Unitatea editorială a Bibliei ebraice actuale în jurul Torei

Unitatea editorială a Bibliei ebraice actuale în jurul Torei Aşa cum arăta recent David N. Freedman213 (n. 1922) — profesor dc studii biblice ebraice la Universitatea din California şi realizator în 1998 al ediţiei facsimilate a celebrului codice de la Leningrad, cel mai vechi manuscris integral păstrat (copiat în anul 1009) al întregii Biblii ebraice — în structura ci actuală Biblia ebraică nu e deloc o colecţie întâmplătoare de cărţi eterogene. Organizarea acestora trădează deciziile unui mic grup de scribi (de la sfârşitul secolului V î. Hr.) legat de numele lui Ezdra, care le-a aranjat deliberat — cu excepţia cărţii Daniel — pe bază simetrică, astfel încât să constituie un întreg unitar. Ansamblul actual: Tora — Neviim — Ketuvim (TaNaK; Legea — Profeţii — Scrierile), alcătuit din 305.500 de cuvinte, e format din patru părţi aproximativ egale ca dimensiune: Tora: 5 cărţi, 79.983 de cuvinte; Profeţii anteriori: 4 cărţi/suluri (Iosua, Judecătorii, 1-2 Samuel, 1-2 Regi), 69.658 de cuvinte; Profeţii posteriori: 4 cărţi/suluri (Isaia, Ieremia, Iezechiel, cei 12 Profeţi mici), 71.853 de cuvinte; şi Scrierile: cu Daniel 11 cărţi, 213 David N. Freedman, The Unity o f the Hebrew Bible, The University of Michigan Press, 1991, $i The Nine Commandments. Uncovering the Hidden Pattern o f Crime and Punishment in the Hebrew Bible, 2000. C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 165 84.006 de cuvinte. Fără Daniel — post-scriptum apocaliptic tardiv, din 5.919 cuvinte —, Scrierile alcătuiau de fapt zece cărţi/suluri: Psalmii, Proverbele, Iov, aşa-numitele Meghillot (suluri mici) cu textele citite în sărbători: Rut, Estera, Cântarea Cântărilor, Eccleziastul, Plângerile, şi Cronicile/Ezdra/ Neemia, însumând 78.087 de cuvinte. In versiunea ei finală, fără postscriptumul Daniel, Biblia ebraică era aşadar alcătuită din 23 de cărţi/suluri însumând un număr de 299.581 de cuvinte (aproximativ 300.000). între cele patru părţi ale ei există interesante corespondenţe în „chiasm” : Torei cu 79.983 de cuvinte îi corespund Scrierile fără Daniel cu 78.087 de cuvinte, iar Profeţilor anteriori cu 69.658 de cuvinte le corespund Profeţii posteriori cu 71.853 de cuvinte. Corespondenţă numerică există şi între prima jumătate a Bibliei, cele nouă suluri ale Torei şi Profeţilor posteriori, însumând 149.641 de cuvinte, şi cea de-a doua ei jumătate, cele nouă suluri ale Profeţilor posteriori şi Scrierilor, totalizând 149.940 de cuvinte. Asamblată din diverse surse anterioare, spre mijlocul secolului VI în timpul exilului babilonian, prima jumătate a Scripturilor ebraice — de la Facere la sfârşitul cărţilor Regilor — cuprinde aşa-numita „Istorie primară”, ampla naraţiune a încheierii Legământului deuteronomic al lui Dumnezeu cu Israel pe Sinai şi despre încălcarea lui permanentă de către acesta, culminând în dezastrul celor două regate, căderea Ierusalimului şi pedeapsa divină a captivităţii babilonice. Scopul editorilor a fost acela de a arăta, mai întâi, cum anume a creat Dumnezeu pe Israel ca să fie poporul Său, pecetluind relaţia Lui specială cu acesta printr-un Legământ încheiat prin Moise pe Sinai şi rezumat în cele zece porunci ale Decalogului; şi, mai apoi, cum anume istoria lui Israel e de fapt lupta şi eşecul acestuia (prefigurat încă de viţelul de aur de la poalele Sinaiului) de a respecta aceste obligaţii: rând pe rând, carte după carte, Israel violează una câte una cele zece porunci, drept pentru care a fost distrus ca naţiune independentă şi dus în captivitate. Compusă din variate surse şi editată în timpul epocii persane, ce-a de-a doua jumătate a Scripturilor ebraice grupează Profeţii posteriori şi Scrierile, care vin cu o viziune diferită, chiar contrară celei a „Istoriei primare”, vorbind nu numai despre judecată, pedeapsă şi dezastru, dar şi despre speranţă, mângâiere şi restaurare. Profeţii posteriori din secolele VIII-V se acoperă cu ultimii 250-300 de ani ai „Istoriei primare” încheiate în 560 î. Hr., ultimii activând în timpul exilului babilonic şi imediat după întoarcere, când au susţinut speranţa şi eforturile de restaurare de la începutul epocii persane. Prin selecţia şi aranjamentul părţilor, editorii au impus o anumită coeziune şi ordine chiar şi grupului celui mai eterogen al Scrierilor. Aceasta nu este însă evidentă în Bibliile ebraice tipărite, unde ordinea Scrierilor este: Psalmii, Iov, Proverbele, Meghillot, Daniel, 1-2 Cronici, Ezdra-Neemia (Cronicile 166 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic sfârşesc, iar Ezdra-Neemia începe cu edictul de eliberare al lui Cyrus din 538). Codicele biblice ebraice cele mai vechi — Aleppo (secolul IX) şi Leningrad (1009) — arată o altă ordine: aici Scrierile se deschid cu Cronicile şi se încheie cu Ezdra-Neemia, şi acest aranjament este unul profund semnificativ. Cronicile rescriu „Istoria primară” dintr-o perspectivă care e în acelaşi timp cea a scribilor-preoţi ai Templului restaurat şi aceea a ultimilor profeţi, a unui nou început în locul unui sfârşit tragic. Naraţiunea cronistului începe cu Adam, recapitulează rapid istoria prin genealogii urmărite pe dubla linie sacerdotală a lui Aaron/Ţadok şi regală a lui David, demarând de fapt cu urcarea pe tron a acestuia din urmă şi urmăreşte realizările casei lui David şi Solomon — modele de pietate faţă de Templu, simboluri ale regalităţii mesianice viitoare —, trecând cu vederea latura negativă şi pe regii răi ai regatului lui Iuda (şi nemenţionându-i pe cei din regatul de nord). De personajele principale ale Cronicilor sunt legate de altfel şi restul Scrierilor: Psalmii şi Rut de David; Proverbele, Cântarea Cântărilor şi Eccleziastul de Solomon. iar/ov de Moise, fratele lui Aaron. Tonul Cronicilor este unul optimist, chiar catastrofa anului 586 părând secundară în lumina întoarcerii descrise pe larg. Confirmare a profeţiilor, revenirea din exil cu principele Zorobabel şi arhiereul Iosia se soldează cu rezultate promiţătoare — resfinţirea Templului în 516, al şaselea an al domniei lui Darius 1 —, dar totuşi modeste. Continuitatea religioasă cu linia marilor preoţi ţadokiţi nu poate camufla eşecul politic (şi teologic) ai proiectului restauraţiei mesianice, întrucât brusc casa princiară a lui David dispare cu totul din naraţiune. Liderii politici se estompează: Neemia, care e un iudeu pios, este doar un guvernator loial lui Artaxerxes I (464-424). Personajul religios central, venit şi el de la Babilon. este scribul Ezdra, care a inspirat redactarea Cronicilor şi e figura principală a cărţii Ezdra-Neemia, anvelopa finală a Scrierilor şi a întregii Biblii ebraice, care se încheie cu citirea Torei de către Ezdra şi reînnoirea Legământului lui Israel faţă de Dumnezeu şi Legea lui Moise (Neemia 8-10). După moartea lui Ezdra, opera sa e continuată de Neemia, rugăciunea lui, care e ultima pagină a Bibliei ebraice, încheindu-se cu cuvintele: „Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeul meu, spre binele meu [Elohai letova]”, o aluzie transparentă la primul capitol al cărţii Facerii, unde în dimineaţa zilei a şasea a creaţiei „Dumnezeu a privit toate câte a făcut şi iată erau foarte bune [kitov]" (Fc 1,31). Sugestia circularităţii evidente trimite clar, pe de o parte, spre preeminenţa şi centralitatea absolută a Torei în cadrul Scripturilor ebraice, a căror Alfa şi Omega e Legea mozaică, iar, pe de altă parte, spre un nou început: se deschide o nouă pagină a istoriei lui Israel cu Dumnezeu, Legea Lui este reafirmată şi Legământul reîncheiat, iar rememorarea Cronicilor arată că nerespectarea lui duce Ia catastrofa, dar fidelitatea faţă de el este răsplătită. în C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 167 imediat însă perspectivele acestei fidelităţi sunt mai degrabă modeste: în locul succesului deplin şi al împlinirii făgăduinţelor mesianice realizate vedem doar o modestă supravieţuire şi continuitate naţională şi religioasă. Departe de a fi o evoluţie liniştită, istoria va aduce cu sine noi pericole şi provocări, care vor impune căutarea de noi răspunsuri religioase. Intruziunea cărţii lui Daniel în aranjamentul simetric al Bibliei ebraice, arată D. N. Freedman, vrea să spună limpede atât că istoria nu s-a încheiat, cât şi să dea un răspuns de tip nou, apocaliptic, la criza generată în iudaism de impactul noii culturi elenistice. Cercuri de iudei pioşi au reacţionat cu mişcări religioase noi de tip vizionar, în care se va redacta o vastă literatură apocaliptică. Această complexă literatură, elaborată în secolele II î. Hr. - II d. Hr. şi din care Biblia ebraică a reţinut doar cartea Daniel, iar cea creştină doar Apocalipsa, ar fi putut deveni a patra secţiune a Scripturilor ebraice, al căror canon era deschis, cum atestă manuscrisele descoperite în peşterile de lângă Qumran. Acceptate de grupuri sectare iudaice şi de creştini, scrierile apocaliptice au sfârşit prin a fi respinse, din cauza mesajului lor teologico-politic contestatar la adresa instituţiilor religioase şi a ordinilor statale instalate, atât de iudaismul rabinic, cât şi de creştinismul Bisericii elenizate (deşi, aşa cum formula în 1960 Emst Kâsemann, „apocaliptica e mama teologiei creştine”, aceasta din urmă fiind însă inexplicabilă istoric şi doctrinar în absenţa acestui context). Sepluaginta — de la Pentateuhul grec la Biblia creştinilor O problemă care necesită o discuţie indispensabilă este, evident, discrepanţa dintre textul şi canonul (lista, numărul şi aranjamentul cărţilor) Bibliei ebraice şi cele ale traducerii greceşti a corpusului scripturilor iudaice, cunoscute sub numele generic de Sepluaginta — deşi, riguros vorbind, acest nume a fost la început rezervat doar traducerii greceşti a Pentateuhului de la începutul secolului III î. Hr. — sau, mai recent, de Biblia de la Alexandria"^. începând cu secolul II d. Hr., autorii creştini extind numele Septuaginta la 214 214 Denumirea programului de cercetare desfăşurat în cadrul Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică (CNRS) al Franţei sub coordonarea filologilor Marguerite Harl, Gilles Dorival, Olivier Munnich. Aceştia au publicat în 1988 un volum introductiv: La Bible grec des Septante. Du judaïsme hellénistique au christianisme ancien, Cerf, Paris, 1988, iar din 1986 au iniţiat în seria La Bible d'Alexandrie publicarea pe fascicole de Éditions du Cerf a unei traduceri franceze amplu adnotate a cărţilor Septuagintei. Varianta românească în şase volume a acestui proiect, coordonată de Cristian Bădiliţă şi realizată în cadrul Colegiului Noua Europă (director Andrei Pleşu), e din 2004 în curs de publicare la Editura Polirom, Iaşi: Septuaginta. 1. Geneza, Exodul, Leviticul, Nimerii, Deuteronomul (2004); 2. lisus Nave, Judecătorii, Ruth, 1^4 Regi (2004); 3. 1-2 Paralipomene, 1-2 Ezdra, Ester, ludit, Tobit, 1—4 Macabei (2005); 4/1. Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor (2006); 4/11. Iov, înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui lisus Sirah, Psalmii lui Solomon (2007). 168 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s t o l i c totalitatea Bibliei greceşti. Aceasta în scopul apologetic de a atribui tuturor cărţilor ei, mai ales celor profetice, acelaşi caracter miraculos şi inspirat atribuit traducerii alexandrine a Pentateuhului de către cei „şaptezeci” de înţelepţi la cererea regelui elenistic Ptolemeu II Filadelful (285-246), despre care vorbeşte faimoasa Epistolă a lui Aristeia dintre anii 150-100 î. Hr., nu altceva decât o apologie a traducerii greceşti a Torei contestată deja în cadrul iudaismului palestinian tradiţional. Contestările au continuat însă, la fel şi apologiile: astfel, în a doua jumătate a secolului I d. Hr., Epistola lui Aristeia e rezumată aprobator de către Filon din Alexandria ( | cca 50 d. Hr.) în a sa Viaţă a lui Moise (II, 26^44), unde Septuaginta e proclamată traducere riguroasă şi inspirată, iar traducătorii sunt declaraţi sacerdoţi şi profeţi. Cert este că traducerea grecească a Pentateuhului nu a fost rezultatul unei iniţiative a comunităţii iudaice din Alexandria, ci o iniţiativă regală elenistică, receptată ca un act providenţial, apologetic şi misionar, în diaspora iudaică elenofonă care a preluat-o în uzul ei liturgic, exprimându-şi entuziasmul printr-o zi specială de sărbătoare închinată traducerii miraculoase. Septuaginta desemna aşadar doar Pentateuhul grec, restul scripturilor ebraice fiind transpus în limba greacă treptat, pe parcursul unui interval de timp care s-a întins pe aproape trei sute de ani (ultima carte tradusă, Eccleziastul, apărând abia în jurul anului 125 d. Hr.), traducerile fiind realizate nu doar în Egipt, ci şi în Palestina. Traducerile greceşti s-au realizat într-o fază în care textul ebraic era încă fluid'15, cum arată discrepanţele mari existente în cazul cărţilor Ieremia, Proverbele sau Iov, sau al celebrului verset mesianic Isaia 7, 14. Chiar şi din punct de vedere textual, Septuaginta nu apare atât drept fiica, cât drept sora Bibliei masoretice. Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte numărul cărţilor, în Septuaginta în sens larg apărând o serie de cărţi „bune dc citit” (anaginoskomena) care nu vor fi reţinute în canonul rabinic al Bibliei ebraice. Ipoteza existenţei unui „canon alexandrin” al Scripturilor iudaice, mai amplu decât cel restrâns „palestinian” (formulată în 1715 de Grabe), nu mai poate fi susţinută, cum a demonstrat în 1964 A. C. Sundberg215 216. Iudaismul n-a avut până în anul 70 d. Hr. alt centru religios decât Ierusalimul (după care s-a mutat la Iabne/Iamnia) şi, aşa cum arată şi manuscrisele biblice de la Qumran, înainte de sfârşitul secolului I d. Hr. şi în iudaismul alexandrin se utiliza în principal Tora (citată în exclusivitate ca autoritate de către 215 Fixarea şi stabilizarea lui iniţial consonantică, iar apoi şi vocalică, în ceea ce s-a numit „textul masoretic” finalizându-se abia în secolele IX-X d. Hr., prin eforturile rabinilor din Tiberiada (Galileea) din familia ben Aser, căreia îi datorăm faimoasele codice ebraice de la Alepp (800-860) şi Leningrad (1009). 216 A. C. SUNDBERG, The Old Testament o f the Early Church, Harvard, 1964. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 169 Filon) alături de o vastă literatură religioasă naţională iudaică fără limite bine definite; timp de secole s-au citit cărţi care ar fi putut deveni scripturi, dar nu au fost receptate în cele din urmă ca atare. Din nefericire, nu cunoaştem conţinutul bibliotecilor cu cărţi/suluri biblice ale Sinagogilor (sau Bisericilor) din Alexandria, care au pierit (ca şi cele din Antiohia) în distrugerile ce au însoţit revolta evreilor din Orient din anii 115-17, nici ale celor din Palestina distruse în împrejurări similare în urma insurecţiei mesianice a lui Simon Bar Kochba din 132-135. Cert este că încă de la început secta iudeomesianică misionară a „creştinilor” a utilizat cu predilecţie traducerea greacă a Legii, Profeţilor şi Psalmilor, care a ajuns astfel să fie revendicată şi utilizată masiv de Biserică, variantele greceşti ale textelor mesianice fiind mult mai explicite şi preluabile în argumentaţia apologetică împotriva iudaismului rabinic. Entuziasmul creştinilor faţă de Septuaginta, devenită rapid din Biblia de ia Alexandria „Biblia Bisericii”, din Scriptură a iudaismului elenistic Scriptura vechilor creştini217, a alimentat rezervele şi neîncrederea rabinilor faţă de această traducere, suspectată încă înainte de naşterea lui Hristos. Catastrofa Ierusalimului din anul 70 şi procesul de recentrare a iudaismului rabinic pe sursele lui tradiţionale au dus la eliminarea din uz a Septuagintei, încreştinate între anii 90-130, şi la promovarea unor traduceri rivale pentru comunităţile iudaice elenofone. în jurul anului 140, rabinii au salutat cu entuziasm traducerea greacă literală realizată de Aquilla din Pont, iniţial convertit la creştinism, după care, în urma unui sejur la Ierusalim, a trecut la iudaism şi a învăţat ebraică de la rabini. în contextul acestui „război al Bibliilor” trebuie privită şi ultima opinie rabinică (secolul III) despre Septuaginta reţinută în Talmud, potrivit căreia păcatul traducerii Torei ebraice, intraductibile, în limba greacă a fost unul echivalent cu cel al ridicării viţelului de aur de israeliţii aflaţi la poalele Sinaiului în aşteptarea lui Moise cu revelaţia Torei.