Canonul scripturistic rabinic — un canon polemic

Canonul scripturistic rabinic — un canon polemic Departe de a fi fost unul fix, canonul scripturistic al diverselor iudaisme inter-testamentare oscila între un canon închis, limitat strict la Pentateuh, cum era cel al samaritenilor şi saducheilor, şi unul deschis şi foarte activ, ca acela al grupurilor apocaliptice enohite şi al disidenţei de la Qumran. S-a impus în cele din urmă canonul intermediar al rabinilor farisei care excludea cu totul scrierile apocaliptice — ştergând în Talmud până şi memoria iudaismului enohitic —, dar reţinea pe lângă Toră cărţile profetice şi cele sapienţiale. Singurele „apocalipse” salvate, trecute sub numele profeţilor, sunt cele din Isaia 24-27 şi Zaharia 12-14; cartea Daniel, acceptată în final, nefiind nici ea reţinută cu titlu de carte profetică, ci ca simplă „scriere” ziditoare. „Scrierile” însele au fost acceptate fiind atribuite unor personaje biblice consacrate: David, Solomon, Iov (identificat cu Iobab, idumeul din Facerea 36, 33, cartea Iov fiind atribuită lui Moise). Canonul rabinic s-a impus nu printr-o hotărâre formală, ci pentru că era pe lista grupului rabinilor farisei care a supravieţuit prin Iohannan ben Zakai dezastrului din anul 70, repetat în 135, în care au pierit toate celelalte partide religioase sau secte (haireseis) ale iudaismului celui de-al doilea Templu (saduchei, esenieni, zeloţi, qumraniţi, enohiţi etc.), cu excepţia creştinilor. Canonul scripturistic rabinic este însă nu doar antiapocaliptic, ci şi anticreştin, iudaismul rabinic şi creştinismul apărând — aşa cum arată G. Boccaccini — ca două dezvoltări opuse ale iudaismelor rivale212 211 Scrise în primele secole ale erei creştine, cartea a 2-a slavonă a lui Enoh şi cartea a 3-a ebraică a lui Enoh sunt texte iudaice aparţinând unui fel de mesianism mistic, în centrul cărora se află călătoria extatică a lui Enoh printr-o serie întreagă de palate cereşti până la identificarea sa cu superingerul Metatron. 212 într-o incitantă cercetare în curs asupra istoriei intelectuale a iudaismelor celui de-al doilea Templu, în epoca dintre Maleahi şi Mishna (şi din care a publicat în 2001 doar primul volum despre perioada dintre lezechiel şi Daniel), Gabriele Boccaccini (n. 1958), profesor la Universitatea din Michigan, îşi propune să demonstreze că rădăcinile îndepărtate ale iudaismului rabinic actual stau în iudaismul ţadokit postbabilonian, originile lui nemijlocite fiind în tradiţia fariseică, varianta postmacabeană a iudaismului ţadokit; iar rădăcinile îndepărtate ale creştinismului stau în iudaismul apocaliptic enohit, originile lui nemijlocite fiind în tradiţia largă (nequmranită) a mişcării eseniene, varianta postmacabeană a iudaismului enohit. 164 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s t o l i c din intervalul Iezechiel-Daniel. în acest interval Torei i s-au conferit treptat dimensiuni cosmice, ajungând să fie identificată cu înţelepciunea divină celestă, iar Legământul s-a extins incluzând şi răsplătirea şi judecata de după moarte. Rabinii vor dezvolta centralitatea Torei în două sensuri, susţinând că pe lângă Tora scrisă există atât o Toră celestă preexistentă, cât şi o Toră orală, indispensabilă pentru interpretarea ei şi fixată în Mishna şi în Talmud. Totodată rabinii au pus semnul identităţii depline între religie şi rasă, între iudaitate şi etnicitate, între iudaic (Judaic) şi evreiesc (Jewish), între iudaism ca religie monoteistă a lui Iahve şi evreism ca naţiune şi cultură naţională. Locul Cuvântului lui Dumnezeu viu şi transmis dinamic într-o tradiţie vie este luat acum de cuvântul scris şi de cultul literei, declarate inviolabile, pentru a fixa şi feri textul de orice fel de adaosuri şi modificări. Iudaismul rabinic devine astfel o religie scripturistică, a Cărţii şi literei, nu a personajelor biblice şi a Duhului; devine şi o religie legalistă rigidă. Datorită centralităţii absolute a Torei/Legii mozaice, canonul scripturistic rabinic tripartit ajunge să fie de fapt unul în trepte: în centrul lui stă Legea scrisă, apărată de profeţi şi meditată de scrierile poetice şi sapienţiale. Norma de interpretare a Legii scrise e Legea nescrisă a Mishnei talmudice, canonul iudaic complet fiind alcătuit din TaNaK + Talmud, acesta din urmă deţinând astfel faţă de TaNaK-u\ scripturistic poziţia Noului Testament faţă de Vechiul Testament.