Utilizator:Stancu
Cum se alcătuieşte o predică
Scrie apostolul Ioan la începutul cărţii Apocalipsa:
„Descoperirea lui Isus Hristos, ce i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se întâmple în curând, şi pe care a arătat-o, trimiţând prin îngerul Său, robului Său Ioan, care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos, cele ce a văzut.”
Ioan ne spune el însuşi că nu face altceva în această carte pe care o scrie decât să reproducă ceea ce Dumnezeu şi Isus Hristos i-au făcut cunoscut. Mesajul acestei cărţi este deci fidel Cuvântului lui Dumnezeu şi mărturiei lui Isus Hristos, căci toate cele ce Ioan le-a cunoscut prin viziunea dată lui, le mărturiseşte aici.
Poziţia apostolului Ioan, aceea de propovăduitor fidel al lucrurilor pe care Dumnezeu doreşte a le face cunoscute oamenilor, ar putea provoca în noi reflecţii care s-ar putea aduna sub un titlu ca cel pe care l-am propus mai sus.
Există numeroase comentarii biblice care tind să explice după criterii pur raţionaliste ideile transmise de cei ce au scris textele sfintelor Scripturi. Probabil că înclinaţia comentatorilor respectivi de a face asta vine de la faptul că ei înşişi procedează în felul acesta atunci când îşi propun să transmită altor oameni mesajul Scripturii: predicile lor ar fi probabil pline de demonstraţii de logică şi de analize literare şi gramaticale. Vom întâlni deci destul de adesea comentarii care, de exemplu, explică folosirea unor concepte teologice făcând apel la educaţia de care s-a bucurat acel autor, care, chipurile, i-ar fi dat posibilitatea să se folosească de idei similare luate din sursele de cultură pe care le avea la îndemână, sau să reinterpreteze în chip foarte abil astfel de idei. Adeseori se extrag interpretări pornind de la metodele stilistice folosite de autor şi se insistă în mod exagerat asupra intenţiei acestuia de a se folosi de astfel de instrumente pentru a da mai multă forţă şi culoare mesajului său. Ceea ce rezultă însă în mod evident în urma lecturii textelor Scripturii este faptul că forţa principală care generează aceste lucrări este venită de la Dumnezeu: este un imbold aproape independent de voinţa personală a autorului, care-l face pe acesta să fie mai degrabă un simplu instrument al comunicării şi nu creator de fapt al mesajului transmis.
(Desigur, fiecare din autorii cărţilor Bibliei se foloseşte de un limbaj al său propriu, de un anumit stil, de un vocabular propriu - mai bogat sau mai sărac -, de elemente care sunt într-adevăr tributare culturii şi educaţiei lui. Dar eu cred că a interpreta înţelesurile mesajului transmis de autorul respectiv prin analizarea acestor detalii reprezintă o abordare greşită a Bibliei; nici unul din aceste elemente nu are vreo pondere în acest sens. Încă o dată, aceste elemente există, şi, în lipsa lor, comunicarea vreunui mesaj inteligibil nu poate avea loc; dar înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu nu se realizează cu adevărat prin analiza resorturilor umane folosite în transmiterea lui. Aşa cum spune chiar Scriptura într-un loc: „nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte de la sine; căci nu prin voia omului a fost proorocia adusă vreodată, ci, mânaţi de duhul sfânt, oamenii au vorbit de la Dumnezeu.” (2Petru 1:20-21).
Nu este nici o exagerare în cele declarate mai sus. Isus însuşi spune că nu a venit în lume ca să facă sau să spună ceva de la sine însuşi, ci toate câte le-a făcut şi le-a spus vin de la Dumnezeu (Ioan 5:19; 8:26,38; 12:50; 14:10). Apostolii, la fel; cei care au fost în preajma apostolilor şi care au rămas credincioşi, la fel. (Două din cele mai notabile exemple sunt Marcu, care l-a însoţit pe Petru în lucrarea sa de răspândire a Evangheliei, şi Luca, cel care s-a aflat adesea în preajma lui Pavel).
Ce putem spune însă despre noi, astăzi? Putem spune fără nici o rezervă că dacă este să urmăm învăţăturile Scripturii ne vom afla şi noi trăind în felul în care au trăit toţi cei din acele timpuri, despre care Scriptura spune că au ajuns să fie parte din trupul lui Hristos, din biserica lui, pietre vii, zidiţi ca să fie o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, împărătească, o seminţie aleasă, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al lui, ca să vestească puterile minunate ale celui ce i-a chemat din întuneric la lumina sa minunată (1Petru 2:5,9). Parcurgând învăţăturile Noului Testament, putem înţelege cum se desfăşura în timpul apostolilor lucrarea de răspândire a cuvântului lui Dumnezeu şi de creştere şi întărire a bisericilor care se aflau atunci în lume. Totuşi, nu este greu de constatat cât de mult s-au îndepărtat în timp foarte mulţi oameni (care spun despre ei înşişi că sunt creştini) de felul acela de viaţă a bisericii care era în fiinţă în timpul apostolilor. Dar, pe cât de constantă a fost de-a lungul timpului tendinţa oamenilor de a se depărta de învăţătura curată a lui Dumnezeu, pe atât de neobosită a fost chemarea lui Dumnezeu către oameni să se întoarcă la adevăr. Şi ce vom spune despre toate acestea? Nimic mai mult decât că trebuie să ne ferim de a aluneca de pe calea Domnului, cum au făcut-o în nenumărate rânduri înaintaşii noştri şi că suntem chemaţi că păstrăm cu scumpătate şi sfinţenie credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 3).
Deci, cum se alcătuieşte o predică? Care este reţeta unei predici „de succes”? Nu există nici o reţetă în acest sens - cel puţin nu de felul acela în care mulţi oameni ar dori să aibă la îndemână. Cineva spunea că cea mai bună predică este Scriptura însăşi, iar eu cred că aşa este cu adevărat. Şi iată că Scriptura este la îndemâna oricui! Nimic deci nu-i trebuie omului pentru a fi în stare să predice Cuvântul lui Dumnezeu, decât dorinţa vie de a face acest lucru, dorinţă izvorâtă din focul credinţei. Omul însuşi va ajunge să fie mişcat de măreţia lui Dumnezeu, de dragostea lui, de îndelunga lui răbdare, de înţelepciunea lui fără margini, de strălucirea vieţii făgăduite celor credincioşi, a cărei slavă oamenii au putut-o vedea în Isus Hristos. Atunci când va cunoaşte aceste lucruri, omul nostru va ajunge să dorească să împărtăşască şi altor oameni ceea ce el însuşi a descoperit, lucrurile de care el însuşi a ajuns să fie puternic convins, iar puterea cu care el a ajuns să fie convins de lucrurile lui Dumnezeu va ajunge să fie transmisă şi altor oameni, după măsura adâncimii urmelor pe care lucrurile minunate ale lui Dumnezeu le-au imprimat în propriul său suflet. Asta spune şi apostolul Ioan în acest verset că este cartea Apocalipsei: dezvăluirea Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lui Isus Hristos, adică a tot ceea ce Ioan a văzut. Când astăzi omul credincios mărturiseşte înaintea oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, punând în această lucrare puterea propriei sale credinţe, se cheamă că a alcătuit şi a transmis o foarte potrivită predică celor ce-l ascultă. El nu trebuie să se îngrijoreze gândindu-se dacă predica sa a fost suficient de bună sau de eficientă, căci nu strădania lui de a realiza un astfel de obiectiv este cea care dă măsura impactului mesajului respectiv asupra oamenilor; măsura aceasta o dă forţa cu care credinţa în Dumnezeu sălăşluieşte în inima acelui om. Diferenţa între o predică astfel alcătuită şi o alta alcătuită după oricare alte principii este aceea că predica omului care transmite mai departe cu credinţă vie Cuvântul lui Dumnezeu - aşa cum este el, neschimbat, necosmetizat - poartă în ea chiar puterea lui Dumnezeu, pe când cealaltă ar putea şi ea să fie, de exemplu, o lucrare literară reuşită, un eseu filosofic interesant, sau o colecţie de gânduri frumoase, dar puterea ei nu mai este dumnezeiască, ci se va limita la puterile omeneşti, şi, după cum este natura puterilor omeneşti, va lăsa în sufletul celui ce ascultă urme care nu vor putea depăşi, de exemplu, entuziasmul pe care-l are omul atunci când a realizat o bună recoltă de pe ogorul său în acel an sau când a trecut un examen greu al vieţii sau când a câştigat premiul cel mare la loterie.