Hagia Sophia a fost transformată în moschee).

Fanarioţii în posturi înalte

În timpul secolului al XVIII-lea, fanarioţii au apelat la grupările lor ereditare clerical-aristocratice pentru a conduce afacerile Patriarhiei, devenind astfel puterea politică dominantă în comunitatea greacă din Imperiul Otoman. Cu timpul, rolul lor a crescut până la a ajunge un factor politic foarte important în imperiu şi, în funcţiile de agenţi diplomatici, au jucat roluri notabile în afacerile Regatului Marii Britanii, Franţei sau Imperiului Rus. În timp ce-şi îndeplineau funcţiile oficiale, ei s-au lansat în afaceri private, câştigând controlul asupra comerţului de maximă importanţă pe Marea Neagră. Fanarioţii au reuşit să-şi extindă negoţul mai întâi în Regatul Ungariei, iar după aceasta în toate ţările Europei Centrale. Toate aceste afaceri au intensificat contactele lor cu naţiunile occidentale, iar drept consecinţă fanarioţii au învăţat limbile occidentale şi au cunoscut foarte bine cultura statelor apusene.

Chiar înaintea de izbucnirea războiului de independenţă al Greciei, fanarioţii deveniseră elita grecilor. După cum apreciază Paparregopoulus, acestă evoluţie a fost una naturală, datorită experienţei şi educaţiei înalte a fanarioţilor. În paralel, Svoronos afirmă că ei au subordonat identitatea naţională clasei lor sociale, de vreme ce principala lor strădanie era aceea de a asigura coexistenţa paşnică a cuceritorilor şi cuceriţilor, coexistenţă paşnică care ar fi garantat mai departe prosperitatea economică proprie. Svoronos crede că, prin acest fapt, fanarioţii nu au îmbogăţit indentitatea naţională greacă şi au pierdut treptat puterea în confruntare cu grupurile dispuse să lupte cu orice preţ cu Imperiul Otoman, (la început klephtii şi mai apoi armatoloii.

Domniile fanariote în Ţările Române

Începutul domniilor fanariote

Perioada nu trebuie înţeleasă ca un început al prezenţei elementului etnic grec în Ţările Române, deoarece grecii se stabiliseră de mai multă vreme aici. După sfârşitul epocii fanariote, diferite familii fanariote cu membri născuţi pe pământ românesc au început să se considere, atât în Moldova cât şi în Muntenia, ca fiind de origine română şi sunt prezenţi şi azi în societatea românească. Printre cele mai importante familii se numără familia Rosetti, al cărui reprezentant de frunte a fost C. A. Rosetti, (promotor al radicalismului şi naţionalislmului în perioada postpaşoptistă) sau familia Ghica, (ai cărui reprezentanţi Grigore al IV-lea şi Alexandru al II-lea, în ciuda originii lor fanariote, au fost consideraţi primii domni "pământeni" după revoluţia de la 1821).

Atenţia fanarioţilor s-a concentrat pe ocuparea celor mai bune posturi pe care le putea oferi imperiul, dar şi pe ocuparea tronurilor din Moldova şi Muntenia, care erau încă ţări bogate şi, chiar şi mai important, se bucurau de un statut de autonomie, (în ciuda faptului că trebuiau să plătească un tribut ca vasali ai otomanilor). Mulţi greci au găsit un teren propice afacerilor lor în Principatele Române, mult mai avantajos prin comparaţie cu cel din Turcia şi cu dificultăţile pe care le întâmpinau negustorii în Imperiul Otoman, dar şi un teren de afirmare a puterii politice crescânde. Mulţi dintre fanarioţi au intrat în rândurile boierimii valahe sau moldoveneşti prin alianţe matrimoniale.

Deşi apăreau mai rar, în perioada fanariotă au apărut şi domnii a unor principi locali. Această situaţie a determinat două elenizări discutabile a unor familii boiereşti româneşti: familia Callimachi (numele original Călmaşul) şi familia Racoviţă, această acţiune fiind făcută pentru a penetra nucleul Fanarului şi pentru a creşte şansa lor de a ocupa tronul şi mai târziu pentru a îşi menţine poziţiile.

Deşi toate sursele sunt de acord că anul 1711 este momentul oficial în care eroziunea graduală a instituţiilor tradiţionale a atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei fanariote s-au făcut simţite cu mult timp înainte. Sultanii otomani au făcut presiuni pentru alegerea domnilor de-a lungul a mai multor secole, chiar din secolul al XV-lea, iar nobilii greci sau levantini au concurat cu boierii români locali încă de la începutul secolului al XVI-lea. Domnitori precum Dumitraşcu Cantacuzino în Moldova sau Gheorghe Duca în Muntenia, amâdoi aleşi în 1673, şi-au predat familiile întregi, nu doar pe unii dintre membri anume aleşi, pentru a fi zălog la Constantinopol. În acelaşi timp, monarhia electivă tradiţionlă din principate s-a caracterizat printr-o lungă perioadă de dezordini politice şi a fost dominată în fapt de un număr redus de familii ambiţioase, locale sau străine, care au intrat în lupte sângeroase de cele mai multe ori pentru ocuparea celor două tronuri şi care, în plus, puseseră mâna pe cel mai întinse moşii din ţară. Un conflict caracteristic este cel dintre familiile Craioveştilor şi cea a Cantacuzinilor în perioada de de până în anul 1711.

1711-1715

Schimbarea clară de politică faţă de cele două principate a fost determinată de faptul că, deşi autonome, ele intraseră într-o perioadă de continui hărţuieli cu otomanii, datorată nesupunerii principilor pământeni, legaţi din ce în ce mai mult de Imperiul Rus, odată cu venirea la putere a împăratului Petru cel Mare şi de prezenţa încurajatoare pentru rebeli a Habsburgilor pe frontiera Munţilor Carpaţi. Nesupunerea domnilor locali a devenit din ce în ce mai primejdioasă pentru turci, care acum trebuiau să lupte şi cu promisiunea dată de Imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de protecţia a populaţie româneşti ortodoxe. Această promisiune a devenită evidentă odată cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui Mihai Racoviţă, care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul împăratului Petru cel Mare. Racoviţă a fost înlocuit cu Nicolae Mavrocordat, fanariot aflat la a doua domnie în Moldova, după ce fusese primul fanariot care domnise în Muntenia, unde îl înlocuise pe Ştefan Cantacuzino.

Un moment crucial în politica Imperiului Otoman faţa de Principatele Dunărene a fost războiului ruso-turc din 1710-1713, în timpul căruia Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Rusia. După înfrângerea suferită de ruşi, Cantemir a fost silit să plece în exil, iar turcii au hotărât să nu mai permită alegerea domnilor, ci au trecut la numirea lor, la început în Moldova şi la scurtă vreme şi în Muntenia. Hotărârea de a numi şi în Muntenia un domnitor nepământean a fost luată după ce domnitorul Ştefan Cantacuzino s-a aliat cu comandantul militar habsburgic Eugene de Savoya la începutul Marelui război turcesc.

Caracteristici

Domitorii şi suita domnească

Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei dragomanul şef al Sublimei Porţi, fiind prin aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman.

Noul principe, care obţinuse funcţia sa în schimbul unui plocon consistent, (un obicei care era mai vechi), pleca în noua ţară în care fusese numit, şi a cărei limbă nu o cunoştea de cele mai multe ori, cu o numeroasă suită. Odată ce noul principe era numit, el era escortat la Iaşi ori Bucureşti de o suită formată din familia sa, favoriţi şi creditori, (de la care împrumutase bani pentru ploconul oferit la investire). Domnul şi cei din suită urmăreau să-şi recupereze cât mai repede cu putinţă investiţiile făcute cu prilejul numirii şi în plus să strângă suficienţi bani cât să trăiască îndestulat după încheierea scurtului mandat domnesc.

În total, în perioada fanariotă au fost numiţi în cele două principate 31 de domni din 11 familii diferite. Unii dintre ei au fost exilaţi sau executaţi. Lupta pentru domnie era aşa de încrâncenată, încât a provocat asasinate între membrii aceleiaşi familii.

Când, datorită numeroaselor cazuri de trădări ale principilor, familiile din rândul cărora erau aleşi domnitorii au devenit din ce în ce mai puţine. Mai mulţi domnitori au ocupat pe rând tronul în cele două principate. În timp ce domnul de la Bucureşti plătea mită pentru a evita mutarea sa la Iaşi, domnul Moldovei folosea aceiaşi metodă pentru a ocupa tronul Munteniei, considerate mai bogate. De exemplu, Constantin Mavrocordat a ajuns să fie numit de nu mai puţin 10 ori pe tronul unei dintre cel două principate. Domnitorul era dator diferiţilor creditori, sau chiar sultanului însuşi. Cu toate acestea, instituţiile centrale otomane urmăreau să păstreze controlul asupra celor două principate fără a le exploata iraţional. Astfel, Ahmed al III-lea a plătit o parte din suma datorată de Nicolae Mavrocordat, pentru a scădea presiunile fiscale asupra populaţiei de rând.

Administraţia şi boierii

Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât şi de ambiţiile domnitorilor, care fiind conştienţi de statul lor fragil, căutau să-şi plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogăţească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a sadisface nevoile crescânde ale Porţii şi pentru a-şi asigura beneficii personale, domnitorii fanarioţi au iniţiat politici dure de taxare a populaţiei, adusă rapid în stare de sărăcie lucie.

Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioţi au fost în contrast cu realizările şi proiectele altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia şi în 1749 în Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti, (care a încercat să reformeze legislaţia şi să introducă salarizarea funcţionarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreţinerea administratorilor – greci sau pământeni – în condiţiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deţii o funcţie oarecare decât să ai moşii). Întroducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca condică, a fost primită cu rezistenţă îndârjită de boieri.

Încercările de reformă a domnitorilor se lovea de cele mai multe ori de conservatorismul boierilor din Divan. Documentele timpului arată că în jur de 80% din cei care ocupau un loc în Divan erau membri ai familiilor vechi boiereşti româneşti. Boierii locali încercau să păstreze neschimbate orânduielile economice şi sociale vechi, care le erau favorabile, împotrivindu-se unor reforme precum cea a lui Alexandru Ipsilanti, făcând în plus presiuni pentru diferite scutiri de taxe şi impozite.

După Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia a primit dreptul să intervină în favoarea supuşilor otomani de religie ortodoxă, iar presiunile politice otomane au început să fie mai puţin eficiente. Poarta a fost obligată să facă unele concesii, dacă dorea să păstreze controlul economic şi strategic asupra celor două principate: tratatul oprea orice creştere viitoare a tributului şi, între 1774 şi 1830, obligaţiile fiscale ale celor două principate au scăzut de la 50.000 la 20.000 guldeni pentru Muntenia şi la doar 3.100 guldeni pentru Moldova.

În perioada imediat următoare semnării tratatului, Rusia s-a folosit la maxim de noile prerogative câştigate. Astfel, demiterile lui Constantin Ipsilanti (în Muntenia) şi Alexandru Moruzi (în Moldova) de sultanul Selim al III-lea, (cerute de ambasadorul francez în Turcia, Horace François Bastien, ca răspuns la temerile parţial întemeiate faţă de o conspiraţie prorusă la Bucureşti), au reprezentat un motiv de război pentru războiul ruso-turc din 1806-1812. (Ipsilanti a fost reînscăunat de generalul Mihail Miloradovici imediat după intrarea trupelor ruse în Muntenia).

Astfel de acţiuni a inaugurat o perioadă de protectorat ruses în cele două principate, care a culminat cu administraţia Regulamentului Organic din anii 1830. Principatele Dunărene căpătaseră o mare importanţă strategică odată cu izbucnirea seriei războaielor napoleoniene şi începutul declinului Imperiului Otoman, de îndată ce statele europene au început să fie îngrijorate de expansiunea rusească către sud, (manifestată printre altele de anexarea Basarabiei în 1812). În cele două principate au fost deschise mai multe oficii consulare, care urmăreau evoluţiile relaţiilor ruso-otomane, consulate care au avut un impact indirect asupra economiiei locale, diplomaţii oferind protecţie şi statutul de sudiţi afaceriştilor aflaţi în competiţie cu breslele locale.

În paralel, boierii au început campanii de înaintări de petiţii împotriva domnitorilor. Deşi unele erau adresate Porţii sau autorităţilor Imperiului Habsburgic, cea mai mare parte a lor cereau intervenţia Rusiei. În timp ce reclamaţiile vizau cazuri reale sau imaginare de corupţie politică sau de abuzuri, petiţiile erau ilustrarea conservatorismului semnatarilor. Boierii aveau tendinţa să facă referiri la Capitulaţiile semnate de cele două principate cu otomanii, cerând respectarea drepturilor sau repunerea în drepturile care le erau garantate prin acele acte. Boierii reclamau ca neavenite orice încercare a domnilor de reformă, pretinzând că acestea contraveneau tradiţiilor locale, făcându-se simţite dorinţele pentru instaurarea unor republici aristocratice.

Sfârşitul perioadei fanariote. Urmări

Rolul activ jucat de domnitorii fanarioţi în revoltele grecilor de după 1820 (Vedeţi şi: Războiul de independenţă al Grecie) şi haosul provocat de mişcarea Filikí Eteria în Moldova şi Muntenia, ca şi insurecţia condusă Tudor Vladimirescu în 1821, au dus la încetarea numirii de domnitori din rândul membrilor familiilor fanariote. Relevante pentru relaţiile încordate dintre boieri şi domn a fost compromisul dintre cererile pandurilor olteni ai lui Vladimirescu şi pretenţiile regenţei boiereşti de la Bucureşti, care încerca să blocheze ascensiunea lui Scarlat Callimachi, ultimul fanariot din domn Muntenia.

Domniile lui Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova şi a lui Grigore al IV-lea Ghica în Muntenia au fost primele domnii pământene, întrerupte rapid însă de ocupaţia rusă din timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 şi de perioada de dominaţie ţaristă care a urmat. (Vedeţi şi: Regulamentul Organic).

Cele mai importante familii fanariote

• Familia Callimachi (Călmaşu), la origini o familie boierească din Moldova;
• Familia Cantacuzino;
• Familia Caragea;
• Familia Ghica, la origini o familie albaneză, probabil cu strămoşi aromâni;
• Familia Mavrocordat;
• Familia Mavrogheni ;
• Familia Moruzi;
• Familia Racoviţă, la origini o familie boierească din Valahia;
• Familia Rosetti;
• Familia Suţu;
• Familia Ipsilanti

Vedeţi şi:

• Istoria grecilor din România
• Lista domnilor Moldovei
• Lista domnilor Ţării Româneşti
• Organizarea de stat a Imperiului Otoman

Bibliografie

• Mihai Berza, "Haraciul Moldovei şi al Ţării Româneşti în sec. XV–XIX", înn Studii şi Materiale de Istorie Medie, II, 1957, pag. 7–47
• Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucureşti, 1995
• Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), München, 1987
• Format:Cite book
• Eric Hobsbawm, Age of Revolutions, section "Greek War of Independence"
• Konstantinos Paparrigopoulos (- Pavlos Karolidis), History of the Hellenic Nation (Volume Eb), Eleftheroudakis, Atena, 1925
• L. S. Stavrianos, The Balkans Since 1453
• Format:Cite book
• Radu Negrescu-Suţu, Livre d'Or de la Famille Soutzo, Chez l'Auteur, Paris, 2005

Sursă

• Acest articol provine din ro.wikipedia.org - Epoca fanariotă (în forma de la data de la momentul 13:28, 5 aprilie 2007) -, şi a suferit adaptări corespunzătoare spiritului OrthodoxWiki.