VIAŢA MONAHALĂ IN TARA ROMANEASCA SI MOLDOVA

ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA ÎN SECOLUL AL XVII-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVIII-LEA. VIAŢA MONAHALĂ Trebuie să subliniem de la bun început că secolul al XVII-lea cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. Se ridică acum numeroa-năstiri şi biserici de către domnii celor două ţări, de mitropoliţi iscopi, de mari dregători, de călugări şi preoţi de mir, de ne-ri şi credincioşi de rînd. între marii ctitori de lăcaşuri sfinte, ;m numele domnitorilor Miron Barnovschi, Matei Basarab, Vasile Şerban Cantacuzino, Constantin Brîncoveanu, al mitropoliţilor tasie Crimca al Moldovei, Ştefan, Varlaam, Teodosie şi Antim igrovlahiei, al episcopilor Serafim şi Ştefan ai Rîmnicului, al ma-Spătar Mihai Cantacuzino etc. )e regulă, mînăstirile ctitorite de aceştia erau- clădiri mari, din i, uneori înconjurate cu ziduri de apărare. Ctitoriile preoţilor, că¬ilor şi credincioşilor erau mai cu seamă aşezări sihăstreşti, în lo-•etrase, durate din lemn, încît multe din ele au dispărut în decursul ii. Toate mînăstirile erau înzestrate cu danii bogate (moşii, pă-munţi, vii, iazuri cu peşte, prisăci), hărăzite mai ales de ctitori, i de domnii ţării sau de unii credincioşi, la care se adăugau felu-cutin de dări, sare din ocnele ţării, uneori danii anuale din vis-ţării, oferite de domni. Numărul mînăstirilor închinate Locu-Sfinte a fost în continuă creştere, fapt care a produs nemulţumiri tdul clerului şi credincioşilor români, din pricina multelor abuzuri nor egumeni şi călugări greci trimişi să le administreze, fom consemna, în cele ce urmează, cîteva din numeroasele mî-i ale Ţării Româneşti şi ale Moldovei ridicate în acest secol. Se

înţelege că, pe lîngă acestea, şi-au continuat existenţa şi marile mî¬năstiri ridicate în secolele anterioare, cărora li s-au făcut diferite re¬novări ori li s-au adăugat noi clădiri. Mînăstirile din Ţara Românească. în acest secol a trăit cel mai mare ctitor de lăcaşuri sfinte din trecutul poporului nostru, domnitorul Matei Basarab (1632—1654). Se cunosc aproape 40 de mînăstiri şi bise¬rici ridicate din temelie sau refăcute de el. De aceea, Radu Popescu scria în Istoriile domnilor Ţării Româneşti că «Matei Vodă viind în scaun, altă grijă nu avea, ci făcea mînăstiri pretutindeni şi biserici întru lauda lui Dumnezeu, care să văd pînă acum. Că pînă la acest domn puţine zidiri au făcut domnii cei mai dinainte ; iar Matei Vodă au înfrumuseţat ţara cu tot fealiul de zidiri : mînăstiri, besearici, case domneşti, care să pomenesc şi pînă astăzi».. Astfel, Matei Basarab este ctitorul mînăstirilor : Arnota, în Munţii Vîlcii (înainte de 1638), pe locul unei aşezări mai vechi, în care a fost îngropat împreună cu soţia sa, doamna Elina, Sadova (jud. Dolj), refăcută din temelia, pe locul unei biserici de lemn a boierilor Cra-ioveşti (înainte de 1640), Căldăruşani (jud. Ilfov, 1637—1638), aşezată într-o poziţie foarte pitorească, înconjurată din trei părţi de lacul cu acelaşi nume, una din cele mai monumentale din ctitoriile sale, Mâ-xineni (azi în jud. Brăila), ridicată înainte de 1637 pe locul unei biserici mai vechi din nuiele, distrusă în cursul primului război mon¬dial, Plătăreşti, lîngă Bucureşti (1646), Strehaia (jud. Mehedinţi, 1645), Cornăţel (1648, acum biserică de mir în satul Mînăstirea, jud. Călă¬raşi), Negoeşti (azi în jud. Călăraşi, 1648—1649), Brebu (jud. Pra¬hova, 1650), schiturile Bărbăteşti (jud. Dîmboviţa, 1645—1646) şi Pi¬nul (jud. Buzău, 1647—Î648), pe locul unuia din lemn, din secolul XVI. A rezidit apoi mînăstirile Adormirea sau Negru Vodă din Cimpulung (1635—1636), Plumbuita, în apropierea Bucureştilor (1647), SI. Apostoli din Bucureşti, Brincoveni (jud. Olt), ctitoria boierilor Craioveşti, Cîrnul (jud. Buzău, existentă din secolul XVI), Dragăneşfi-Teleorman ş.a. A refăcut biserica Mitropoliei din Tirgovişte, turnul-clopotniţă şi chiliile de la minăstirea lui Neagoe de la Argeş, a isprăvit mînăstirea Slobozia (jud. Ialomiţa), începută de postelnicul Ienache, clădirile din incinta de la Tismana şi de la Govora şi altele. De asemenea, a zidit catedrala episcopală din Buzău (1649), exis¬tentă pînă azi (cu schimbările impuse în urma unor distrugeri) şi a refăcut catedrala episcopală din Rîmnic. La acestea se adaugă şi cî-teva biserici de mir : Siîntul Dumitru din Craiova (rezidită în 1651, pe locul actualei catedrale mitropolitane), Sîinţii împăraţi (fostă Sfîn-

olae, 1650—1651) şi Sfîntul Nicolae-Androneşti (refăcută în imîndouă în Tîrgovişte, Sfinţii Apostoli din Ploieşti (1637), Sfln-zopie din Gherghiţa-Prahova (1641), Siîntul Gheorghe sau dom-din Piteşti (refăcută), Intrarea în biserică din Caracal (refăcută), celelalte ţări româneşti a ridicat mînăstirea Soveja sau Do-i (jud. Vrancea) în 1644—1645, în urma împăcării sale cu Vasile (iserica din Turnu Roşu (fost Porceşti, jud. Sibiu), iar în afara ar ţării, bisericile din Sviştov şi Vidin în Bulgaria. La Muntele i refăcut şi repictat biserica mînăstirii Xenofon şi biserica Sf. din Marea Lavră (ctitoria lui Neagoe Basarab), a refăcut tra-înăstirii Hilandar şi altele.

nînd exemplul domnitorului, o seamă din dregătorii săi au ri-proximativ 50 de lăcaşuri de închinare pe tot cuprinsul Ţării ;şti. Astfel soţia sa, doamna Elina, a ridicat biserica din Herăşti i — jud. Giurgiu) şi a refăcut mînăstirea Slătioarele din Ocnele ir fratele ei Udrişte Năsturel — biserica zisă a Tlrgului din Tîr-, Marele vornic Preda Brîncoveanu, bunicul viitorului domn itin, a ctitorit mînăstirea Dintr-un lemn (jud. Vîlcea), pe locul schi din lemn, de la sfîrşitul secolului XVI sau începutul celui [VH-lea şi a refăcut mînăstirea Gura Motrului sau Motru (jud. nţi), ctitoria marelui logofăt Harvat, de la începutul secolului onstantin Cantacuzino postelnicul şi ginerele său Pană Filipescu 1 au ctitorit biserica Adormirea din Filipeşti-Tîrg şi au refăcut rea Mărgineni, pe Valea Prahovei, numită şi mînăstirea de la sau a lui Drăghici vornicul (după primul ei ctitor). Marele comis lihalcea a refăcut în piatră mînăstirea Bradu (jud. Buzău), pe neia din secolul XIV. Vornicul Dragomir a ridicat mînăstirea ni (jud. Teleorman), logofătul Danciu Pîrîianu a refăcut mînăs-ilovragi (jud. Gorj), slugerul Dumitru Filişanu — schitul Crasna "j, căpitanul de dorobanţi Buliga a refăcut mînăstirea Topolniţa :ehedinţi) etc. >ele schimbări de domnie din a doua jumătate a secolului au scăderea numărului ctitoriilor voievodale. Amintim totuşi ctito- Constantin Şerban Basarab (1654—1658) : biserica din Dobreni i. Giurgiu), ridicată pe cînd era mare spătar, iar mai tîrziu i cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena din Bucureşti 1658), isprăvită de urmaşii săi Gheorghe Ghica, Grigorie Ghica Leon, care în 1668 a devenit catedrală mitropolitană. Soţia lui itin Vodă, doamna Bălaşa, a ctitorit schitul Păuşa lîngă Cozia şi it biserica Sflnta Vineri din Tîrgovişte. După ce a pierdut scau-

MlNASTIRtLE DIN ŢARA ROMANEASCA ŞI MOLDOVA (SEC. XVII) 213 nul domnesc, Constantin Şerban a ridicat o biserică în Tinăud (Bihor) şi alta la mînăstirea Silntul Nicolae din Muncaci. Gheorghe Ghica (1659—1660) a început zidirea mînăstirii Siînta Treime din Cerneţi (jud. Mehedinţi), isprăvită de Grigorie Ghica (1660— 1664 şi 1672—1673). Cel din urmă a mai ridicat biserica Adormirea din Dragoslavele (jud. Argeş), mînăstirea Sflntul Ioan din Focşani şi schitul Fedelesciori (jud. Vîlcea), isprăvit de mitropolitul Varlaam. Şerban Vodă Cantacuzino (1678—1688), pe cînd era mare postelnic, a ridicat biserica din Drdgăneşti-Prahova, iar ca domn, mînăstirea Cotroceni, pe atunci lîngă Bucureşti (1678) şi a refăcut biserica lui Neagoe Basarab de la Argeş. Soţia sa Măria a ridicat biserica Doam¬nei din Bucureşti. Dintre ctitoriile marilor dregători din a doua jumătate a secolului pomenim : mînăstirea Jitianu de lîngă Craiova, refăcută de vistierul Ghinea Brătăşanu şi vistierul Udrişte, mînăstirile Cornet (sau din Lo-■viştea) şi Bâjeşti-Argeş, amîndouă ridicate de marele vornic Mareş Băjescu (1666), schitul Vdrzăreşfi-Rîmnicu Sărat de Radu Vărzaru mare armaş, mînăstirea Aninoasa-Argeş de clucerul Todoran, devenit Teo-dosie monahul, biserica din Lddeşfi-Dîmboviţa de logofătul cronicar Stoica Ludescu etc. Cîteva schituri au fost ridicate de ierarhii ţării sau de alţi slujitori ai Bisericii. De pildă, mitropolitul Ştefan a ridicat bisericile din Gră-meşfi-Pietreni şi JRîmeşfi-Vîlcea, mitropolitul Varlaam, schiturile Tri-vale de lîngă Piteşti şi Turnu de lîngă Călimăneşti şi a isprăvit schi¬tul Fedelesciori, mitropolitul Teodosie a ridicat schitul Cetăţuia din Rîmnicu Vîlcea şi a refăcut biserica Siintul Gheorghe din acelaşi oraş, episcopul Serafim al Rîmnicului, schitul Strihareţ din Slatina, episcopul Ştefan al Rîmnicului, schitul Sârăcineşti-Vîlcea, Grigorie al Buzăului schitul Go7eşfi-Argeş, iar Mitrofan al Buzăului schitul Bonţeşti. Alte biserici şi schituri erau ridicate de credincioşi din popor sau de preoţi şi călugări. De pildă : biserica Negustori din Buzău, de că¬tre negustorul Badea Obredi, schitul Murgaşi-Do\], de Ilie din Murgaşi, devenit Isaia monahul, schitul Panaghia-Sălcuţa din Dolj, de monahul Paisie, schitul Vdieni^Argeş, de călugărul Zaharia Grădişteanu, mînăs¬tirea Vălenii de Munte de un Hagi Stoian şi soţia sa (închinată mînăs¬tirii Cotroceni). Ctitoriile lui Constantin Brlncoveanu. în cei peste 25 de ani de domnie, Constantin Vodă Brîncoveanu, urmînd pilda înaintaşilor săi, a ridicat din temelie cîteva biserici şi mînăstiri, a refăcut pe cele vechi şi a hărăzit tuturora danii bogate. încă pe cînd era boier, a zidit două biserici pe moşiile sale : una la Potlogi (jud. Dîmboviţa), în

PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) ii alta la Mogoşoaia, lîngă Bucureşti, isprăvită în 1688, cu o lună ; de a ajunge domn. 1690, deci în al doilea an de domnie, a pus temelia mînăstirii l sau Horezu (jud. Vîlcea), cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin na, în apropierea unui fost schit. Este cel mai vast ansamblu itectură medievală păstrat în Ţara Românească. Mînăstirea a fost. i cu o măiestrie deosebită, înconjurată cu ziduri şi turnuri de e, ca o cetate, avînd, pe lîngă biserica principală, alte cîteva ri şi paraclise, toate împodobite cu fresce de către cei mai iscu-eşteri ai vremii. Aşa au fost: paraclisul făcut de domn (1697), [ Sfinţii Apostoli de egumenul Ioan, schitul Siintul Ştefan, de fiul domnitorului (1703), schitul Sîintul Ioan Botezătorul (azi în bolniţa, ctitorită de doamna Măria (1696—1699). Biserica mare sfinţită la 8 iulie 1693, de către mitropolitul Teodosie, înconjurat mare sobor 'de arhierei şi preoţi, în prezenţa domnului şi a îi sale, deşi lucrările de construcţie s-au isprăvit abia după ani. jnastirea a primit din partea ctitorului numeroase Hanii: moşii, vii, felurite venituri şi scutiri, odoare, încît a ajuns una din cele ogate mînăstiri ale Ţării Româneşti. A rînduit în fruntea ei ca ;n pe arhimandritul Ioan, care a cîrmuit-o cu vrednicie aproape ani. Gîndul evlaviosului ctitor a fost ca mînăstirea Hurezi să : de îngropare pentru el şi întreaga familie, dar, din nefericire, îngropată aici o singură fiica. at în Oltenia a mai ridicat două noi lăcaşuri de închinare : tirea Mamul (jud. Vîlcea), rezidită din temelie,- din piatră, pe celei vechi, din lemn, ctitorită de Buzeşti şi înnoită de mama sa i, şi mînăstirea Brîncoveni, în care era îngropat tot neamul său, a reclădit o biserică, pe locul celei vechi a boierilor Craioveşti, ită de Matei Basarab. L Bucureşti a ctitorit trei biserici, tot pe locul altora mai vechi, năstirile Sfîntul Ioan cel Mare, Grecesc, Sfîntul Sava (ambele ate în secolul trecut), Sfintul Gheorghe Nou. La cea din urmă struit şi chilii noi, case pentru egumen şi pentru patriarhul Ieru-ilui, căruia îi era închinată. Biserica Sfîntul Gheorghe Nou era in cele mai izbutite realizări ale artei brîncoveneşti. A fost sfin-i 29 iunie 1707 de către patriarhul Hrisant al Ierusalimului, în-rat de şapte mitropoliţi şi alţi numeroşi preoţi şi călugări. Aici 5t aşezate şi osemintele. ctitorului, în anul 1720. O altă biserică t în Doiceşti (jud. Dîmboviţa). Împreună cu unchiul sau, spătarul Cantacuzino, a ridicat o mînăstire în Rîmnicul Sărat, cu hramul

MINASTIRILE DIN ŢAHA Adormirea Maicii Domnului, închinată mînăstirii Sf. Ecaterina din Muntele Sinai. în afară de aceste biserici, ridicate în întregime de binecredincio-sul domn, el a mai făcut o seamă de îmbunătăţiri sau prefaceri la numeroase altele : mînăstirile Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sa-dova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Argeş, Dealu, Snagov, biserica domnească şi biserica Sfîntul Dumitra, amîndoua în Tîrgovişte şi altele. în Transilvania a zidit o frumoasă biserică la Făgăraş (1697— 1698), una în Ocna Sibiului (probabil pe locul celei din timpul lui Mihai Viteazul), precum şi mînăstirea Sîmbăta de Sus (în Ţara Făgă¬raşului, înainte de 1701), care dăinuiesc pînă azi. La Ismail, pe malul Dunării, o biserică cu hramul Sfîntul Gheorghe. în Constantinopol, a zidit biserica Siînîul Nicolae din Galata, la mînăstirea Stîntul Pavel din Muntele Athos, un paraclis şi o trapeză. Soţia sa, doamna Măria, a zidit biserica Dintr-o zi din Bucureşti, în locul unei biserici mai vechi de lemn, bolniţa de la Hurezi, o bise¬rică nouă, din zid, şi chilii la mînăstirea Surpatele (jud. Vîlcea), în locul celei din lemn şi a refăcut biserica mînăstirii Viîorîta (jud. Dîmboviţa). Dintre dregătorii lui Brîncoveanu, care au ctitorit mînăstiri şi biserici, amintim în primul rînd pe Cantacuzini, rudele sale. Astfel, marele spătar Mihai Cantacuzino a ridicat — pe lînga mînăstirea Adormirea din Rîmnicul Sărat — mînăstirile Sinaia, în Munţii Bucegi (1690—1695), în apropierea fostului schit făcut de Nicolae Grozea Haiducul, călugărit spre sfîrşitul vieţii, închinată mînăstirii Sfînta Ecaterina din Muntele Sinai, Colţea din Bucureşti (1701—1702), în¬zestrată cu şcoală şi cu spital (pe locul vechii biserici de lemn a lui Colţea clucerul), Zlătari, tot din Bucureşti (1705), schitul Titireciu din Ocnele Mari — Vîlcea, biserici în Slănic — Prahova, Fundeni (azi în Bucureşti) şi Stîlpu — Buzău. învăţatul Constantin Cantacuzino stolnicul a ctitorit biserica zisă Stolnicul din Tîrgovişte şi una în Afumaţi — Ilfov ; spătarul Toma Cantacuzino, mînăstirea Poiana — Prahova şi biserica din Filipeştii de Pădure —■ Prahova (aceasta împreună cu mama sa Bălaşa) ; marele vornic Şerban Cantacuzino a ctitorit schitul Bascovul (Bascovele) din Argeş (1695) şi a refăcut străvechea mănăstire Comana. în afară de aceştia, mai pot fi amintiţi şi alţi cîţiva boieri-ctitori : marele ban Cornea Brăiloiu, care a ctitorit mînăstirea Baia de Aramă (împreună cu Milco Băiaşul, vătaful minerilor), şi a refăcut pe cea de la Ţînţăreni — Gorj, stolnicul Mihalcea Cîndescu, care a zidit mî¬năstirea Berea — Buzău, Vişana, fiica armaşului Mărcuţă, care a

PERIOADA A TKISIA (SKISUL.IHUh. .X.1V— C it mînăstirea vistiernicului Dan din marginea Bucureştilor, numită unei Măicuţa, marele vistier Crîstea Popescu, care a ridicat ca din Popeşti — Ilfov, slugerul Şerban Ştirbei, ctitorul mînăstirii ţi — Teleorman, ş.a. Mitropolitul Antim Ivireanul a ridicat tirea cu hramul Toţi Sfinţii din Bucureşti, cunoscută sub numele ntim, pe locul unei biserici de lemn, atribuită paharnicului L Merişanu. hiar şi unii egumeni încearcă sa meargă pe urmele marelui itor: Ioan de la Hurezi a ridicat schitul Sfinţii Apostoli şi a it mînăstirea Polovragi, iar Paisie de la Govora a refăcut mî-ea pe care o cîrmuia, Paisie de la Bistriţa (poate identic cu cel ii sus) şi logofătul Pîrvu Cantacuzino au înălţat schitul Ţigănia, Bistriţa. îînăstirile din Moldova. în primul deceniu al secolului al XVII-lea e să ne reţină atenţia mînăstirea Dragomirna, în apropierea ei, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca. în 1602, — ajutat gofătul Lupu Stroici şi fratele acestuia Simion Vistiernicul — cat o bisericuţă «pentru bolniţă», probabil lîngă o mînăstire mai de lemn. După ce a fost aşezat în scaunul mitropolitan, a ridicat ::a mare a mînăstirii Dragomirna, cu hramul Pogorîrea Duhului isprăvită în 1609, una din cele mai monumentale biserici din soastră. Cîţiva ani mai tîrziu, Miron Vodă Barnovschi i-a ridicat îicele ziduri înconjurătoare şi turnurile de apărare. :efan Vodă Tomşa a ctitorit mînăstirea Solea (jud. Suceava) şi :a Albă (sau Sfinţii Voievozi, domnească) din Roman, reclădită îrziu de marele spătar Vasile Cantacuzino. Miron Vodă Bar-hi a zidit biserica Barnovschi din Iaşi, mînăstirea Bîrnova (sau Ddrul Iaşilor, azi în Iaşi), amîndouă închinate Sfîntului Mormînt, tirea Buhalniţa (jud. Neamţ) şi a început biserica Sfîntul Ioan îtorul din Iaşi. intre ctitoriile marilor dregători şi ale credincioşilor din primele ecenii ale secolului, reţinem mînăstirea lui Nicoriţă (sau a lui ră hatmanul sau Sfîntul Ioan cel Nou) din Iaşi, biserica Bărboi şi, ridicată de Ursu Bărboi vornicul, biserica din Rădeana (jud. I* ctitorită de marele logofăt Dumitraşcu Ştefan, schitul Zagavei agavia, în apropiere de Hîrlău, ctitorit de un preot Zagavei, -a Precista (Adormirea) din Galaţi şi altele. 'itoriile lui Vasile Lupu. Spre deosebire de Matei Basarab, care cat aproximativ 35 de mînăstiri şi biserici, Vasile Vodă Lupu t mai puţin, dar mai fastuos, mai scump şi mai trainic. Dintre

ctitoriile sale, cea mai bogată şi mai desăvîrşită din punct de vedere artistic este mînăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi (Trisfetitele). Zidirea ei a început, probabil, în 1635 şi s-a terminat peste patru ani, fiind sfinţită de mitropolitul Varlaam, la 6 mai 1639. înzestrarea ei a continuat şi în anii următori, iar împodobirea bisericii cu picturi s-a făcut între anii 1641—1642 de patru zugravi ruşi. La 13 iunie 1641, au fost aşezate aici moaştele Cuvioasei Paraschiva, primite de Vasile Lupu din partea Patriarhiei ecumenice, pentru plata datoriilor acesteia. Mînăstirea a îndeplinit un însemnat rol cultural-istoric. Aici a fost instalată prima tiparniţă din Moldova, de sub teascurile căreia au ieşit lucrările mitropolitului Varlaam, în trapeza ei s-au ţinut lucrările Sinodului din 1642 şi tot aici s-au deschis cursurile şcolii superioare întemeiată de Vasile Lupu, în 1640, mutată, în anul următor, într-o altă clădire. Biserica Sfinţii Trei Ierarhi a devenit apoi necropolă domnească. Aici au fost îngropaţi: Vasile Lupu (-j- 1661), doamna Tudosca, prima sa soţie, Ioan şi Ştefăniţă (-j- 19 sept. 1661), fiii domnitorului. Mai tîrziu, au fost depuse aici osemintele lui Dimitrie Cantemir (1935) şi Alexandru Ioan Cuza (1947). In afară" de Trei Ierarhi, Vasile Vodă Lupu a început refacerea mî-năstirilor Golia din Iaşi — ctitoria logofătului Ioan Golia — şi Hlincea, în apropierea acestui oraş, ctitoria lui Zottu Tzigara şi a soţiei sale Măria. Amîndouă au fost isprăvite de fiul său Ştefăniţă, în 1660. A zidit apoi o biserică-mînăstire, cu hramul Simţul Nicolae, în Cetatea Neamţului (azi distrusă), închinată mînăstirii Secu, precum şi mai multe biserici de mir : Sîîntul Dumitru din Galaţi, Sfinţii Atanasie şi Chirii din Copou — Iaşi, Scînteia (jud. Iaşi), Şerbeşti (jud. Neamţ), Tîrgu Neamţ (biserica domnească), Sfîntul Ioan Botezătorul din Suceava, numită şi a Beizadelelor, Sfîntul Dumitru din Orhei, Sfîntul Nicolae din Chilia Nouă, a refăcut biserica domnească din Bîrlad, ctitoria lui Ştefan cel Mare, a isprăvit biserica Sfîntul Ioan Botezătorul din Iaşi, începută de Miron Barnovschi. In afara hotarelor ţării sale, a rezidit biserica Stelea din Tîrgovişte (ctitoria lui Stelea spătarul, din 1582), în urma împăcării cu Matei Basarab (1645), biserica Sîînta Paraschiva din Lvov, a ajutat la refa¬cerea mînăstirii Siînta Lavră din Peloponez. Fratele lui Vasile Lupu, marele paharnic Gheorghe Coci, a ctitorit mînăstirea Lipovăţ (Zografu) lîngă Vaslui, biserica din Bozieni — Roman şi a refăcut schitul Hangu (Peonul), numit înainte schitul lui Silvestru, la poalele Ceahlăului. Un alt frate, Gavriil hatmanul şi soţia

fJ-aU<JAl_>A A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) ana au ridicat o biserică nouă din piatră, la mînăstirea Agapia -1647), care dăinuieşte pînă azi. a doua jumătate a secolului, Gheorghe Ştefan Vodă a ridicat irea Caşin, lîngă Tîrgu Ocna, Ştefan Petriceicu a făcut din zid [ Onuirie lîngă Şiret sau Mînăstioara, în locul celui din lemn, de preotul Mihu, la începutul secolului, iar Antonie Ruset a t biserica SfIntui Nicolcte Domnesc din Iaşi, în 1678, cînd a fost ată catedrală mitropolitană. • îeorghe Duca Vodă este ctitorul mînăstirii Cetăţuio. de lîngă 669—1672), înconjurată de ziduri puternice de apărare. A înde-un însemnat rol cultural, prin tipografia grecească instalată aici. 580—1681, Gheorghe Duca a început zidirea unei noi catedrale olitane, cu hramul întîmpinarea Domnului (Stretenia), pe locul mai vechi, numită biserica Aibă. Pierzînd domnia, biserica a fost ită de soţia sa Anastasia şi fiul său Constantin Vodă Duca. Tot a Anastasia a zidit o biserică nouă la Agapia din deal, iar ntin biserica Mavromol din Galaţi. >nstantin Cantemir (1685—1693) a isprăvit mînăstirea Mira sau Miera) în Vrancea — începută de vornicul Motoc şi epis-Ioan al Romanului — căreia fiul său Antioh i-a făcut ziduri urătoare şi o clopotniţă, precum şi mînăstirea Silişteni, în părţile ui, închinată Mirei (acum dispărută). ntre ctitoriile marilor dregători din a doua jumătate a secolului, m mînăstirile Dealu Mare sau Hadîmbu, lîngă Iaşi, a postelnicu-le Hadîmbu, Răducanu — Tîrgu Ocna, a logofătului Nic.olae Bogdana sau de la Secătura, în apropiere de Tîrgu Ocna, a omon Bîrlădeanu, mare logofăt, Clatia-Bucium sau din codrul a lui Păun Vameşul, ffj/îcu-Lăpuşna, a stolnicului Mihai Hîncu, i lîngă Vaslui şi Bursuci, lîngă Bîrlad, ambele ctitorite de vor-javriil Costachi, Răchitoasa — Bacău, refăcută de Ilie Enache i spătarul, Runcu — Neamţ, zidită de Ionaşcu Isăcescu medel-, Adam azi în jud. Galaţi, schitul Drăguşani — Bacău, refăcut )fătul Miron Costin cronicarul şi numeroase altele. cursul acestui secol, întîlnim cîteva schituri sau mănăstiri sau refăcute de ierarhi şi chiar de smeriţi călugări sau preoţi de î pildă, schitul Brazi de lîngă Panciu era ridicat de mitropolitul ie, ajutat de Lavrentie al Rădăuţilor, iar schitul Brădiceşti (azi Iaşi) era ctitoria lui Varlaam al Huşilor. Mănăstirea Iţcani de >uceava a fost refăcută de călugăriţele Nazaria şi Anghelina în ar biserica Sfinţii Voievozi (Roşea) din Iaşi a fost clădită din preotul Ursu, în 1660. .

MINASTIRILE DIN ŢARA ROMANEASCA  !jl m întîlnim numeroase biserici din Iaşi sau din alte oraşe ale ţării, care serveau numai pentru nevoile sufleteşti ale meseriaşilor dintr-o anumită breaslă. De pildă, biserica Albă din Iaşi era a breslei argin¬tarilor şi bogasierilor, biserica Vovidenia a abagerilor, bisericile Tăl-pălari (ctitoria marelui vistiernic Iordache Cantacuzino) şi Curelari erau ale breslelor respective etc. în Transilvania, şi-au continuat existenţa vechile mînăstiri din secolele anterioare, la care se adaugă doar cîteva noi : mînăstirea de lemn din Moglâneşti (Topliţa), ctitorită — după tradiţie — de doamna Safta, soţia lui Gheorghe Ştefan al Moldovei, după ce pierduse scaunul, prin 1658 (cunoscută şi sub numele de «schitul Doamnei»), Moisei, în Maramureş (1672), iar înainte de 1701 şi cea de la Simbăta de Sus, în Ţara Făgăraşului, ctitorită de Constantin Vodă Brîncoveanu. în secolul al XVIII-lea existau în Transilvania aproape 200 de schituri din lemn, ridicate din evlavia şi dărnicia credincioşilor de aici, aşezări modeste în care trăiau cîţiva călugări, uneori şi călu¬găriţe bătrîne. Cu alte cuvinte, erau tot un fel de aşezări sihăstreşti, în genul celor întîlnite în Ţara Românească şi Moldova, cu deosebirea că erau situate în apropierea unor sate, păstrînd astfel un contact mai viu cu credincioşii. Pentru că majoritatea acestora apar în izvoarele documentare ale secolului al XVIII-lea, le vom consemna în capitolul consacrat acestuia. în Banat, se menţin mînăstirile amintite în secolele anterioare. La o însemnătate deosebită ajunge acum mînăstirea Partoş, în care a trăit o vreme Sf. Iosif cel Nou, mitropolitul Timişoarei. Vom consemna, şi mănăstirile bănăţene în capitolul privind secolul al XVIII-lea. în orice caz, trebuie reţinut faptul că datorită împrejurărilor isto¬rice specifice, mînăstirile din Transilvania şi Banat n-au îndeplinit niciodată rolul multiplu — de ordin cultural, social-umanitar şi chiar politic — pe care l-au avut cele din Ţara Românească şi Moldova. Mai reţinem şi faptul — cu profunde semnificaţii istorice — că între călugării din mînăstirile şi schiturile muntene şi moldovene mulţi erau români transilvăneni, ei contribuind astfel la întărirea conştiinţei de unitate naţională românească. Vata monahală. După cum s-a putut constata din cele expuse pînă aici, numărul mănăstirilor şi schiturilor ridicate din temelie sau re¬făcute în cursul acestui secol a fost în continuă creştere. Zideau mă¬năstiri şi biserici nu numai domnii ţării, ci" şi marii dregători, unii vlădici, unii călugări, preoţi şi credincioşi din popor. Alături de mă¬năstirile mari, zeci, poate chiar sute de schituri şi aşezări sihăstreşti se găseau risipite pe tot cuprinsul ţării, mai ales în regiunile «de

A   TREIA   (SECOLELE  XIV—XVm)

aunte», prin codri şi alte locuri retrase. Acestea erau închinate ;tirilor mai mari — din care s-au desprins — sau mitropoliilor şi jpiilor, fiind cunoscute şi sub numele de metocuri sau metoace. închinate chiar şi unele mănăstiri din Transilvania. De pildă, pul era închinat la Tismana, poate chiar de la întemeiere, iar ştirea Moisei din Maramureş, sfinţită în 1672, era închinată Putnei. [umărul monahilor din mănăstiri şi schituri era destul de ridicat, şi unii boieri şi preoţi de mir se călugăreau spre sfîrşitul vieţii, călugări — şi chiar unii din vlădicii ţării — spre sfîrşitul vieţii cau «marea schimă monahală». a şi în secolele precedente, au trăit şi acum o seamă de călugări iţă «îmbunătăţită», care au continuat străvechile tradiţii ale spi-taţii monahale româneşti. Evlavia populară a făcut din unii », deşi Biserica n-a dat pînă acum vreun act oficial de canoni-Mitropolitul Dosoftei, în Viaţa şi petrecerea sfinţilor, consem-numele cîtorva «sfinţi» moldoveni contemporani cu el, ca: ie de la Agapia, Epifanie de la Voroneţ, Chiriac de la Tazlău 660), retras în muntele numit «Măgura Tazlăului», unde a vieţuit mă cu alţi sihastri vreo 50 de ani, Chiriac de la Bisericani, care într-o peşteră din jurul mănăstirii ca la 60 de ani, unul din ii mari asceţi din trecutul Bisericii româneşti şi care poate fi îturi de marii sihastri din pustiurile Egiptului sau ale Iordanului, sştia se pot adăuga alţi sihastri, ca Onuîrie, Silvestru, Iov şi J, retraşi în «Măgura Tazlăului», cuvioşii Vucol, Ghedeon şi an, ale căror peşteri se mai văd şi azi în Muntele Ceahlău, /ăneanul Lazăr sihastrul, în jurul Putnei şi alţii. Ţara Românească şi-au continuat existenţa aşezările sihăstreşti laţii Buzăului, din zona Tîrgovişte—Cîmpulung (Ioanichie schi-ul trăitor în «Valea Chiliilor») sau în alte părţi. în peşterile din actualei mănăstiri Turnu au trăit ca sihastri Daniil duhovnicul iii, cu mai mulţi ucenici, care au ridicat «biserica de lemn», tă cu actuala biserică de zid de către mitropolitul Varlaam al lahiei. în Munţii Stînişoarei au trăit zeci de ani în peşteri tiahii Neotit şi Meletie, iar în apropierea schitului Iezerul îlcea) a trăit, timp de 28 de ani, schimonahul Antonie. acest secol avem ştiri şi despre cîteva călugăriţe cu viaţă Aşa au fost maicile Casiana, întemeietoarea unui schit pe valea Buhalniţa, Sofia, cu un schit în Munţii Ceahlăului, Melania, ilt schit tot în Ceahlău, toate adunînd în jurul lor mai multe î». Un caz aparte prezintă Cuvioasa Teodora de la Sihla, pe lavia populară a socotit-o «sfîntă», o adevărată Măria Egip-

teanca pe pămînt românesc, fiica unui mic slujbaş domnesc, căsătorită, după care s-a călugărit. A trăit ca pustnică în Munţii Buzăului, apoi a stat singură vreo 30 de ani, într-o peşteră din Munţii Sihla. Prin anii 1826—1834 moaştele i-au fost luate din peştera în care trăise' şi duse în Lavra Pecerska din Kiev. Dar numărul mare de călugări a avut şi urmări negative, în sensul că a dus la scăderea prestigiului vieţii monahale, lucru ce-1 aflăm din două hrisoave de la Miron Vodă Barnovschi din 20 septembrie 1626 şi 20 martie 1627, care cuprindeau hotărîrile luate într-un «sobor», de vlădici, egumeni şi boieri, convocat pentru a pune rînduială în viaţa călugărească. Din hrisoavele respective aflăm şi unele stări triste din mănăstiri. De acum înainte se interzicea călugărilor să mai deţină bunuri personale, să facă negoţ sau să împrumute bani cu dobîndă. Toţi călugării era îndatoraţi să ducă viaţă «de obşte», luînd masa la trapeză, cu aceleaşi bucate, în frunte cu egumenul şi stareţul. Era interzisă consumarea băuturilor, dîndu-se dezlegare numai în zilele de praznic. Acest regim se aplica tuturor vieţuitorilor, chiar şi acelora care proveneau din rîndurile boierilor şi ale tîrgoveţilor ori erau veniţi din alte ţări. Călugării străini puteau fi găzduiţi numai trei zile. în privinţa egumenului, se rînduia ca el să fie ales de sobor pe timp de un an, cu dreptul de a fi reales. Tot pe un an erau aleşi «vistiearnicul sau eclisiarhul», economul, metocarii (îngrijitorii de me-tocuri) etc. Tuturor mînăstirilor li se acordau — prin aceleaşi hri¬soave — felurite scutiri, precum şi drepturi asupra locuitorilor din satele mînăstireşti. Dintr-un zapis al mînăstirii Cozia, din 5 februarie 1639, aflăm şi modul cum era organizată conducerea mînăstirii: egu¬men, proegumen, stareţ, eclesiarh şi dascăli. Se vede că rînduielile disciplinare menţionate mai sus n-au fost respectate multă vreme, după cum rezultă dintr-un hrisov dat de Antioh Carrtemir, domnul Moldovei, la 30 iulie 1700. Prin acest hri¬sov, i se cerea mitropolitului Sava ca, împreună cu un dregător, «să aibă voie şi putere a merge şi a umbla pe la toate sfintele mînăstiri... şi pre la schituri şi pre la biserici domneşti», ca să cerceteze venitu¬rile şi cheltuielile acestora, urmînd ca egumenii vinovaţi de nereguli de ordin financiar să fie judecaţi de domn. Din acelaşi hrisov, aflăm că «o seamă de călugări şi călugăriţe... şi-au părăsit mînăstirile», lo¬cuind la rude sau la curţile boiereşti. Domnitorul împuternicea pe mitropolit să-i trimită pe toţi aceia la mînăstirile lor şi să ia măsuri împotriva călugărilor care mai deţineau bunuri personale. Mînăstirile mari — îndeosebi cele ctitorite de domni şi de marii boieri — deţineau o puternică bază economică, stăpînind sate întregi,

imînt arabil, păduri, vii, iazuri cu peşte, prisăci ş.a. Aceste pro-iţi proveneau din daniile ctitorilor, ale domnilor ţării, ale călu->r, care-şi aduceau aici o parte din avere, sau ale credincioşilor nstăriţi. a cele mai multe mînăstiri se desfăşura şi acum o susţinută Itate culturală, copiindu-se manuscrise sau tipărindu-se cărţi. Ma-iparniţe din secolul al XVII-lea au fost instalate în incinta mînăs-■ : Cîmpulung, Govora, Dealu, Trei Ierarhi, Cetăţuia, Snagov, a. Cei mai de seamă tipografi din acest secol s-au recrutat din 1 călugărilor : Meletie Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de sericani, ajuns episcop la Huşi şi Buzău, Antim Ivireanul, care rmat apoi numeroşi ucenici. De regulă, egumenii cărturari erau svaţi în scaunele episcopale sau mitropolitane. Totuşi, mulţi că-i cu învăţătură şi-au dus traiul potrivit pravilei călugăreşti între le mînăstirii lor, pînă la sfîrşitul vieţii, cum au fost Mihail Moxa, al unui Cronogral românesc şi traducătorul Pravilei de la Govora, ;tru, tălmăcitorul Noului Testament de la Alba Iulia, Mardarie nul, autorul unui. Lexicon slavo-rornăn (1649), la care se adaugă roşi copişti de manuscrise. Unii călugări erau sculptori, gravori, vi de biserici sau de icoane. Alţii erau meşteşugari, lucrînd pen-;voile mînăstirii şi ale celorlalţi vieţuitori : legători de .cărţi, pos-, croitori, cojocari, cismari, fierari, tîmplari etc. sau lucrau la la vii, în prisăci etc, alţii la biserică (preoţi, diacon, cîntăreţi la trapeză şi pivniţă (bucătari, chelari) etc. Deci fiecare călugăr o ocupaţie, pe lîngă îndatorirea principală de a participa la , la ceasurile rînduite de tipicul mînăstiresc. Erau scutiţi de numai călugării infirmi şi bătrîni. Dlniţele din preajma mînăstirilor îndeplineau şi acum acelaşi rol îd .umanitar, acordînd asistenţă nu numai călugărilor bătrîni şi n, ci şi unor suferinzi proveniţi dintre laicii săraci. Aşa au fost a lui Anastasie Crimca de la Dragqmirna (tot el înfiinţase pri-)ital orăşenesc, la Suceava, în 1619), bolniţele de la Hurezi (1696— şi de la Sadova (1692—1693). în jurul anului 1700, spătarul Caniacuzino a ridicat, lîngă mînăstirea Colţea din Bucureşti, a sa, o «bolniţă şi case de streini, spre odihna şi mîngăierea Hristos a fraţilor noştri săraci care pătimesc de boale». Iar în mîntul» mitropolitului Antim Ivireanul pentru mînăstirea sa din -Şti existau o serie de prevederi, din care ne putem da seama rărea de ajutorare a celor în suferinţă pe care o săvîrşeau mî-le noastre în urmă cu aproape trei veacuri: «pentru îngroparea morţi, pentru mila celor închişi şi săracilor, pentru îmbrăcămin-

ţele celor goi, pentru măritatul unii fete, pentru chiverniseala celor streini... pentru cercetarea bolnavilor». Ca şi în secolele anterioare, mînăstirile româneşti au fost expuse la multe devastări şi distrugeri din partea oştilor străine care co¬tropeau pămîntul românesc, fapte cunoscute fie din cronicile ţării, fie din unele acte de danie ale domnilor noştri. Mitropolitul Matei al Mi-relor, de pildă, consemna în Slujba Sfîntului Griciorie Decapolitul jafurile pe care le-au săvîrşit ostaşii principelui Gabriel Bâthory în 1611, cînd au intrat în Ţara Românească şi «au prădat toată ţara şi toate mînăstirile». Pavel ds Alep, în însemnările sale de călătorie, descria jafurile făcute de turci la mînăstirile din Ţara Românească, în 1658. Iar Miron Costin relata în Letopiseţul său jafurile săvîrşite în mî¬năstirile moldovene (Putna, Dragomirna etc.) de către ostaşii lui Timus Hmelniţchi în 1653, cînd veniseră în ajutorul lui Vasile Lupu. Dintr-un document din 1659, aflăm că la mînăstirea Hlincea ostaşii străini «au prins pe călugări şi i-au muncit (chinuit, n.n.) şi le-au luat toate ave¬rile şi bucatele, lăsîndu-i numai cu trupurile, iar dresurile ce le-au avut toate le-au rupt şi le-au călcat în glod...». Alte suferinţe s-au abătut asupra mînăstirilor moldovene în 1686, cînd au intrat în ţară ostile regelui Jan III Sobieski al Poloniei. Multe mînăstiri au fost atunci jefuite, altele incendiate. Se înţelege că în astfel de împrejurări, mulţi dintre vieţuitorii acelor mînăstiri îşi pier¬deau viaţa sau erau luaţi în robie. închinările de mînăstiri la «Locurile Sfinte» din Răsărit au sporit in chip neobişnuit, în dauna ţării şi spre adînca nemulţumire a cle¬rului şi credincioşilor români. De cele mai multe ori, călugării români erau alungaţi din mînăstirile închinate şi siliţi să se aşeze în altele. Abuzurile egumenilor şi călugărilor din mînăstirile închinate l-au determinat pe Matei Basarab sa decidă, în 1639, împreună cu ierarhii şi membrii sfatului domnesc, ca un număr de 22 de mînăstiri să-şi redobîndească vechea autonomie, cu alte cuvinte, să fie «dezînchi-nate» şi ca pe viitor să nu se mai facă alte închinări. Cu toate că această măsură energică a domnului muntean a fost confirmată şi de Patriarhia ecumenică, la 9 aprilie 1641, totuşi, ea n-a fost respectată întru totul de urmaşii săi, care au mai făcut şi alte închinări. Concluzii: La mînăstirile ridicate In secolele XIV—XVI, s-au adăugat o seamă de ctitorii noi, ale domnilor ţării, ale marilor dregători şi ale unor slujitori ai Bisericii