Între 1711/1716 şi 1821, unii dintre fanarioţi au fost numiţi domnitori (voievozi) ai Ţărilor Române, Moldova şi Valahia. La acestea accedeau de obicei foştii dragomani. Această perioadă este cunoscută în [[istoria României]] ca '''epoca fanariotă/epoca domniilor fanariote'''.

După [[căderea Constantinopolului|cucerirea Constantinopolului]], sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul i-a luat locul ''de facto'' şi ''de jure'' [[Listă a împăraţilor bizantini|împăratului bizantin]] ca suveran al creştinilor Imperiului cucerit. Sultanul l-a recunoscut pe Patriarhul Ecumenic drept lider politic şi religios (''etnarh'') al ''milletului'' zis "grecesc" <ref name="glenny">Glenny, pag. 195</ref> - în fapt a populaţiei ortodoxe, întrucât otomanii nu făceau nicio dinstincţie legală între religie şi etnie, considerându-i pe toţi ortodocşii din imperiu ca aparţinând unei singure entităţi politice şi administrative.<ref name="Svoronos83">Svoronos, pag.83</ref>

Cu timpul, prezenţa slavilor în administraţie s-a dovedit foarte periculoasă pentru statul otoman, întrucât aceştia au acordat sprijin armatelor Habsburgilor, în contextul [[Marele război turcesc|Marelui război turcesc]]. Până în secolul al XVII-lea, Patriarhul Grec al Constantinopolului a devenit conducătorul administrativ şi religios suprem al tuturor supuşilor ortodocşi din imperiu, indiferent de apartenenţa lor naţională. Toate patriarhiile care fuseseră independente până la acea vreme, inclusiv [[Biserica Ortodoxă Sârbă|Patriarhia Serbiei]], fondată încă din 1557, au fost trecute sub autoritatea Bisericii Greceşti. <ref name="Hobsbawm">Hobsbawm pag. 181-185</ref>

În timpul secolului al XVIII-lea, fanarioţii au apelat la grupările lor ereditare clerical-aristocratice pentru a conduce afacerile Patriarhiei, devenind astfel puterea politică dominantă în comunitatea greacă din Imperiul Otoman.<ref name="Svoronos89">Svoronos, pag.89</ref> Cu timpul, rolul lor a crescut până la a ajunge un factor politic foarte important în imperiu şi, în funcţiile de agenţi diplomatici, au jucat roluri notabile în afacerile [[Regatul Marii Britanii|Regatului Marii Britanii]], [[Franţa|Franţei]] sau [[Imperiul Rus|Imperiului Rus]]. <ref name="Svoronos89">Svoronos, pag.89</ref>

Fanarioţii au intrat rapid în competiţie cu musulmanii pentru unele dintre cele mai importante funcţii administrative din imperiu: unii dintre ei erau implicaţi în munca de colectare a impozitelor, erau împuterniciţi să controleze [[monopol]]urile monopolurile comerciale, lucrau ca subcontractori în diferite întreprinderi, au devenit furnizori ai Cuţii Sultanului şi au căpătat demnitatea de [[domnitor]]i ai unuia sau altuia dintre [[Principatele Dunărene|Ţările Române]] ([[Moldova]] şi [[Muntenia]]). <ref name="Svoronos88">Svoronos, pag.88</ref> În timp ce-şi îndeplineau funcţiile oficiale, ei s-au lansat în afaceri private, câştigând controlul asupra comerţului de maximă importanţă pe [[Marea Neagră]].<ref name="Svoronos88">Svoronos, pag.88</ref> Fanarioţii au reuşit să-şi extindă negoţul mai întâi în [[Regatul Ungariei]], iar după aceasta în toate ţările [[Europa Centrală|Europei Centrale]]. Toate aceste afaceri au intensificat contactele lor cu naţiunile occidentale, iar drept consecinţă fanarioţii au învăţat limbile occidentale şi au cunoscut foarte bine cultura statelor apusene. <ref name="Svoronos88" />

Chiar înaintea de izbucnirea războiului de independenţă al Greciei, fanarioţii deveniseră elita grecilor. După cum apreciază Paparregopoulus, acestă evoluţie a fost una naturală, datorită experienţei şi educaţiei înalte a fanarioţilor.<ref name="Papar108">Paparrigopoulos, Eb, pag.108</ref> În paralel, Svoronos afirmă că ei au subordonat identitatea naţională clasei lor sociale, de vreme ce principala lor strădanie era aceea de a asigura coexistenţa paşnică a cuceritorilor şi cuceriţilor, coexistenţă paşnică care ar fi garantat mai departe prosperitatea economică proprie. Svoronos crede că, prin acest fapt, fanarioţii nu au îmbogăţit indentitatea naţională greacă şi au pierdut treptat puterea în confruntare cu grupurile dispuse să lupte cu orice preţ cu Imperiul Otoman, (la început ''[[klepht]]iiklephtii'' şi mai apoi ''[[armatoloi]]iarmatoloii''.<ref name="Svoronos91">Svoronos, pag.91</ref>

Atenţia fanarioţilor s-a concentrat pe ocuparea celor mai bune posturi pe care le putea oferi imperiul, dar şi pe ocuparea tronurilor din Moldova şi Muntenia, care erau încă ţări bogate şi, chiar şi mai important, se bucurau de un statut de autonomie, (în ciuda faptului că trebuiau să plătească un [[tribut]] ca [[vasal|vasali ai otomanilor]]). Mulţi greci au găsit un teren propice afacerilor lor în Principatele Române, mult mai avantajos prin comparaţie cu cel din Turcia şi cu dificultăţile pe care le întâmpinau negustorii în Imperiul Otoman, dar şi un teren de afirmare a puterii politice crescânde. Mulţi dintre fanarioţi au intrat în rândurile [[boier]]imii valahe sau moldoveneşti prin alianţe matrimoniale.

Schimbarea clară de politică faţă de cele două principate a fost determinată de faptul că, deşi autonome, ele intraseră într-o perioadă de continui hărţuieli cu otomanii, datorată nesupunerii principilor pământeni, legaţi din ce în ce mai mult de Imperiul Rus, odată cu venirea la putere a împăratului [[Petru I al Rusiei|Petru cel Mare]] şi de prezenţa încurajatoare pentru rebeli a [[Monarhia Habsburgică|Habsburgilor]] pe frontiera [[Munţii Carpaţi|Munţilor Carpaţi]]. Nesupunerea domnilor locali a devenit din ce în ce mai primejdioasă pentru turci, care acum trebuiau să lupte şi cu promisiunea dată de Imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de protecţia a populaţie româneşti ortodoxe. Această promisiune a devenită evidentă odată cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui [[Mihai Racoviţă]], care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul împăratului Petru cel Mare. Racoviţă a fost înlocuit cu [[Nicolae Mavrocordat]], fanariot aflat la a doua domnie în Moldova, după ce fusese primul fanariot care domnise în Muntenia, unde îl înlocuise pe [[Ştefan Cantacuzino]].

Un moment crucial în politica Imperiului Otoman faţa de [[Principatele Dunărene]] a fost [[Războiul ruso-turc, 1710-1713|războiului ruso-turc]] din 1710-1713, în timpul căruia [[Dimitrie Cantemir]] s-a aliat cu Rusia. După înfrângerea suferită de ruşi, Cantemir a fost silit să plece în exil, iar turcii au hotărât să nu mai permită alegerea domnilor, ci au trecut la numirea lor, la început în Moldova şi la scurtă vreme şi în Muntenia. Hotărârea de a numi şi în Muntenia un domnitor nepământean a fost luată după ce domnitorul [[Ştefan Cantacuzino]] s-a aliat cu comandantul militar habsburgic [[Prinţul Eugene de Savoya|Eugene de Savoya]] la începutul [[Marele război turcesc|Marelui război turcesc]].

Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei [[dragoman]]ul dragomanul şef al [[Sublima Poartă|Sublimei Porţi]], fiind prin aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman.

Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioţi au fost în contrast cu realizările şi proiectele altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit [[iobag|iobăgia]] în 1746 în Muntenia şi în 1749 în Moldova) sau a lui [[Alexandru Ipsilanti (1725-1805)|Alexandru Ipsilanti]], (care a încercat să reformeze legislaţia şi să introducă salarizarea funcţionarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreţinerea administratorilor – greci sau pământeni – în condiţiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deţii o funcţie oarecare decât să ai moşii). Întroducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, ''[[Pravilniceasca condică]]'', a fost primită cu rezistenţă îndârjită de boieri.

Încercările de reformă a domnitorilor se lovea de cele mai multe ori de conservatorismul boierilor din Divan. Documentele timpului arată că în jur de 80% din cei care ocupau un loc în [[Divan]] erau membri ai familiilor vechi boiereşti româneşti. <ref>Djuvara, pag.124</ref> Boierii locali încercau să păstreze neschimbate orânduielile economice şi sociale vechi, care le erau favorabile, împotrivindu-se unor reforme precum cea a lui Alexandru Ipsilanti, făcând în plus presiuni pentru diferite scutiri de taxe şi impozite.<ref>Djuvara, pag.69</ref>

După [[Tratatul de la Kuciuk-Kainargi]] (1774), Rusia a primit dreptul să intervină în favoarea supuşilor otomani de religie ortodoxă, iar presiunile politice otomane au început să fie mai puţin eficiente. Poarta a fost obligată să facă unele concesii, dacă dorea să păstreze controlul economic şi strategic asupra celor două principate: tratatul oprea orice creştere viitoare a tributului şi, între 1774 şi 1830, obligaţiile fiscale ale celor două principate au scăzut de la 50.000 la 20.000 [[gulden austro-ungar|guldeni]] pentru Muntenia şi la doar 3.100 guldeni pentru Moldova.<ref>Berza</ref>

În perioada imediat următoare semnării tratatului, Rusia s-a folosit la maxim de noile prerogative câştigate. Astfel, demiterile lui [[Constantin Ipsilanti]] (în Muntenia) şi [[Alexandru Moruzi]] (în Moldova) de sultanul [[Selim al III-lea]], (cerute de ambasadorul [[Primul Imperiu Francez|francez]] în Turcia, Horace François Bastien, ca răspuns la temerile parţial întemeiate faţă de o conspiraţie prorusă la Bucureşti), au reprezentat un [[motiv de război]] pentru [[războiul ruso-turc, 1806-1812|războiul ruso-turc]] din 1806-1812. (Ipsilanti a fost reînscăunat de generalul [[Mihail Miloradovici]] imediat după intrarea trupelor ruse în Muntenia).

Astfel de acţiuni a inaugurat o perioadă de protectorat ruses în cele două principate, care a culminat cu administraţia ''[[Regulamentul Organic|Regulamentului Organic]]'' din anii 1830. [[Principatele Dunărene]] căpătaseră o mare importanţă strategică odată cu izbucnirea seriei [[războaiele napoleoniene|războaielor napoleoniene]] şi începutul [[declinul Imperiului Otoman|declinului Imperiului Otoman]], de îndată ce statele europene au început să fie îngrijorate de [[istoria Rusiei, 1796-1855|expansiunea rusească către sud]], (manifestată printre altele de anexarea [[Basarabia|Basarabiei]] în 1812). În cele două principate au fost deschise mai multe oficii consulare, care urmăreau evoluţiile relaţiilor ruso-otomane, consulate care au avut un impact indirect asupra economiiei locale, diplomaţii oferind protecţie şi statutul de ''[[sudit|sudiţi]]'' afaceriştilor aflaţi în competiţie cu [[breaslă|breslele]] locale.

În paralel, boierii au început campanii de înaintări de petiţii împotriva domnitorilor. Deşi unele erau adresate Porţii sau autorităţilor Imperiului Habsburgic, cea mai mare parte a lor cereau intervenţia Rusiei. În timp ce reclamaţiile vizau cazuri reale sau imaginare de corupţie politică sau de abuzuri, petiţiile erau ilustrarea conservatorismului semnatarilor. Boierii aveau tendinţa să facă referiri la ''[[Capitulaţiile Imperiului Otoman|Capitulaţiile]]'' semnate de cele două principate cu otomanii, cerând respectarea drepturilor sau repunerea în drepturile care le erau garantate prin acele acte.<ref>Djuvara, pag.123</ref> Boierii reclamau ca neavenite orice încercare a domnilor de reformă, pretinzând că acestea contraveneau tradiţiilor locale, făcându-se simţite dorinţele pentru instaurarea unor republici aristocratice. <ref>Djuvara, pag.319</ref>

Domniile lui [[Ioniţă Sandu Sturdza]] în Moldova şi a lui [[Grigore al IV-lea Ghica]] în Muntenia au fost primele domnii pământene, întrerupte rapid însă de ocupaţia rusă din timpul [[războiul ruso-turc, 1828-1829|războiului ruso-turc]] din 1828-1829 şi de perioada de dominaţie ţaristă care a urmat. (''Vedeţi şi: [[Regulamentul Organic]]'').