14.992 de modificări
Modificări
→Istoria bisericească: traducere și leg. int.
* Cărțile I și II expun detaliat domnia împăratului Constantin ce Mare: convertirea acestuia la [[creștinism]], aflarea [[Crucea cea Adevărată|Adevăratei Cruci]] la [[Ierusalim]], politica internă și externă a împăratului și modul de exercitare a acestor politici, începuturile [[arianism]]ului și [[Sinodul I Ecumenic|Primul Sinod Ecumenic]] de la [[Niceea]].
* Cărțile III și IV acoperă perioada dintre anii 337 și 360, adică de la moartea lui Constantin ce Mare până la cea a lui [[Constanțiu al II-lea]]. Este o perioadă foarte bogată în [[sinod|sinoade]], [[Simbolul credinţei|Simboluri ale credinţei]] și evenimente legate de dezvoltarea arianismului și de controversele dintre adepții acestei [[erezie|erezii]] și ortodocși.
* Cărțile V și VI descriu evenimentele istorice și religioase din timpul domniei împăraților [[Iulian Apostatul]] (361-363), nepotul lui Constantin ce Mare, Iovian (iunie 363 - februarie 364), Valentinian I (364-375, în apus) și Valens (fratele primului, împărat în răsărit, 364-378). Cartea a V-a este dedicată împăratului [[Iulian Apostatul]], a cărui domnie, deși a fost de scurtă durată (doi ani), a avut o importanță istorică considerabilă datorită destinului ieșit din comun al acestui împărat, condamnat ca „apostat” în unanimitate de tradiția creștină, dar al cărui caracter și acțiuni sunt și în prezent subiecte de dezbateri. Sozomen îi oferă lui Iulian o imagine care, provenind de la un creștin nu putea fi decât negativă, exagerând fără îndoială persecuțiile inițiate de acesta, dar, de asemenea, dezvăluind inteligența și abilitatea politică a personajului. Față de un astfel de „erou”, relatarea domniilor succesorilor săi, efemerul Iovian și chiar Valentinian I și Valens, fondatorii „dinastiei Valentiniene”, risca să pară a fi foarte plictisitoare. Sozomen a reușit însă să reliefeze această relatare, accentuând contrastul dintre „niceeanul” Valentinian și „arianul” Valens și prezentându-l pe acesta din urmă ca un persecutor fără milă. De asemenea, Sozomen dă amănunte importante despre dezvoltarea [[monahism]]ului răsăritean. Cartea se încheie cu înfrângerea și moartea „[[eretic]]ului” Valens în incendiul de la Adrianopol, ca un ecou al eșecului reconstruirii Templului din [[Ierusalim]] de către Iulian Apostatul și al morții acestuia din urmă în nisipurile Persiei Sasanide.
* Ultimele trei cărți relatează istoria Bisericii și a Imperiului creștin pe o perioadă de circa cincizeci de ani (379-425), în timpul reprezentanților succesivi ai „dinastiei Teodosiene”: [[Teodosie cel Mare]], fiii săi [[Arcadie]] în Orient și Honorius în Occident, precum și nepotul său [[Teodosie al II-lea]], îndrumat în timpul minoratului de sora lui mai mare, sfânta și drept-credincioasa [[Pulcheria Împărăteasa|Pulcheria]].
''Istoria bisericească'' nu este doar o apologie a creștinismului, ci este o versiune ortodoxă a istoriei Bisericii în secolul al IV-lea; prin ea, Sozomen arată cum „Biserica universală a triumfat asupra uneltirilor adversarilor săi și a atras în cele din urmă masele la adevărul creștin”. Operă a unui ortodox laic, aceasta este un document interesant ce susține ideea că un istoric creștin poate să se realizeze prin religia sa și prin poziția sa față de conflictele religioase din timpul său. În special, din această operă rezultă că [[monahism]]ul a fost fenomenul spiritual cel mai important din secolul al IV-lea, iar autorul urmărește viețile marilor [[Părinții pustiei|pustnici ai deșertului]], studiază cauzele răspândirii creștinismului printre „barbari” și prezintă originile și dezvoltarea [[erezie]]i [[Arianism|ariene]].
==Ediții==
