Vizualizare sursă pentru „De la Ierusalim la Roma”

De la Ierusalim la Roma
O cronologie similară cu nuanţe şi accente diferite a propus în 1994 şi
Roland Minnerath, profesor de teologie romano-catolic de la Strasbourg (din
2004 arhiepiscop de Dijon), într-o amplă analiză a constituirii unităţii Bisericii
apostolice în intervalul 30-70 şi în drum de la Ierusalim spre Roma"9.
Aventura Bisericii începe îndată după drama Pătimirii-înviere din 7-9 aprilie
30, cu care s-a încheiat scruta activitate publică (din anii 28-30) a lui
Ieshua din Nazaret, ieşit la predica Evangheliei împărăţiei în vârstă de 30 dc
ani, în al 15-lea an al domniei împăratului Tiberiu (14-37), pe când procurator
al Iudeii era Ponţiu Pilat (26-36). înflorirea Bisericii creştine are loc
aşadar sub împăraţii romani Tiberiu, Caligula (37^41), Claudiu (41-54),
Nero (54-68), urmat, după un sângeros război civil (68-69), de Vespasian
(69-79) şi Titus (79-81).
Epoca originilor (anii 32—40) este cea a comunităţii eshatologice a Noului
Israel al lui Dumnezeu adunat în Ierusalim după Cincizecime în jurul celor
Doisprezece Apostoli în frunte cu Petru. Radicalismul atitudinii faţă de
Templu a grupului „eleniştilor” condus de Ştefan duce în 35 la martirizarea
acestuia şi dispersarea acestui grup radical, căruia i se datorează primele misiuni
în Iudeea, Samaria şi Antiohia. Tot acum are loc convertirea lui Saul
din Tras, care petrece anii 36-38 la Damasc şi în Arabia, iar după o primă
228 Epoca apostolică a anilor 50-70 a cunoscut mai multe faze: între anii 30—40, prima
misiune în Palestina şi Siria; 40-50, consolidarea bazelor pentru următorul avânt; 50-60,
expansiunea rapidă în Asia Mică şi Europa; 60-70, încercări dinăuntru şi din afară; după 70,
reorientare şi reaşezare.
229 ROLAND Minnerath, De Jérusalem à Rome. Pierre et l'unité de l'Église Apostolique
(Théologie historique 101), Paris, 1994.
C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 181
vizită făcută lui Petru la Ierusalim revine în Tars. în 39, Petru ia iniţiativa
misiunii creştine între păgâni, botezând la Cezareea pe centurionul Comeliu,
şi primeşte pentru aceasta avizul unui prim sinod apostolic din Ierusalim.
Pentru a susţine misiunea între păgâni în Antiohia, în anul 40 Bamaba îl
aduce aici pe Pavel şi ambii urcă în 41 la Ierusalim pentru a se pune de
acord cu „stâlpii Bisericii” de aici: Petru, Ioan şi Iacob. Sfârşitul comunităţii
apostolice originare din Ierusalim a venit în anul 42, când în persecuţiile declanşate
de regele Irod Agrippa I (41^14) e martirizat Apostolul Iacob al lui
Zevedei, iar Petru întemniţat scapă miraculos din închisoare şi părăseşte,
împreună cu Marcu, Ierusalimul spre o destinaţie nenumită. Acest „alt loc”
(heteron topon, FA 12, 17) este deliberat codificat, probabil anume pentru
a împiedica localizarea de către romani a întâiului Apostol încă în viaţă.
Dar pentru creştinii cunoscători ai Scripturilor aluzia la Iezechiel 12, 3, unde
acest „alt loc” este Babilonul, le arăta că este vorba de Roma.
Apostolii se dispersează şi misiunea Bisericii se desfăşoară în anii ce urmează
în mai multe direcţii nu doar geografice, dar şi cu accente teologice
distincte: Ioan pleacă spre Efes, Petru probabil spre Roma, iar Pavel cu
Bamaba în jurul Antiohiei. în Ierusalim rămâne doar Iacob, „fratele Domnului”,
în fruntea grupului iudeo-creştin organizat ca o sinagogă creştină strict
fidelă Torei şi Templului, dar şi cu misiune proprie în diaspora iudaică, pe
care o atestă Epistola lui Iacob din anul 45, cel mai vechi produs literar păstrat
de la Biserica creştină. în 48, Bamaba şi Saul/Pavel aduc la Ierusalim
colecta foametei, după care, întorşi la Antiohia, pleacă împreună în anii 48-50
într-o primă călătorie misionară în sudul Asiei Mici şi în Cipru. în anul 48,
împăratul Claudiu îi expulzează din Roma pe iudeii care creau tulburări în
interiorul comunităţilor iudaice din capitala imperiului din pricina „agitatorului
Chrestus” (ludaeos impulsore Chresto assidue tumultuantes Roma expulit),
cum scrie istoricul Suetonius. Acum părăsesc Roma creştinii Aquila
şi Priscilla, dar şi Petru care, trecând prin Corint, unde s-au stabilit Aquila
şi Priscilla, s-a oprit timp de şapte ani la Antiohia. în 49, Iacob trimite la
Antiohia decretul (FA 15, 20-35) prin care fixează normele etice şi alimentare
kasher minimale (din Lv 17-18) pe care trebuie să le respecte creştinii
convertiţi dintre păgâni pentru a putea celebra Euharistii şi agape comune cu
creştinii iudei. Libertatea Duhului invocată de Pavel se ciocneşte la Antiohia
în anul 50 de prudenţa lui Petru. După acest „incident” apostolic, Pavel părăseşte
pentru totdeauna Antiohia şi începe împreună cu Silvan misiunea sa
independentă în Asia Mică, Macedonia şi Ahaia. Din iama anului 50, el rămâne
timp de 18 luni la Corint (în 52 e adus înaintea lui Gallio, prefectul
Ahaiei, fratele lui Seneca), de unde în anul 51 scrie cele două Epistole către
Tesaloniceni, a căror temă este relaţia eshatologiei creştine cu apocaliptica
182 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic
iudaică. între anii 54 şi 56, Pavel se stabileşte la Efes, de unde scrie Epistolele
sale către Galateni, întâia şi a Doua către Corinteni şi cea către Filipeni.
Aflat în iama dintre anii 57-58 la Corint, scrie faimoasa Epistolă către
Romani adresată unei comunităţi deja numeroase (cum arată salutările din
final) şi întemeiate de un alt apostol, nenumit (cu maximă probabilitate Petru),
în 58, Pavel revine prin Milet la Ierusalim, unde se întâlneşte cu lacob, dar
scandalul provocat de prezenţa sa în Ierusalim duce la arestarea sa; transferat
la Cezareea Palestinei, unde e ţinut sub arest doi ani (anii 58-60), scrie din
captivitate Epistola către Filimon şi împreună cu Timotei Epistola către
Coloseni. în anul 60, Pavel e trimis la Roma, unde e ţinut timp de alţi doi
ani sub arest. Tulburările din anul 58 în Ierusalim, care va ajunge tot mai mult
sub dominaţia zeloţilor radicali, l-au determinat pe Ioan, autorul Evangheliei
a Patra, să se stabilească la Efes, unde va pune la punct o nouă redactare a
Evangheliei sale. în anii 58-62 sunt redactate cele două variante ale Evangheliei:
cea după Matei pentru iudei, şi cea după Luca pentru păgâni împreună
cu prima parte, privitoare la Petru, din Faptele Apostolilor.
în anul 62 este martirizat în Ierusalim venerabilul lacob, fratele Domnului,
a cărui autoritate spirituală rivaliza cu cea a marelui preot, sfârşitul său
prefigurând viitorul sumbru al comunităţii (sinagogii) iudeo-crcştine din
Ierusalimul căzut pradă anarhiei revoluţionar-mesianicc a zeloţilor. După a
doua respingere a lui Hristos de către Ierusalim prin uciderea fratelui său,
lacob, primul şi ultimul apostol — Petru şi Pavel — transplantează centrul
Bisericii apostolice la Roma. Nou Babilon, Roma devine locul de exil, refugiu,
regrupare şi reconstituire a Noului Israel al Iui Dumnezeu. Ulterior ei
vor pecetlui această alegere şi mutare în „centrul lumii” locuite cu sângele
martiriului lor pentru credinţa şi iubirea lui Hristos.
Criza internă a Bisericii s-a manifestat însă în anii 62-64 în Asia Mică,
unde comunităţile creştine, generate de misiunile dispersate şi independente
ale lui Pavel, lacob şi Ioan, erau pradă disensiunilor, paralelismelor şi derapajelor
doctrinare şi morale legate de interpretări divergente ale hristologiei
şi eshatologiei, existând riscul real ca Evanghelia să devieze spre gnoză sau
apocaliptică radicală. De aceea tema unităţii domină scrierile publicate şi
redactate aici. Ioan încearcă să evite derapajul spre doketism şi gnosticism
al unei părţi a comunităţii lui (criză atestată de cele trei Epistole ioaneice)
accentuând mărturia venirii lui Hristos în trup, necesitatea împlinirii poruncilor
şi a unităţii mistice în jurul Persoanei divino-umane a lui lisus, Unicul
Păstor. Din captivitatea sa de la Cezareea şi apoi de la Roma, Pavel scrie prin
Timotei Epistolele către Coloseni şi către Efeseni (aceasta din urmă mai
mult o omilie pentru depăşirea schismei între creştinii paulinieni şi ioaneici),
în care accentuează unitatea mistică a Bisericii în jurul unui Hristos cosmic.
C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 183
Eliberat din 64, vine şi stă puţin la Efes, unde Luca redactează pentru el
Epistolele Întâi către Timotei şi cea către Tit, în care se arată preocupat
să garanteze unitatea credinţei şi transmiterea apostolatului într-o structură
ecleziologică episcopal-prezbiterială clară. Petru intervine şi el atât prin intermediul
lui Iuda, cât şi personal în Asia: în a doua sa Epistolă „catholică”
(2 Ptr), Petru îl apără şi recomandă pe Pavel şi Epistolele lui comunităţilor
iudeo-creştine iacobite şi celor ioaneice şi respinge interiorizarea gnostică a
eshatologiei.
Semnele crizei se escaladează şi în capitala imperiului; în iulie 64 are loc
incendiul Romei, episod fie provocat intenţionat de grupuri iudaice radicale,
fie exploatat în cheie apocaliptică; pentru a se salva, comunităţile iudaice au
dat vina pe creştini, denunţându-i ca o sectă apocaliptică periculoasă, ceea
ce a dus la declanşarea persecuţiilor neroniene în care Petru însuşi e martirizat
în primăvara anului 65. înainte de persecuţii, în 63-64, Marcu termină
traducerea greacă a Evangheliei lui Petru ca „Evanghelie a lui Iisus Hristos”,
Evanghelie apostolică de centru (Ierusalim-Roma), între cele două Evanghelii
misionare pentru iudei {Matei) şi pentru păgâni (Luca). La începutul anului
65, pe fondul persecuţiilor deja iniţiate, Petru îşi scrie prin Silvan testamentul,
transformând o omilie într-o Epistolă „catholică” (7 Ptr) în care,
evocând discret funcţiile sale de „piatră” şi „păstor”, face o sinteză a temelor
predicii apostolice petrino-pauline: creştinii sunt pietre vii ale templului mesianic
eshatologic al lui Dumnezeu în jurul lui Hristos, Piatra Vie şi Păstorul
Ultim. Prin apostoli, acest templu, în acelaşi timp creşte dinamic prin evanghelizare
şi misiune, dar se şi construieşte unitar, depăşind riscurile dispersiilor,
paralelismelor şi scindărilor prin unificare. Iudeo-creştinilor din Roma,
tocmai ieşiţi din persecuţie, li se trimite drept corectiv şi mângâiere omilia
(scrisă de Barnaba sau Apollo) cuprinsă în Epistola către Evrei, veritabil
tratat „elenistic” (în spiritul lui Ştefan) care proiectează în cer cultul levitic
ideal al Cortului Vechiului Testament prin care Israelul spiritual din diasporă
dorea să înlocuiască cultul Templului din Ierusalim.
în Roma — nu trebuie uitat — exista o importantă comunitate iudaică, al
cărei număr se ridica până la 40-50.000 de membrii şi câteva zeci de sinagogi.
Aşa cum a arătat Raymond E. Brown (1922—1998)230, cel mai important
teolog biblic romano-catolic american al secolului trecut, comunitatea creştină
din Roma era foarte apropiată de iudaism şi de iudeo-creştinismul moderat
al lui Iacob şi Petru, care au stat foarte probabil la origine ei. Primul
230 în cartea scrisă de Raymond E. Brown împreună cu John Meier: Antioch and Rome
New Testament Cradles o f Catholic Christianity, New York, 1983, în care J. Meier scrie
capitolul despre Antiohia, iar R. E. Brown pe cel despre Roma.
184 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s t o l i c
creştinism din Roma a fost unul de tip ierusalimitean, creştinii de aici, inclusiv
cei convertiţi dintre păgâni, fiind extrem de loiali Templului şi idealului
levitic, şi foarte fideli moştenirii iudaice. Astfel, când în anul 58 a scris
Epistola către Romani, pentru a fi acceptat atât de Roma, cât şi de Ierusalim,
Pavel îşi revizuieşte poziţia apocaliptică radicală din Epistola către Galateni
(unde susţine un contrast ireconciliabil între Lege - literă - păcat - sclavie,
pe de o parte, şi Hristos - Duh - har - liberate, pe de altă parte) şi accentuează
faptul că Legea este bună şi Israel îşi are locul său unic în istoria mântuirii
(întâi evreii, apoi păgânii şi, în final, tot Israelul). Pe această bază, Pavel
a fost acceptat ca apostol legitim de creştinii din Roma, devenind, alături de
Petru, unul din „stâlpii” Bisericii din capitala imperiului. Din cauza poziţiei
lor moderat-liberale faţă de iudaism, ambii vor cădea victimă „geloziei”
(zelos) minorităţii iudeo-creştine ultraconservatoare, care susţinea din patriotism
şi zelotism menţinerea obligatorie pentru creştini a circumciziei şi
respectarea întregii Tore231. Acceptarea circumciziei şi integrarea lor formală
în iudaism era şi o măsură de a-i feri pe creştini, pe de o parte, de suspiciunile
zeloţilor în Palestina şi, pe de altă parte, de persecuţiile autorităţilor romane.
Mai ales într-un context tot mai tensionat, fiindcă în mai 66 se declanşează
în Palestina insurecţia antiromană care a dus la începutul lungului război cu
romanii. Abandonat în Asia şi arestat la Efes, în toamna anului 66, Pavel este
adus iarăşi captiv la Roma, unde îşi redactează prin Luca testamentul spiritual
cuprins în a Doua Epistolă către Timotei, nu mult după aceea este şi el
martirizat. In iulie 68, este asasinat Nero şi până în decembrie 69 la Roma
domneşte anarhia: pe tron se succed trei împăraţi (Galba, Otho şi Vitclius),
în timp ce în Ierusalimul asediat se declanşează un sângeros război civil
între facţiunile zelote. In acest timp tulbure, loan publică versiunea finală a
Evangheliei a Patra, în al cărui capitol final recurge la figura lui Petru pentru
a salva integritatea mişcării ioaneice grav afectată de radicalizarea eretică şi
schismatică a creştinilor ioaneici gnosticizaţi şi doketizaţi.
231 în funcţie de atitudinea faţă de iudaism, în creştinismul primar s-au conturat, potrivit
lui R. E. Brown, patru poziţii şi grupuri distincte:
— cel al ultraconservatorilor iudeo-creştini, care cereau circumcizia şi respectarea integrală
a Torei (drept pentru care îl duşmăneau de moarte pe Pavel) şi care a evoluat în cele
din urmă în erezia şi secta ebioniţilor;
— cel al conservatorilor moderaţi, ca Iacob şi Petru, care cereau respectarea doar a unor
prevederi etice şi alimentare kashrut generale din legământul noahitic (cuprinse în „decretul”
Sinodului apostolic din FA 17);
— cel al liberalilor moderaţi, reprezentaţi de Pavel, care renunţa atât la circumcizie, cât
şi la prevederile kashrut;
— cel al ultraliberalilor „elenişti”, reprezentaţi de Ştefan, loan şi autorul Epistolei către
Evrei şi pentru care cultul Templului nu mai avea decât un sens pur spiritual.
C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 185
Mişcarea ioaneică între Ierusalim, Efes şi Roma
Istoria extrem de instructivă a creştinismului ioaneic a fost cu perspicacitate
reconstituită de Raymond E. Brown şi ea se prezintă ca o dramă în
mai multe acte: la origini stă un preot/levit, ucenic al lui Ioan Botezătorul,
devenit apoi discipol iubit al lui Iisus în Care a văzut nu doar noul Templu,
ci şi Înţelepciunea/Cuvântul preexistent al lui Dumnezeu întrupat. Plecând
de la hristologia preexistenţei, comunitatea ioaneică din Ierusalim s-a aflat
în dispute cu iudeii rabinici adepţi ai monoteismului exclusiv, ceea ce a
condus la expulzarea din sinagogi a ioaneicilor, care s-au deschis în schimb
spre convertiri ale păgânilor.
Stabilită la Efes, mişcarea şi-a accentuat universalismul şi şi-a fixat teologia
în prima redactare a Evangheliei a Patra. Hristologia mistică „înaltă”,
„de sus”, şi organizarea harismatică ale ioaneicilor au fost însă respinse de
iudeo-creştinii ultraconservatori, pentru care Iisus era doar un profet, un nou
Moise, un om inspirat, fiind însă privite cu rezerve de comunităţile moderate,
petrine sau pauline, care puneau accentul pe Iisus Domnul răstignit şi înviat,
dar şi întemeietorul unei Biserici organizate cu păstori văzuţi (acestora ioaneicii
le reproşau tacit că nu înţeleg deplin divinitatea preexistentă a lui Iisus
şi rolul Paracletului, al Duhului Sfânt, de adevărat învăţător şi Conducător al
Bisericii). Aşa cum atestă Epistolele, mişcarea ioaneică a intrat însă în criză,
scindându-se, la rândul ci, între adepţi radicali ai divinităţii lui Iisus, mergând
până la a afirma că a avut doar un trup aparent (doketism), că El nu
ţine de fapt de lume, iar revelaţia pe care a adus-o e o gnoză interioară care
nu e legată de porunci etice (antinomism), grup de care ioaneicii apostolici
s-au delimitat încercând să impună criteriile întrupării reale a Cuvântului şi
cele ale obligativităţii respectării normelor morale. Nefiind în stare să stopeze
deriva spre erezie (gnosticism) şi grava schismă internă din interiorul
mişcării ioaneice radicalizate, ioaneicii apostolici moderaţi din Efes şi Asia
au ieşit din izolare şi s-au unit, păstrându-şi specificul teologic, cu curentul
creştin moderat legat de Roma şi centrat în jurul figurii simbolice a lui Petru
(martirizat deja la data redactării epilogului Evangheliei a Patra). 232
232 Raymond E. Brown, The Community o f Ihe Beloved Disciple, New York, 1979. Reconstituirea
parcursului teologic al mişcării ioaneice îşi menţine valabilitatea chiar şi fără
acceptarea cadrului cronologic tardiv acceptat de exegetul american, pentru care originile
mişcării şi protoevanghliei ar fi în anii 50-80, Evanghelia propriu-zisă ar data din anii ’90,
criza internă cu Epistolele ioaneice s-ar plasa în jurul anului 100, iar dizolvarea mişcării fie
în schismă, fie resorbită în creştinismul apostolic petrin ar fi avut loc în primele decenii ale
secolului II.
186 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s t o l i c
Este momentul istoric la care se referă simbolic episodul din Ioan2\ şi
care a fost unificarea a două curente apostolice — ioaneic şi petrino-paulin
cu centrele la Efes şi Roma — sub forma unei recunoaşteri reciproce şi a
unei receptări a punctelor forte, specifice fiecăruia: curentul petrino-paulin a
receptat hristologia înaltă ioaneică adăugându-i un accent mai mare pus pe
umanitatea reală a lui Iisus (deşi folosirea Evangheliei după loan de către
gnostici a făcut să planeze şi pe mai departe asupra ei rezerve persistente), iar
mişcarea ioaneică a receptat ca operă a Duhului Sfânt o structură ierarhică
mai bine conturată (nu exclusiv harismatică) în conducerea comunităţilor,
precum şi autoritatea oficiului de moderator al creştinismului apostolic legat
de figura simbolică a lui Petru, fără însă a renunţa la poziţia harismatică
specială a lui loan ca ucenic favorit al lui lisus. Lui Petru i se recunoaşte
primatul păstoririi şi autorităţii, lui loan fiindu-i afirmată prioritatea iubirii şi
teologiei. Mesajul esenţial al episodului din loan 21 este însă ca ambele harisme
— autoritatea şi iubirea, ordinea şi mistica — să fie exercitate nu izolat,
nu în concurenţă şi rivalitate, nu prin subordonare sau absorbţie, ci conjugat şi
în convergenţă reciprocă. (Acelaşi mesaj transpare şi din asocierea la Roma a
lui Petru cu vocaţia unităţii şi ordinii şi a lui Pavel cu aceea a universalităţii
şi depăşirii harismatice a oricăror limite în Hristos şi Duhul Sfânt.)
Anul 69 — anul apocalipsei
Deceniul cuprins între anii 60-70 a fost unul critic atât pentru creştinii din
diversele centre (Ierusalim, Asia, Roma), cât şi pentru iudaismul palestinian
care înainta cu paşi repezi spre catastrofă. Armatele romane conduse de
Vespasian începuseră în iunie 69 asediul Ierusalimului; proclamat împărat în
decembrie 69, el a plecat spre Roma — unde până la sosirea sa în iunie 70
l-a numit regent pe Domiţian (viitorul împărat între anii 81-96) — lăsându-l
să continue operaţiunile pe fiul său, Titus, care în august 70 va cuceri oraşul şi
va incendia Templul. Cunoscut şi drept „anul celor patru împăraţi”, anul 69
a fost timpul sumbru al unei anarhii militare care părea să aducă prăbuşirea
Imperiului Roman. în intervalul aprilie-decembrie 69, când împărat vremelnic
al Romei a fost Vitelius, şapte comunităţi creştine din Asia, ameninţate
de asimilarea de mediul elenistic-păgân şi neliniştite de persecuţii şi de haosul
militar şi religios din Imperiul Roman, primesc din partea unui profet
creştin numit loan, exilat în Patmos, scrisori scrise într-un limbaj simbolic
codificat cu avertismente însoţite de relatarea unor grandioase viziuni apocaliptice
creştine. Persecuţiile sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a-i pune
pe cei aleşi la încercare; domnia lui Dumnezeu şi Hristos Cel înviat asupra
istoriei ostile se manifestă deja în rezistenţa martirilor, asociaţi puterii şi
C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 187
slavei Mielului înjunghiat şi înviat, împotriva Babilonului/Romei cu şapte
coline, a prostituatei şi fiarei cu şapte capete233 care i-a ucis deja pe cei doi
martori principali ai lui Hristos (Petru şi Pavel). Ierusalimul e sub asediu,
dar templul e încă în picioare. Femeia/Biserica e refugiată în deşert (la Pella,
dincolo de Iordan). Parţial devastată deja de luptele dintre urmaşii lui Nero
— bătălia de la Armaghedon fiind cele două sângeroase încleştări, cu zeci
de mii de morţi, între armatele împăraţilor rivali de la Bedriacum (lângă
Cremona) în 14 aprilie şi 24 octombrie 69 —, Roma se aşteaptă să cadă pradă
asaltului trupelor lui Vespasian. Exilat de la Roma de către regentul Domiţian,
Ioan văzătorul meditează din Patmos asupra evenimentelor de sfârşit de lume
la care asistă pentru a da curaj şi perseverenţă Bisericii persecutate sau riscând
asimilarea cu păgânismul, le aminteşte creştinilor deznodământul eshatologic
al luptei lor: deşi Fiara poate reveni, Babilonul/Roma e în agonie,
Satana şi slujitorii lui sunt învinşi de Mielul junghiat şi înviat, iar Noul Ierusalimul
ceresc coboară din cer peste Babilon/Roma, Biserica urmând a fi
Oraşul-Templul sfânt al lui Dumnezeu pe temelia celor Doisprezece Apostoli
şi Doisprezece Patriarhi ca adevăratul Israel al lui Dumnezeu. In timp ce
Ierusalimul ceresc va rămâne experienţa eshatologică din inima cultului
Bisericii, Ierusalimul pământesc şi Templul al doilea vor cădea pradă flăcărilor
în august 70.