De la Ierusalim la Roma

De la Ierusalim la Roma O cronologie similară cu nuanţe şi accente diferite a propus în 1994 şi Roland Minnerath, profesor de teologie romano-catolic de la Strasbourg (din 2004 arhiepiscop de Dijon), într-o amplă analiză a constituirii unităţii Bisericii apostolice în intervalul 30-70 şi în drum de la Ierusalim spre Roma"9. Aventura Bisericii începe îndată după drama Pătimirii-înviere din 7-9 aprilie 30, cu care s-a încheiat scruta activitate publică (din anii 28-30) a lui Ieshua din Nazaret, ieşit la predica Evangheliei împărăţiei în vârstă de 30 dc ani, în al 15-lea an al domniei împăratului Tiberiu (14-37), pe când procurator al Iudeii era Ponţiu Pilat (26-36). înflorirea Bisericii creştine are loc aşadar sub împăraţii romani Tiberiu, Caligula (37^41), Claudiu (41-54), Nero (54-68), urmat, după un sângeros război civil (68-69), de Vespasian (69-79) şi Titus (79-81). Epoca originilor (anii 32—40) este cea a comunităţii eshatologice a Noului Israel al lui Dumnezeu adunat în Ierusalim după Cincizecime în jurul celor Doisprezece Apostoli în frunte cu Petru. Radicalismul atitudinii faţă de Templu a grupului „eleniştilor” condus de Ştefan duce în 35 la martirizarea acestuia şi dispersarea acestui grup radical, căruia i se datorează primele misiuni în Iudeea, Samaria şi Antiohia. Tot acum are loc convertirea lui Saul din Tras, care petrece anii 36-38 la Damasc şi în Arabia, iar după o primă 228 Epoca apostolică a anilor 50-70 a cunoscut mai multe faze: între anii 30—40, prima misiune în Palestina şi Siria; 40-50, consolidarea bazelor pentru următorul avânt; 50-60, expansiunea rapidă în Asia Mică şi Europa; 60-70, încercări dinăuntru şi din afară; după 70, reorientare şi reaşezare. 229 ROLAND Minnerath, De Jérusalem à Rome. Pierre et l'unité de l'Église Apostolique (Théologie historique 101), Paris, 1994. C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 181 vizită făcută lui Petru la Ierusalim revine în Tars. în 39, Petru ia iniţiativa misiunii creştine între păgâni, botezând la Cezareea pe centurionul Comeliu, şi primeşte pentru aceasta avizul unui prim sinod apostolic din Ierusalim. Pentru a susţine misiunea între păgâni în Antiohia, în anul 40 Bamaba îl aduce aici pe Pavel şi ambii urcă în 41 la Ierusalim pentru a se pune de acord cu „stâlpii Bisericii” de aici: Petru, Ioan şi Iacob. Sfârşitul comunităţii apostolice originare din Ierusalim a venit în anul 42, când în persecuţiile declanşate de regele Irod Agrippa I (41^14) e martirizat Apostolul Iacob al lui Zevedei, iar Petru întemniţat scapă miraculos din închisoare şi părăseşte, împreună cu Marcu, Ierusalimul spre o destinaţie nenumită. Acest „alt loc” (heteron topon, FA 12, 17) este deliberat codificat, probabil anume pentru a împiedica localizarea de către romani a întâiului Apostol încă în viaţă. Dar pentru creştinii cunoscători ai Scripturilor aluzia la Iezechiel 12, 3, unde acest „alt loc” este Babilonul, le arăta că este vorba de Roma. Apostolii se dispersează şi misiunea Bisericii se desfăşoară în anii ce urmează în mai multe direcţii nu doar geografice, dar şi cu accente teologice distincte: Ioan pleacă spre Efes, Petru probabil spre Roma, iar Pavel cu Bamaba în jurul Antiohiei. în Ierusalim rămâne doar Iacob, „fratele Domnului”, în fruntea grupului iudeo-creştin organizat ca o sinagogă creştină strict fidelă Torei şi Templului, dar şi cu misiune proprie în diaspora iudaică, pe care o atestă Epistola lui Iacob din anul 45, cel mai vechi produs literar păstrat de la Biserica creştină. în 48, Bamaba şi Saul/Pavel aduc la Ierusalim colecta foametei, după care, întorşi la Antiohia, pleacă împreună în anii 48-50 într-o primă călătorie misionară în sudul Asiei Mici şi în Cipru. în anul 48, împăratul Claudiu îi expulzează din Roma pe iudeii care creau tulburări în interiorul comunităţilor iudaice din capitala imperiului din pricina „agitatorului Chrestus” (ludaeos impulsore Chresto assidue tumultuantes Roma expulit), cum scrie istoricul Suetonius. Acum părăsesc Roma creştinii Aquila şi Priscilla, dar şi Petru care, trecând prin Corint, unde s-au stabilit Aquila şi Priscilla, s-a oprit timp de şapte ani la Antiohia. în 49, Iacob trimite la Antiohia decretul (FA 15, 20-35) prin care fixează normele etice şi alimentare kasher minimale (din Lv 17-18) pe care trebuie să le respecte creştinii convertiţi dintre păgâni pentru a putea celebra Euharistii şi agape comune cu creştinii iudei. Libertatea Duhului invocată de Pavel se ciocneşte la Antiohia în anul 50 de prudenţa lui Petru. După acest „incident” apostolic, Pavel părăseşte pentru totdeauna Antiohia şi începe împreună cu Silvan misiunea sa independentă în Asia Mică, Macedonia şi Ahaia. Din iama anului 50, el rămâne timp de 18 luni la Corint (în 52 e adus înaintea lui Gallio, prefectul Ahaiei, fratele lui Seneca), de unde în anul 51 scrie cele două Epistole către Tesaloniceni, a căror temă este relaţia eshatologiei creştine cu apocaliptica 182 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic iudaică. între anii 54 şi 56, Pavel se stabileşte la Efes, de unde scrie Epistolele sale către Galateni, întâia şi a Doua către Corinteni şi cea către Filipeni. Aflat în iama dintre anii 57-58 la Corint, scrie faimoasa Epistolă către Romani adresată unei comunităţi deja numeroase (cum arată salutările din final) şi întemeiate de un alt apostol, nenumit (cu maximă probabilitate Petru), în 58, Pavel revine prin Milet la Ierusalim, unde se întâlneşte cu lacob, dar scandalul provocat de prezenţa sa în Ierusalim duce la arestarea sa; transferat la Cezareea Palestinei, unde e ţinut sub arest doi ani (anii 58-60), scrie din captivitate Epistola către Filimon şi împreună cu Timotei Epistola către Coloseni. în anul 60, Pavel e trimis la Roma, unde e ţinut timp de alţi doi ani sub arest. Tulburările din anul 58 în Ierusalim, care va ajunge tot mai mult sub dominaţia zeloţilor radicali, l-au determinat pe Ioan, autorul Evangheliei a Patra, să se stabilească la Efes, unde va pune la punct o nouă redactare a Evangheliei sale. în anii 58-62 sunt redactate cele două variante ale Evangheliei: cea după Matei pentru iudei, şi cea după Luca pentru păgâni împreună cu prima parte, privitoare la Petru, din Faptele Apostolilor. în anul 62 este martirizat în Ierusalim venerabilul lacob, fratele Domnului, a cărui autoritate spirituală rivaliza cu cea a marelui preot, sfârşitul său prefigurând viitorul sumbru al comunităţii (sinagogii) iudeo-crcştine din Ierusalimul căzut pradă anarhiei revoluţionar-mesianicc a zeloţilor. După a doua respingere a lui Hristos de către Ierusalim prin uciderea fratelui său, lacob, primul şi ultimul apostol — Petru şi Pavel — transplantează centrul Bisericii apostolice la Roma. Nou Babilon, Roma devine locul de exil, refugiu, regrupare şi reconstituire a Noului Israel al Iui Dumnezeu. Ulterior ei vor pecetlui această alegere şi mutare în „centrul lumii” locuite cu sângele martiriului lor pentru credinţa şi iubirea lui Hristos. Criza internă a Bisericii s-a manifestat însă în anii 62-64 în Asia Mică, unde comunităţile creştine, generate de misiunile dispersate şi independente ale lui Pavel, lacob şi Ioan, erau pradă disensiunilor, paralelismelor şi derapajelor doctrinare şi morale legate de interpretări divergente ale hristologiei şi eshatologiei, existând riscul real ca Evanghelia să devieze spre gnoză sau apocaliptică radicală. De aceea tema unităţii domină scrierile publicate şi redactate aici. Ioan încearcă să evite derapajul spre doketism şi gnosticism al unei părţi a comunităţii lui (criză atestată de cele trei Epistole ioaneice) accentuând mărturia venirii lui Hristos în trup, necesitatea împlinirii poruncilor şi a unităţii mistice în jurul Persoanei divino-umane a lui lisus, Unicul Păstor. Din captivitatea sa de la Cezareea şi apoi de la Roma, Pavel scrie prin Timotei Epistolele către Coloseni şi către Efeseni (aceasta din urmă mai mult o omilie pentru depăşirea schismei între creştinii paulinieni şi ioaneici), în care accentuează unitatea mistică a Bisericii în jurul unui Hristos cosmic. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 183 Eliberat din 64, vine şi stă puţin la Efes, unde Luca redactează pentru el Epistolele Întâi către Timotei şi cea către Tit, în care se arată preocupat să garanteze unitatea credinţei şi transmiterea apostolatului într-o structură ecleziologică episcopal-prezbiterială clară. Petru intervine şi el atât prin intermediul lui Iuda, cât şi personal în Asia: în a doua sa Epistolă „catholică” (2 Ptr), Petru îl apără şi recomandă pe Pavel şi Epistolele lui comunităţilor iudeo-creştine iacobite şi celor ioaneice şi respinge interiorizarea gnostică a eshatologiei. Semnele crizei se escaladează şi în capitala imperiului; în iulie 64 are loc incendiul Romei, episod fie provocat intenţionat de grupuri iudaice radicale, fie exploatat în cheie apocaliptică; pentru a se salva, comunităţile iudaice au dat vina pe creştini, denunţându-i ca o sectă apocaliptică periculoasă, ceea ce a dus la declanşarea persecuţiilor neroniene în care Petru însuşi e martirizat în primăvara anului 65. înainte de persecuţii, în 63-64, Marcu termină traducerea greacă a Evangheliei lui Petru ca „Evanghelie a lui Iisus Hristos”, Evanghelie apostolică de centru (Ierusalim-Roma), între cele două Evanghelii misionare pentru iudei {Matei) şi pentru păgâni (Luca). La începutul anului 65, pe fondul persecuţiilor deja iniţiate, Petru îşi scrie prin Silvan testamentul, transformând o omilie într-o Epistolă „catholică” (7 Ptr) în care, evocând discret funcţiile sale de „piatră” şi „păstor”, face o sinteză a temelor predicii apostolice petrino-pauline: creştinii sunt pietre vii ale templului mesianic eshatologic al lui Dumnezeu în jurul lui Hristos, Piatra Vie şi Păstorul Ultim. Prin apostoli, acest templu, în acelaşi timp creşte dinamic prin evanghelizare şi misiune, dar se şi construieşte unitar, depăşind riscurile dispersiilor, paralelismelor şi scindărilor prin unificare. Iudeo-creştinilor din Roma, tocmai ieşiţi din persecuţie, li se trimite drept corectiv şi mângâiere omilia (scrisă de Barnaba sau Apollo) cuprinsă în Epistola către Evrei, veritabil tratat „elenistic” (în spiritul lui Ştefan) care proiectează în cer cultul levitic ideal al Cortului Vechiului Testament prin care Israelul spiritual din diasporă dorea să înlocuiască cultul Templului din Ierusalim. în Roma — nu trebuie uitat — exista o importantă comunitate iudaică, al cărei număr se ridica până la 40-50.000 de membrii şi câteva zeci de sinagogi. Aşa cum a arătat Raymond E. Brown (1922—1998)230, cel mai important teolog biblic romano-catolic american al secolului trecut, comunitatea creştină din Roma era foarte apropiată de iudaism şi de iudeo-creştinismul moderat al lui Iacob şi Petru, care au stat foarte probabil la origine ei. Primul 230 în cartea scrisă de Raymond E. Brown împreună cu John Meier: Antioch and Rome New Testament Cradles o f Catholic Christianity, New York, 1983, în care J. Meier scrie capitolul despre Antiohia, iar R. E. Brown pe cel despre Roma. 184 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s t o l i c creştinism din Roma a fost unul de tip ierusalimitean, creştinii de aici, inclusiv cei convertiţi dintre păgâni, fiind extrem de loiali Templului şi idealului levitic, şi foarte fideli moştenirii iudaice. Astfel, când în anul 58 a scris Epistola către Romani, pentru a fi acceptat atât de Roma, cât şi de Ierusalim, Pavel îşi revizuieşte poziţia apocaliptică radicală din Epistola către Galateni (unde susţine un contrast ireconciliabil între Lege - literă - păcat - sclavie, pe de o parte, şi Hristos - Duh - har - liberate, pe de altă parte) şi accentuează faptul că Legea este bună şi Israel îşi are locul său unic în istoria mântuirii (întâi evreii, apoi păgânii şi, în final, tot Israelul). Pe această bază, Pavel a fost acceptat ca apostol legitim de creştinii din Roma, devenind, alături de Petru, unul din „stâlpii” Bisericii din capitala imperiului. Din cauza poziţiei lor moderat-liberale faţă de iudaism, ambii vor cădea victimă „geloziei” (zelos) minorităţii iudeo-creştine ultraconservatoare, care susţinea din patriotism şi zelotism menţinerea obligatorie pentru creştini a circumciziei şi respectarea întregii Tore231. Acceptarea circumciziei şi integrarea lor formală în iudaism era şi o măsură de a-i feri pe creştini, pe de o parte, de suspiciunile zeloţilor în Palestina şi, pe de altă parte, de persecuţiile autorităţilor romane. Mai ales într-un context tot mai tensionat, fiindcă în mai 66 se declanşează în Palestina insurecţia antiromană care a dus la începutul lungului război cu romanii. Abandonat în Asia şi arestat la Efes, în toamna anului 66, Pavel este adus iarăşi captiv la Roma, unde îşi redactează prin Luca testamentul spiritual cuprins în a Doua Epistolă către Timotei, nu mult după aceea este şi el martirizat. In iulie 68, este asasinat Nero şi până în decembrie 69 la Roma domneşte anarhia: pe tron se succed trei împăraţi (Galba, Otho şi Vitclius), în timp ce în Ierusalimul asediat se declanşează un sângeros război civil între facţiunile zelote. In acest timp tulbure, loan publică versiunea finală a Evangheliei a Patra, în al cărui capitol final recurge la figura lui Petru pentru a salva integritatea mişcării ioaneice grav afectată de radicalizarea eretică şi schismatică a creştinilor ioaneici gnosticizaţi şi doketizaţi. 231 în funcţie de atitudinea faţă de iudaism, în creştinismul primar s-au conturat, potrivit lui R. E. Brown, patru poziţii şi grupuri distincte: — cel al ultraconservatorilor iudeo-creştini, care cereau circumcizia şi respectarea integrală a Torei (drept pentru care îl duşmăneau de moarte pe Pavel) şi care a evoluat în cele din urmă în erezia şi secta ebioniţilor; — cel al conservatorilor moderaţi, ca Iacob şi Petru, care cereau respectarea doar a unor prevederi etice şi alimentare kashrut generale din legământul noahitic (cuprinse în „decretul” Sinodului apostolic din FA 17); — cel al liberalilor moderaţi, reprezentaţi de Pavel, care renunţa atât la circumcizie, cât şi la prevederile kashrut; — cel al ultraliberalilor „elenişti”, reprezentaţi de Ştefan, loan şi autorul Epistolei către Evrei şi pentru care cultul Templului nu mai avea decât un sens pur spiritual. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 185 Mişcarea ioaneică între Ierusalim, Efes şi Roma Istoria extrem de instructivă a creştinismului ioaneic a fost cu perspicacitate reconstituită de Raymond E. Brown şi ea se prezintă ca o dramă în mai multe acte: la origini stă un preot/levit, ucenic al lui Ioan Botezătorul, devenit apoi discipol iubit al lui Iisus în Care a văzut nu doar noul Templu, ci şi Înţelepciunea/Cuvântul preexistent al lui Dumnezeu întrupat. Plecând de la hristologia preexistenţei, comunitatea ioaneică din Ierusalim s-a aflat în dispute cu iudeii rabinici adepţi ai monoteismului exclusiv, ceea ce a condus la expulzarea din sinagogi a ioaneicilor, care s-au deschis în schimb spre convertiri ale păgânilor. Stabilită la Efes, mişcarea şi-a accentuat universalismul şi şi-a fixat teologia în prima redactare a Evangheliei a Patra. Hristologia mistică „înaltă”, „de sus”, şi organizarea harismatică ale ioaneicilor au fost însă respinse de iudeo-creştinii ultraconservatori, pentru care Iisus era doar un profet, un nou Moise, un om inspirat, fiind însă privite cu rezerve de comunităţile moderate, petrine sau pauline, care puneau accentul pe Iisus Domnul răstignit şi înviat, dar şi întemeietorul unei Biserici organizate cu păstori văzuţi (acestora ioaneicii le reproşau tacit că nu înţeleg deplin divinitatea preexistentă a lui Iisus şi rolul Paracletului, al Duhului Sfânt, de adevărat învăţător şi Conducător al Bisericii). Aşa cum atestă Epistolele, mişcarea ioaneică a intrat însă în criză, scindându-se, la rândul ci, între adepţi radicali ai divinităţii lui Iisus, mergând până la a afirma că a avut doar un trup aparent (doketism), că El nu ţine de fapt de lume, iar revelaţia pe care a adus-o e o gnoză interioară care nu e legată de porunci etice (antinomism), grup de care ioaneicii apostolici s-au delimitat încercând să impună criteriile întrupării reale a Cuvântului şi cele ale obligativităţii respectării normelor morale. Nefiind în stare să stopeze deriva spre erezie (gnosticism) şi grava schismă internă din interiorul mişcării ioaneice radicalizate, ioaneicii apostolici moderaţi din Efes şi Asia au ieşit din izolare şi s-au unit, păstrându-şi specificul teologic, cu curentul creştin moderat legat de Roma şi centrat în jurul figurii simbolice a lui Petru (martirizat deja la data redactării epilogului Evangheliei a Patra). 232 232 Raymond E. Brown, The Community o f Ihe Beloved Disciple, New York, 1979. Reconstituirea parcursului teologic al mişcării ioaneice îşi menţine valabilitatea chiar şi fără acceptarea cadrului cronologic tardiv acceptat de exegetul american, pentru care originile mişcării şi protoevanghliei ar fi în anii 50-80, Evanghelia propriu-zisă ar data din anii ’90, criza internă cu Epistolele ioaneice s-ar plasa în jurul anului 100, iar dizolvarea mişcării fie în schismă, fie resorbită în creştinismul apostolic petrin ar fi avut loc în primele decenii ale secolului II. 186 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s t o l i c Este momentul istoric la care se referă simbolic episodul din Ioan2\ şi care a fost unificarea a două curente apostolice — ioaneic şi petrino-paulin cu centrele la Efes şi Roma — sub forma unei recunoaşteri reciproce şi a unei receptări a punctelor forte, specifice fiecăruia: curentul petrino-paulin a receptat hristologia înaltă ioaneică adăugându-i un accent mai mare pus pe umanitatea reală a lui Iisus (deşi folosirea Evangheliei după loan de către gnostici a făcut să planeze şi pe mai departe asupra ei rezerve persistente), iar mişcarea ioaneică a receptat ca operă a Duhului Sfânt o structură ierarhică mai bine conturată (nu exclusiv harismatică) în conducerea comunităţilor, precum şi autoritatea oficiului de moderator al creştinismului apostolic legat de figura simbolică a lui Petru, fără însă a renunţa la poziţia harismatică specială a lui loan ca ucenic favorit al lui lisus. Lui Petru i se recunoaşte primatul păstoririi şi autorităţii, lui loan fiindu-i afirmată prioritatea iubirii şi teologiei. Mesajul esenţial al episodului din loan 21 este însă ca ambele harisme — autoritatea şi iubirea, ordinea şi mistica — să fie exercitate nu izolat, nu în concurenţă şi rivalitate, nu prin subordonare sau absorbţie, ci conjugat şi în convergenţă reciprocă. (Acelaşi mesaj transpare şi din asocierea la Roma a lui Petru cu vocaţia unităţii şi ordinii şi a lui Pavel cu aceea a universalităţii şi depăşirii harismatice a oricăror limite în Hristos şi Duhul Sfânt.) Anul 69 — anul apocalipsei Deceniul cuprins între anii 60-70 a fost unul critic atât pentru creştinii din diversele centre (Ierusalim, Asia, Roma), cât şi pentru iudaismul palestinian care înainta cu paşi repezi spre catastrofă. Armatele romane conduse de Vespasian începuseră în iunie 69 asediul Ierusalimului; proclamat împărat în decembrie 69, el a plecat spre Roma — unde până la sosirea sa în iunie 70 l-a numit regent pe Domiţian (viitorul împărat între anii 81-96) — lăsându-l să continue operaţiunile pe fiul său, Titus, care în august 70 va cuceri oraşul şi va incendia Templul. Cunoscut şi drept „anul celor patru împăraţi”, anul 69 a fost timpul sumbru al unei anarhii militare care părea să aducă prăbuşirea Imperiului Roman. în intervalul aprilie-decembrie 69, când împărat vremelnic al Romei a fost Vitelius, şapte comunităţi creştine din Asia, ameninţate de asimilarea de mediul elenistic-păgân şi neliniştite de persecuţii şi de haosul militar şi religios din Imperiul Roman, primesc din partea unui profet creştin numit loan, exilat în Patmos, scrisori scrise într-un limbaj simbolic codificat cu avertismente însoţite de relatarea unor grandioase viziuni apocaliptice creştine. Persecuţiile sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a-i pune pe cei aleşi la încercare; domnia lui Dumnezeu şi Hristos Cel înviat asupra istoriei ostile se manifestă deja în rezistenţa martirilor, asociaţi puterii şi C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 187 slavei Mielului înjunghiat şi înviat, împotriva Babilonului/Romei cu şapte coline, a prostituatei şi fiarei cu şapte capete233 care i-a ucis deja pe cei doi martori principali ai lui Hristos (Petru şi Pavel). Ierusalimul e sub asediu, dar templul e încă în picioare. Femeia/Biserica e refugiată în deşert (la Pella, dincolo de Iordan). Parţial devastată deja de luptele dintre urmaşii lui Nero — bătălia de la Armaghedon fiind cele două sângeroase încleştări, cu zeci de mii de morţi, între armatele împăraţilor rivali de la Bedriacum (lângă Cremona) în 14 aprilie şi 24 octombrie 69 —, Roma se aşteaptă să cadă pradă asaltului trupelor lui Vespasian. Exilat de la Roma de către regentul Domiţian, Ioan văzătorul meditează din Patmos asupra evenimentelor de sfârşit de lume la care asistă pentru a da curaj şi perseverenţă Bisericii persecutate sau riscând asimilarea cu păgânismul, le aminteşte creştinilor deznodământul eshatologic al luptei lor: deşi Fiara poate reveni, Babilonul/Roma e în agonie, Satana şi slujitorii lui sunt învinşi de Mielul junghiat şi înviat, iar Noul Ierusalimul ceresc coboară din cer peste Babilon/Roma, Biserica urmând a fi Oraşul-Templul sfânt al lui Dumnezeu pe temelia celor Doisprezece Apostoli şi Doisprezece Patriarhi ca adevăratul Israel al lui Dumnezeu. In timp ce Ierusalimul ceresc va rămâne experienţa eshatologică din inima cultului Bisericii, Ierusalimul pământesc şi Templul al doilea vor cădea pradă flăcărilor în august 70.