5.289 de modificări
Modificări
mici corecturi formale
Atenţia fanarioţilor s-a concentrat pe ocuparea celor mai bune posturi pe care le putea oferi imperiul, dar şi pe ocuparea tronurilor din Moldova şi Muntenia, care erau încă ţări bogate şi, chiar şi mai important, se bucurau de un statut de autonomie, (în ciuda faptului că trebuiau să plătească un tribut ca vasali ai otomanilor]]). Mulţi greci au găsit un teren propice afacerilor lor în Principatele Române, mult mai avantajos prin comparaţie cu cel din Turcia şi cu dificultăţile pe care le întâmpinau negustorii în Imperiul Otoman, dar şi un teren de afirmare a puterii politice crescânde. Mulţi dintre fanarioţi au intrat în rândurile [[boier]]imii valahe sau moldoveneşti prin alianţe matrimoniale.
Deşi apăreau mai rar, în perioada fanariotă au apărut şi domnii a unor principi locali. Această situaţie a determinat două [[elenizare|elenizări]] discutabile a unor familii boiereşti româneşti: familia [[Callimachi]] (numele original ''Călmaşul'') şi familia Racoviţă, această acţiune fiind făcută pentru a penetra nucleul Fanarului şi pentru a creşte şansa lor de a ocupa tronul şi mai târziu pentru a îşi menţine poziţiile.
Deşi toate sursele sunt de acord că anul 1711 este momentul oficial în care eroziunea graduală a instituţiilor tradiţionale a atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei fanariote s-au făcut simţite cu mult timp înainte. Sultanii otomani au făcut presiuni pentru alegerea domnilor de-a lungul a mai multor secole, chiar din secolul al XV-lea, iar nobilii greci sau levantini au concurat cu boierii români locali încă de la începutul secolului al XVI-lea. Domnitori precum [[Dumitraşcu Cantacuzino]] în Moldova sau Gheorghe Duca în Muntenia, amândoi aleşi în 1673, şi-au predat familiile întregi, nu doar pe unii dintre membri anume aleşi, pentru a fi zălog la Constantinopol. În acelaşi timp, monarhia electivă tradiţionlă din principate s-a caracterizat printr-o lungă perioadă de dezordini politice şi a fost dominată în fapt de un număr redus de familii ambiţioase, locale sau străine, care au intrat în lupte sângeroase de cele mai multe ori pentru ocuparea celor două tronuri şi care, în plus, puseseră mâna pe cel mai întinse moşii din ţară. <ref>Djuvara, pag.123, 125-126</ref> Un conflict caracteristic este cel dintre familiile Craioveştilor şi cea a Cantacuzinilor în perioada de de până în anul 1711.
===Domitorii şi suita domnească===
Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei dragomanul şef al [[Sublima Poartă|Sublimei Porţi]]Porţii , fiind prin aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman.
Noul principe, care obţinuse funcţia sa în schimbul unui plocon consistent, (un obicei care era mai vechi), pleca în noua ţară în care fusese numit, şi a cărei limbă nu o cunoştea de cele mai multe ori, cu o numeroasă suită. Odată ce noul principe era numit, el era escortat la [[Iaşi]] ori [[Bucureşti]] de o suită formată din familia sa, favoriţi şi creditori, (de la care împrumutase bani pentru ploconul oferit la investire). Domnul şi cei din suită urmăreau să-şi recupereze cât mai repede cu putinţă investiţiile făcute cu prilejul numirii şi în plus să strângă suficienţi bani cât să trăiască îndestulat după încheierea scurtului mandat domnesc.
După Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia a primit dreptul să intervină în favoarea supuşilor otomani de religie ortodoxă, iar presiunile politice otomane au început să fie mai puţin eficiente. Poarta a fost obligată să facă unele concesii, dacă dorea să păstreze controlul economic şi strategic asupra celor două principate: tratatul oprea orice creştere viitoare a tributului şi, între 1774 şi 1830, obligaţiile fiscale ale celor două principate au scăzut de la 50.000 la 20.000 guldeni pentru Muntenia şi la doar 3.100 guldeni pentru Moldova.<ref>Berza</ref>
În perioada imediat următoare semnării tratatului, Rusia s-a folosit la maxim de noile prerogative câştigate. Astfel, demiterile lui [[Constantin Ipsilanti]] (în Muntenia) şi [[Alexandru Moruzi]] (în Moldova) de sultanul Selim al III-lea, (cerute de ambasadorul francez în Turcia, Horace François Bastien, ca răspuns la temerile parţial întemeiate faţă de o conspiraţie prorusă la Bucureşti), au reprezentat un [[motiv de război]] pentru războiul ruso-turc din 1806-1812. (Ipsilanti a fost reînscăunat de generalul [[Mihail Miloradovici]] imediat după intrarea trupelor ruse în Muntenia).
Astfel de acţiuni a inaugurat o perioadă de protectorat ruses în cele două principate, care a culminat cu administraţia ''Regulamentului Organic'' din anii 1830. Principatele Dunărene căpătaseră o mare importanţă strategică odată cu izbucnirea seriei [[războaiele napoleoniene|războaielor napoleoniene]] şi începutul declinului Imperiului Otoman, de îndată ce statele europene au început să fie îngrijorate de expansiunea rusească către sud]], (manifestată printre altele de anexarea [[Basarabia|Basarabiei]] în 1812). În cele două principate au fost deschise mai multe oficii consulare, care urmăreau evoluţiile relaţiilor ruso-otomane, consulate care au avut un impact indirect asupra economiiei locale, diplomaţii oferind protecţie şi statutul de ''sudiţi'' afaceriştilor aflaţi în competiţie cu breslele locale.
În paralel, boierii au început campanii de înaintări de petiţii împotriva domnitorilor. Deşi unele erau adresate Porţii sau autorităţilor Imperiului Habsburgic, cea mai mare parte a lor cereau intervenţia Rusiei. În timp ce reclamaţiile vizau cazuri reale sau imaginare de corupţie politică sau de abuzuri, petiţiile erau ilustrarea conservatorismului semnatarilor. Boierii aveau tendinţa să facă referiri la ''Capitulaţiile'' semnate de cele două principate cu otomanii, cerând respectarea drepturilor sau repunerea în drepturile care le erau garantate prin acele acte.<ref>Djuvara, pag.123</ref> Boierii reclamau ca neavenite orice încercare a domnilor de reformă, pretinzând că acestea contraveneau tradiţiilor locale, făcându-se simţite dorinţele pentru instaurarea unor republici aristocratice. <ref>Djuvara, pag.319</ref>
===Sfârşitul perioadei fanariote. Urmări===
Rolul activ jucat de domnitorii fanarioţi în revoltele grecilor de după 1820 (''Vedeţi şi: [[Războiul de independenţă al Grecie]]'') şi haosul provocat de mişcarea [[Filikí Eteria]] în Moldova şi Muntenia, ca şi [[revoluţia de la 1821|insurecţia]] condusă [[Tudor Vladimirescu]] în 1821, au dus la încetarea numirii de domnitori din rândul membrilor familiilor fanariote. Relevante pentru relaţiile încordate dintre boieri şi domn a fost compromisul dintre cererile [[pandur]]ilor [[Oltenia|olteni]] ai lui Vladimirescu şi pretenţiile [[regent|regenţei]] boiereşti de la Bucureşti, care încerca să blocheze ascensiunea lui [[Scarlat Callimachi]], ultimul fanariot din domn Muntenia.<ref>Djuvara, pag.89</ref>
Domniile lui [[Ioniţă Sandu Sturdza]] în Moldova şi a lui [[Grigore al IV-lea Ghica]] în Muntenia au fost primele domnii pământene, întrerupte rapid însă de ocupaţia rusă din timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 şi de perioada de dominaţie ţaristă care a urmat. (''Vedeţi şi: [[Regulamentul Organic]]'').
