Utilizator:Vioiri

„Trebuie să fim atenţi şi la rădăcini, la limba şi cultura neamului nostru”

Oricat de departe ar fi de casa, romanii aleg sa ramana aproape de Dumnezeu. Asa s-a intamplat si cu romanii ortodocsi din Ungaria, care au o adevarata istorie a incercarilor de a se regasi prin credinta. In 1791 a inceput constructia bisericii ortodoxe a romanilor si grecilor din Budapesta, data in folosinta pe 15 august 1801. Din cauza conflictelor repetate, in 1888 grecii si romanii se despart, iar cei din urma raman fara parohie. La 11 martie 1900 se decide infiintarea unei parohii noi si se alcatuieste comitetul parohial, care apartine de Patriarhia Ortodoxa din Budapesta. In lipsa de altceva, pe 25 noiembrie 1900 se sfinteste capela ortodoxa romana, enoriasii ramanand cu speranta ca in curand vor avea si o biserica a lor. Pana atunci, slujbele se tin intr-o cladire aflata pe un teren cumparat de marele mecena Emanuil Gojdu. Situatia ramane in continuare aceeasi. Astazi, la mai bine de un veac distanta, slujbele se tin tot in capela din strada Hollo nr. 8 unde crestinii ortodocsi romani se simt mai apropiati unii de altii si slujbele se tin cu drag si mult har de catre parintele paroh Marius Maghiaru. Capela ortodoxă română din Budapesta şi-a sărbătorit de curand hramul. Acest lăcaş de rugăciune poartă hramul Naşterii Sf. Ioan Botezătorul. Cu ocazia evenimentului , i-am solicitat un interviu parohului pr. Marius Maghiaru, care se îngrijeşte de viaţa sufletească a credincioşilor ortodocşi români din capitala ungară de mai bine de 15 ani. – Hramul bisericii este o sărbătoare importantă pentru orice creştin. Ce ar trebui să însemne pentru noi această zi? – Sărbătoarea hramului unei comunităţi bisericeşti este o zi în care putem exprima mulţumirile noastre

pentru viaţa noastră în instituţia divino-umană a Bisericii, pentru purtarea de grijă a ocrotitorului unui 

lăcaş de închinare pentru comunitatea locală, care în fiecare zi, în fiecare duminică, se roagă către Dumnezeu şi trăieşte în Dumnezeu. Iar nouă, românilor din Budapesta, ziua hramului este şi praznicul, când ne aducem aminte de înaintaşii noştri din acest oraş, de cei care au înfiinţat comunitatea cu biserica de pe

malul Dunării, de acei credincioşi, care după ce am fost nevoiţi să plecăm din parohia macedo-română,
s-au luptat, s-au străduit pentru înfiinţarea unei parohii noi. Şi mulţumim lui Dumnezeu şi 

Înaintemergătorului, adică ocrotitorului nostru, de cei 110 ani de bucurie, când în ciuda greutăţilor timpurilor, noi românii din Budapesta întotdeauna ne-am putut aduna în capela din strada Holló, ascultând liturghia strămoşească şi învăţătura creştină în limba noastră românească. – Vă aflaţi deja de peste 15 ani în fruntea unei comunităţi ortodoxe în continuă dezvoltare. Cum vă amintiţi de perioada când aţi preluat de la regretatul părinte dr. Petru Mândruţău îngrijirea sufletelor credincioşilor budapestani? – În anul 1993, când am preluat păstorirea sufletelor din Budapesta, eram o comunitate săracă, mai ales din punct de vedere material, dar din punct de vedere spiritual eram o comunitate plină de speranţe. Cam pe atunci ne-a fost retrocedată clădirea de pe strada Holló, care deşi era într-o stare de degradare avansată, faptul reprimirii unei averi însemnate ne-a permis ca să ne facem planuri optimiste pentru viitor. Tot în aceşti ani, a început să crească numărul enoriaşilor prin stabilirea la Budapesta a credincioşilor veniţi din România, care în ciuda condiţiilor de atunci din capela noastră, au devenit membrii de bază ai

parohiei. Şi, în sfârşit, în 2003, bunul Dumnezeu a ascultat rugăciunile noastre, căci datorită ajutoarelor 

financiare primite din România şi Ungaria, am reuşit să renovăm capela. Acest moment a fost hotărâtor în ceea ce priveşte formarea comunităţii, spaţiul capelei a devenit mult mai atrăgător pentru credincioşi, astfel, de aici putem vorbi despre o adevărată comunitate. Apoi, diferite evenimente petrecute cu bine, cum au fost

de pildă slujbele de Paşti cu înconjurare pe străzile din jurul capelei, la care a participat la început Prea 

Sfinţitul Părinte Episcop Sofronie, apoi şi Prea Sfinţitul Părinte Episcop Siluan, au întărit identitatea comunităţii noastre, credincioşii devenind tot mai activi şi implicaţi în viaţa parohiei. – Cum apreciaţi viaţa comunitară de azi din cadrul parohiei? Sunt reprezentate toate generaţiile la slujbele duminicale? – Cum v-am spus anterior, în zilele noastre, ne putem bucura de o comunitate consolidată, ai cărei credincioşi îşi simt responsabilitatea faţă de parohie. Deşi mai apar din când în când mici divergenţe, cu toate acestea, parohia începe să arate aşa cum trebuie să fie o comunitate adevărată: prezenţă satisfăcătoare la slujbe, o strană cu cântăreţi pregătiţi, slujbe şi în zilele de lucru, o modestă agapă aproape în fiecare duminică,

iată semnele unei vieţi religioase intense. Iar aici, nu pot să nu-l pomenesc pe părintele ieromonah David, care din luna ianuarie a acestui an este cu noi, ca conducătorul aşezământului monahal Sf. Ioan Botezătorul.

El a preluat o parte însemnată a sarcinilor pastorale, săvârşind slujbele în timpul săptămânii, asigurând 

prezenţa permanentă a personalului bisericesc la parohie. La slujbele duminicale, spre bucuria noastră, avem de la mici copii până la credincioşi mai înaintaţi în vârstă, iar tot mai mulţi copii s-au obişnuit să se împărtăşească. La slujbele noastre mai apar din când în când credincioşi şi de la alte parohii ortodoxe din Budapesta, cu care, mai ales cu cea grecească, avem relaţii foarte bune, slujind împreună de mai multe ori pe parcursul anului. Astfel, în acest an, în Săptămâna Patimilor, în capela românească chiar şapte preoţi am săvârşit Taina Sfântului Maslu, pentru un număr însemnat de credincioşi. – Ce planuri aveţi pentru următorii cinci ani în cadrul parohiei? – Deşi există o oarecare fluctuaţie în rândul credincioşilor, sperăm că bazele comunităţii se pot păstra şi în anii următori. Desigur, sperăm că numărul enoriaşilor se va spori, dar la o creştere spectaculoasă a credincioşilor eu nu mă aştept. Deci, va trebui să ne gândim în primul rând la un progres calitativ, la o adâncire a cunoştinţelor religioase atât pentru copii, cât şi pentru adulţi. Iar dincolo de cele ale credinţei, trebuie să fim atenţi şi la rădăcinile noastre, din punctul de vedere al limbii şi al culturii neamului nostru. Şi nu în ultimul rând, personal m-aş bucura, dacă odată şi casa parohială se va putea lua în folosinţă.

Un articol realizat cu sprijinul doamnei Eva Iova