Vizualizare sursă pentru „Canonul scripturistic rabinic — un canon polemic”

Canonul scripturistic rabinic — un canon polemic
Departe de a fi fost unul fix, canonul scripturistic al diverselor iudaisme
inter-testamentare oscila între un canon închis, limitat strict la Pentateuh,
cum era cel al samaritenilor şi saducheilor, şi unul deschis şi foarte activ,
ca acela al grupurilor apocaliptice enohite şi al disidenţei de la Qumran. S-a
impus în cele din urmă canonul intermediar al rabinilor farisei care excludea
cu totul scrierile apocaliptice — ştergând în Talmud până şi memoria iudaismului
enohitic —, dar reţinea pe lângă Toră cărţile profetice şi cele sapienţiale.
Singurele „apocalipse” salvate, trecute sub numele profeţilor, sunt cele din
Isaia 24-27 şi Zaharia 12-14; cartea Daniel, acceptată în final, nefiind nici
ea reţinută cu titlu de carte profetică, ci ca simplă „scriere” ziditoare. „Scrierile”
însele au fost acceptate fiind atribuite unor personaje biblice consacrate:
David, Solomon, Iov (identificat cu Iobab, idumeul din Facerea 36, 33, cartea
Iov fiind atribuită lui Moise). Canonul rabinic s-a impus nu printr-o hotărâre
formală, ci pentru că era pe lista grupului rabinilor farisei care a supravieţuit
prin Iohannan ben Zakai dezastrului din anul 70, repetat în 135, în care au
pierit toate celelalte partide religioase sau secte (haireseis) ale iudaismului
celui de-al doilea Templu (saduchei, esenieni, zeloţi, qumraniţi, enohiţi etc.),
cu excepţia creştinilor. Canonul scripturistic rabinic este însă nu doar antiapocaliptic,
ci şi anticreştin, iudaismul rabinic şi creştinismul apărând — aşa
cum arată G. Boccaccini — ca două dezvoltări opuse ale iudaismelor rivale212
211 Scrise în primele secole ale erei creştine, cartea a 2-a slavonă a lui Enoh şi cartea a
3-a ebraică a lui Enoh sunt texte iudaice aparţinând unui fel de mesianism mistic, în centrul
cărora se află călătoria extatică a lui Enoh printr-o serie întreagă de palate cereşti până la
identificarea sa cu superingerul Metatron.
212 într-o incitantă cercetare în curs asupra istoriei intelectuale a iudaismelor celui de-al
doilea Templu, în epoca dintre Maleahi şi Mishna (şi din care a publicat în 2001 doar primul
volum despre perioada dintre lezechiel şi Daniel), Gabriele Boccaccini (n. 1958), profesor
la Universitatea din Michigan, îşi propune să demonstreze că rădăcinile îndepărtate
ale iudaismului rabinic actual stau în iudaismul ţadokit postbabilonian, originile lui nemijlocite
fiind în tradiţia fariseică, varianta postmacabeană a iudaismului ţadokit; iar rădăcinile
îndepărtate ale creştinismului stau în iudaismul apocaliptic enohit, originile lui nemijlocite
fiind în tradiţia largă (nequmranită) a mişcării eseniene, varianta postmacabeană a iudaismului
enohit.
164 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s t o l i c
din intervalul Iezechiel-Daniel. în acest interval Torei i s-au conferit treptat
dimensiuni cosmice, ajungând să fie identificată cu înţelepciunea divină
celestă, iar Legământul s-a extins incluzând şi răsplătirea şi judecata de după
moarte. Rabinii vor dezvolta centralitatea Torei în două sensuri, susţinând că
pe lângă Tora scrisă există atât o Toră celestă preexistentă, cât şi o Toră
orală, indispensabilă pentru interpretarea ei şi fixată în Mishna şi în Talmud.
Totodată rabinii au pus semnul identităţii depline între religie şi rasă, între
iudaitate şi etnicitate, între iudaic (Judaic) şi evreiesc (Jewish), între iudaism
ca religie monoteistă a lui Iahve şi evreism ca naţiune şi cultură naţională.
Locul Cuvântului lui Dumnezeu viu şi transmis dinamic într-o tradiţie vie este
luat acum de cuvântul scris şi de cultul literei, declarate inviolabile, pentru a
fixa şi feri textul de orice fel de adaosuri şi modificări. Iudaismul rabinic
devine astfel o religie scripturistică, a Cărţii şi literei, nu a personajelor
biblice şi a Duhului; devine şi o religie legalistă rigidă. Datorită centralităţii
absolute a Torei/Legii mozaice, canonul scripturistic rabinic tripartit ajunge
să fie de fapt unul în trepte: în centrul lui stă Legea scrisă, apărată de profeţi
şi meditată de scrierile poetice şi sapienţiale. Norma de interpretare a Legii
scrise e Legea nescrisă a Mishnei talmudice, canonul iudaic complet fiind
alcătuit din TaNaK + Talmud, acesta din urmă deţinând astfel faţă de
TaNaK-u\ scripturistic poziţia Noului Testament faţă de Vechiul Testament.