Modificări

Vehiculul de comunicare al ideilor din acest proiect este istoria. Într-un fel, istoria a fost „canonizată” când, în [[Crez]], este spus „''în zilele lui Ponțiu Pilat''”—pentru a înțelege această sintagma sintagmă este nevoie de o oarecare conștiință istorică și, în orice caz, se ridică întrebarea „''ce sunt aceste zile trecute?''”.

Creștinismul, spre deosebire de materialismul ateist, al cărei cărui exponent istoriografic este istoria mecanicistă, propune un sistem coerent al universului. Dacă materialismul ateist e întru totul înfrânt de problema metafizică minte-corp, creștinismul, adică Ortodoxia, propune un sistem cu o consistență interioară care cuprinde și o înțelegere a rațiunii, adică a Logos-ului. Faptul că înțelegerea este tainică nu poate fi o scădere privit din interiorul sistemului, ci doar din afară, creând deci o judecată străină.

Putem aici menționa și despre numele și titlurile lui Iisus: Iisus Hristos MânuitorulMântuitorul.

În serie sunt prezentați [[sfânt|sfinții]] cei mai dominanți din punct de vedere cantitativ: [[mucenic]]ii (și [[mărturisitor]]ii), [[ierarh]]ii (și [[preot|preoții]]), și [[călugăr]]ii. Mai există bineînțeles și alte tipuri de sfinți: voieveozivoievozi, nebuni pentru Hristos, doctor fără de arginți, etc. Pentru a înțelege funcțiile lor în sine (e.g. ce îl face pe un ierarh sfânt?), trebuie citite [[Viețile Sfinților]] care sunt probabil printre cele mai importante scrieri ortodoxe (alături de [[cărți liturgice|cărțile de rugăciune]], [[Filocalia]], ...)

* În România, [[mitropolie|mitropolia]] este de obicei o regiune bisericească care este compusă din mai multe [[eparhie|episcopii ]] sau arhiepiescopiiarhiepiscopii. În Grecia, termenii sunt altfel: mitropolia este precum la noi este arhiepiscopia, iar arhiepiscopia este precum la noi este mitropolia. Cu alte cuvinte, o arhiepiescopie arhiepiscopie în Grecia cuprinde mai multe mitropolii.

Poate este demn de menționat aici că relația dintre păgânism și creștinism este nuanțată. De fapt, strict vorbind, religia dacilor nu era păgână, pâgânismul păgânismul de multe ori referindu-se la religia politeistă, pe când Herodot spunea că „''geții nu cred că există o altă divinitate în afară de a lor''”. În orice caz, de la căderea lui Adam și denaturarea creației, este de așteptat ca oamenii să fi pierdut amintirea adevărului, și astfel să fi apărut fel și fel de religii într-o încercare de a reconstitui ce fusese pierdut. Așadar, nu trebuie condamnați geții pentru religia lor; din contră, este religia ce a făcut loc creștinismului și trebuie să fi ajutat la apariția neamului român. De fapt, nu este imposibil ca dacii să fi fost superiori romanilor din punctul de vedere al religiei, iar acest lucru să-i fi ajutat să reziste un timp atât de îndelungat. Iistoricul Istoricul grec Diodor din Sicilia , citând în sec. I trei mari profeți ai omenirii, puși îi pune pe picior de egalitate: „''Zaratustra al perșilor, Zalmoxis al geților nemuritori și Moise, profetul lui Iehova''”.

Cultura romană nu este cultura greacă, iar acest lucru se va observa pe tot parcursul istoriei Europei, unde estul va fi deseori reprezentat de cultura greacă și, mai târziu, cultura slavă, iar vestul va fi reprezentat de cultura romană și, mai târziu, cultura germanică. Poate nu este de ignorat faptul că s-au găsit diferențe ireconciliabile între romani și germanici ([[Catolicism]] și ProtestantimProtestantism) pe când între greci și slavi nu a existat o astfel de ruptură (curente precum [[bogomilism]]ul sau [[rascolnici]]smul au fost fără urmări majore).

De ce sunt românii singurul neam ortodox latin? Într-adevăr, termenul de „latini” era și încă este uneori folosit pentru a se referi la catolici, de parcă între latinitate și catolicism există un semn de idenitateidentitate. Se cunosc chiar unele legături cu catolicismul din primul secol al principatelor române, iar cumanii știm și că și ei au avut o episcopie catolică la Milcov.

Mecanicistic este simplu de găsit o explcațieexplicație: de pildă, românii sunt cel mai estic popor latin, singurul care nu se învecinează cu un alt neam latin, și deci spiritualitatea sau religia s-a impus mai puternic ca limba vorbită. Teleologic, însă, pentru cei ce văd lumea ca o împlinirea a voii lui Dumnezeu, acest răspuns nu are cum să fie satisfăcător. Această Ortodoxie latină, romanizată în taină, încreștinată în taină, și păstrată în cadrul istoriei în taină, împlinește un țel dumnezeiesc încă neîmplinit și deci încă neștiut cu totul.

Articolul despre [[limba română]] este principalul articol despre acestea dar și articolul menționat anterior este important ([[Încreștinarea traco-romanilor]]). După câte vedeți, istoricii și intelectualii noștri ne-au lăsat texte care să ne ocrotească, dar va trebui ca și cercetătorii tineri să continuie continue acest efort intelectual înspre ocrotirea neamului de propagandă de oricare parte.

Poate este bine de menționat că există unele capcane legate de aceste schimbări. Spre exemplu, denumită în Apus „Constantinian shift” sau „cezaropapism”, schimbarea este criticată ca denaturând creștinismul apostolic sau primar. Aceste teorii sunt antitetice adevărului: Imperiul Bizantin de fapt a păstrat creștinismul apostolic când în restul părților lumii a căzut. Tot de aici se nasc unele teorii fanteziste legate de renașterea unui creștinism primar mitic, care s-ar fi pierdut dar totuși ar arăta cum și-l închipuie unii contemporani. Aceste mituri sunt folosite pentru a justifica noi confesiuni creștine, adică sunt la baza unor teorii schismatice. Adevărul este că dacă un lucru s-a pierdut cu adevăraatadevărat, nu mai poate fi recuperat prin citirea unor texte. De aceea [[succesiunea apostolică]] este importantă, căci prin această taină s-a păstrat creștinismul „primar” (există, de fapt, un singur creștinism: Ortodoxia).

Se mai pune uneori întrebarea: au fost oare 7 sau 9 Sinoade Ecumenice? Răspunsul pare să fie că au fost 7 că deși unele jurisdicții (e.g. [[Patriarhia Ecumenică|Constantinopolul]], [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohia]], și [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalim]]) au afirmat că sunt 9, Sinoadele Ecumenice sunt ecumenice căci sunt acceptate de toate jurisdicțiile, iar de vreme ce nu toate Sfintele Sinoade ale tuturor jurisdicțiilor ortodoxe s-au afirmat asupra faptului că ar fi fost 9 Sinoade Ecumenice, nu pare că exista suficient acord să fie numite astfel. Cu alte cuvinte, „Sinod Ecumenic văzut ca ecumenic de juridicția jurisdicția X și Y dar nu de Z” pare să-l descalifice de la ecumenicitate într-un mod tautologic, creând un paradox.

Se pune totuși întrebarea: care este relația dintre Imperiul Bizantin și creștinism sau, cu același înțeles dar în alte cuvinte, relația dintre Imperiul Biznatin și Ortodoxie? Oare a fost cu adevărat o relație de simbioză, de unitate, și de armonie, sau poate chiar de subordonare a Bisericii față de stat? Mai degrabă, între stat și Biserică a existat întotdeauna o tensiune care se va rezolva doar prin [[Căderea Constantinopolului|căderea Imperiului Bizantin]] și supraviețuirea Ortodoxiei. Se pote poate folosi deci formula fotiană care descrie relația dintre stat și Biserică ca o relație de „simfonie”, știind doar că simfoniile pot fi violente dar păstrează o frumusețe proprie. Astfel, Imperiul Bizantin a fost imperiul care a existat într-o simfonie Dumnezeiască cu credința creștină.

După cum s-a mai menționat, Imperiul Bizantin este uneori exagerat de criticat de [[heterodox|heterodocși]], fiind o pradă ușuară ușoară umanismului de suprafață popular uneori în Apus. Aceste denaturări care încearcă să dezbine Biserica sunt, în natura lor, curente schismatice.

Această serie urmărește prima dezvoltare românească după ce elementele fundamentale (dacii, romanii, și creștinismul), au pus baza [[neam]]ului român. Cele mai importante infuențe influențe au fost cele bizantine până la migrațiile avaro-slave, cele slave până la încreștinarea bulgarilor, și apoi cele bizantino-slave. Aceste influențe au fost de felurite ordine: etnic-materiale prin legături de sânge, social-politice prin cuceriri și relații feudale, economice prin comerț, lingvistic prin înrâuriri de limbă, ecleziale prin ritul bizantino-slav, culturale prin literatură, ș.a.m.d.

Se pune totuși întrebarea: au fost și influențe spirituale? Se poate vorbi despre o înrâurire duhovnicească bizantină sau slavă asupra spiritului român? Cu siguranță nu există o despărțire între „spirit” și restul, deci, cel puțin indirect, trebuie să fi existat. Însă, aceste influențe, fiind mediate sau diluate, sunt mai degrabă asimiliate asimilate spiritului destul de complet. Se poate vorbi, deci, mai degrabă de o dezvoltare a spiritului sub influențe bizantino-slave, dar prea puțin de o influență directă, permanentă, și de o substanță notabilă sau ontologică. Adevărul este că circumstanțele istorice au o influență adâncă asupra „destinului” unui neam, manifestărilor sale, dar sunt prea puțin existențiale, mai ales când este vorba despre un neam încreștinat încă din primele veacuri, câștigându-și o identitate de o statornicitate cu adevărat adâncă.

Întemeierea principatelor este un moment de seamă în istoria noastră: este prima oară când românii își crează creează un stat suveran numai al lor. [[Formarea_primelor_state_românești#Vlahiile|Vlahia mare]] nu avea suzeranitate deplină, fiind totuși parte din imperiul bizantin, iar [[Dinastia_Asăneștilor|imperiul vlaho-bulgar]] era împărțit cu bulgarii, care erau de fapt majoritatea numerică. Astfel, a fost nevoie de aceste evenimente în secolul XIV pentru a da românilor un stat propriu, după peste un mileniu de la începuturile formării neamului.

Un alt aspect al acestui fenomen este aspectul spiritual-cultural, adică preluarea imediată a tradiției isihaste și plasarea ei la temelia culturală a țării. Pentru un articol despre această latură a dezvoltării noastre statatestatale, recomand citirea subsecțiunii despre principate din articolul de mai jos:

Acest capitol din istoria noastră este unul dintre cele mai de seamă capitole militare din istoria noastră și durează de la [[Mircea cel Bătrân]] până la [[Ștefan cel Mare]]<ref>Sunt, bineînțeles, reveniri ale luptei anti-otomane și mai târziu prin Radu de la Afumați, Ioan Vodă cel Viteaz, și [[Mihai Viteazul]].</ref>. Aceasta este perioada în care românii au ținut piept invaziilor otomane și au cultivat un sentiment puternic anti-otoman care a mențiunut menținut pământurile românești afară din imperiul otoman, nedevenind pașalâc.

Lucrurile spirituale se petrec întotdeauna într-o oarecare taină. Pe când aparențele se lovesc în contradicții, acestea sunt uneori rezolvate în duh, fără a avea nevoie de supervizarea și aprobarea logicii umane. Articoul Articolul care detaliază acest aspect mai jos:

Întorcându-ne la țările românești, putem observa dezvoltarea culturală ce are loc. Ce legătură are cultura cu spiritul sau dezvoltarea culturală cu spiritul român? Legătura este indirectă căci spiritul crează creează cultura la fel cum sufletul omului dă naștere întreprinderilor noastre noastre.

Un articol despre aceste lucuri lucruri găsiți mai jos:

Aici poate este un prilej de a face o clarificare: tipăriturile diaconului Coresi nu sunt primele scrieri în română, nici primele tipărituri pe pământurile românești. De fapt, nu sunt nici măcar primele tipărituri în limba română, acestea fiind făcute de Filip Moldoveanul înainatea înaintea sa. Ce a făcut totuși diaconul Coresi este desfășurarea unei activități intense de tipărire a cărților bisericești în limba română. Din păcate, și acesta este motivul pentru care activitatea sa este deseori criticată, a tipărit și cărți cu un conținut calvin ([[erezie|eretic]]).

Cu toate acestea, în secolul XVII, se începe un proces de trecere a limbii liturgice de la slavonă la limba română. Motivul pentru această trecere nu pare să fie, în principal, pentru a asigura o educație mai bună, ci mai degrabă pentru că așa este natural: problema nu era că românii nu puteau înțelege slujba ci că slujba era într-o limbă străină. Deși grecii nu înțeleg greaca antică, este totuși pe limba lor antică. La fel și la celelalte popoare: nu este neapărat legat de înțelegerea slujbei în sensul cel mai de suprafață al cuvântului. Mai degrabă, este vorba despre exprimarea spiritului authoton autohton prin slujbe, iar acest lucru se poate face prin adoptarea unei limbi autohtone. Cu alte cuvinte, problema nu era că poporul nu înțelegea slujba în privința înțelesurilor cuvintelor, ci că poporul nu înțelegea slujba într-un aspect mai profund care cere ca manifestarea credinței să exprime și spiritul neamului.

Termenul „umanist” este adecvant adecvat când se referă la actualizarea potențialului uman în domeniul cultural, prin împlinirea spiritului, bineînțeles cu ajutorul lui Dumnezeu. Termenul este denaturat când este folosit în opoziție cu teologia, cu credința, sau cu Dumnezeu, omul fiind făcut să tindă înspre Dumnezeu, deci își poate atinge potențialul doar în această relație.

Deși numit în serie „umanism moldovenesc”, umanismul s-a dezvoltat bineînțeles și în Țara Românească prin [[Matei Basarab]], mitropoliții ungrovlahieiUngrovlahiei, [[Antim Ivireanul]], [[Constantin Brâncoveanu]], și alții. Articole relevante:* [[Petru Movilă]]* [[Varlaam al Moldovei]]* [[Cazania lui Varlaam]]* [[Dosoftei al Moldovei]]* [[Psaltirea în versuri]]* [[Biblia de la București (1688)]]* [[Nicolae Milescu]]* [[Dimitrie Cantemir]]

La rădăcini, curentul protestant nu are vreo legătură directă cu Ortodoxia. Cultural, protestanismul protestantismul este un curent apusean, iar numai de curând a început să primească influențe răsăritene, în principal în România unde neoprotestantismul primește o înrâurire puternică ortodoxă. Într-adevăr, se poate observa că neoprotestantismul răsăritean este vădit mai conservator decât neoprotestanismul apusean.

În orice caz, protestantismul a început și a rămas, în principal, un curent de „protest” împotriva [[catolicism]]ului. O mare parte din dogmele lor, din înțelegerea lor a lumii, și din retorica lor din trecut și prezent este structurată întocmai astfel, ca o reacție împotriva catolicismului. S-ar putea întreba, atunci, de ce nu s-au alăturat Ortodoxiei? Este o întrebare bună; a existat de fapt contact între luterani și ortodocși destul de devreme, prin [[Începuturile_activității_tipografice_românești#Dimitrie_Liubavici|Dimitrie Liubavici]], fondatorul a celei de-a doua tipografie din Țara Românească. Aceste contacte nu s-au materializat niciodata niciodată în ceva concret, protestanții menținând o atitudine prozelitisă, în vederea aducerii ortodocșilor la dogmelor lor false. De fapt, această atitudine prozelitistă este comună culturii apusene și servește ca fundalul acestei secțiuni.

Adevărul este că protestantismul a început ca fiind și a rămas până azi în principal o mișcare socială, nu o mișcare religioasă în întreg sens al cuvântului. Dogmele protestante sunt mai degrabă ce vor să creadă decât ce cred, ei nefiind cu adevărat interesați de această distincție epistemologică. De aceea nu este constructiv să discutăm dogmele protestante la fel cum am discuta dogmele ortodoxe, care sunt afirmații ce par abstrate abstracte intelectului și reale spiritului. Cu alte cuvinte, protestanții caută confort în știința că ar fi mântuiți și nu pot pierde această mântuire. Este adevărat că au existat interese politice în crearea protestantismului dar adevărul este că această creație nu ar fi putut supraviețui fără să exploateze o necesitate emoțională prevalentă în popoarele nord-europene / germanice. A căuta confort nu este blamabil, Dumnezeu oferindu-ne confort în această lumea lume prin iubirea Sa, dar nu se pot schimba dogmele pentru confortul omului, ele existând independent de om. Din acest motiv, precum episcopul Romei s-a pus deasupra lui Dumnezeu prin supremația papală, la fel și protestanții pun omul deasupra lui Dumnezeu prin primatul simțămintelor, care a dat naștere și altor curente germanice precum romantismul de mai târziu.

În 1699 se încheie tratatul de la Caroliviț care aduce Transilvania sub controlul habsburgic, ceea ce înseamnă că austriecii, prin ordinul iezuit și presiune imperială, încep o mișcare de convertire a transilvănenilor români la catolicism. Acest proces se face în principal prin fraudă, minciuni, și promisiuni deșarte, începând de sus, de la iararh [[ierarh]] și protopoi[[protopop]]i, în jos, înspre populație. Spre deosebire de calvinism, unde prozelitismul se încerca prin fraudă dogmatică, încercând să convingă lumea la niște erezii imposibil de acceptat sincer, catolicii au aplicat mijloacele economice-politice, care au avut mai mult succes.

Cu toate acestea, nu astfel de influențe ne intersează interesează în această secțiune: aceste influențe culturale inofensive nu sunt atât de interesante căci sunt de o oarecare suprafață. În schimb, ne interesează ce înseamnă influențe apusene spirituale, care sunt, de fapt, primejdioase. Cea mai imporantă importantă influență spirituală apuseană este lipsa fricii de Dumnezeu. Aceasta este importantă fiindcă se strecoară de multe ori neobservată printre conflictele culturale care atrag atenția în mod special și devine o adevărată taină greu de înțeles prin categoriile apusene de sorginte intelectualistă.

Există aici, conform mai multor istorici, un nou început, când ideile revoluționare pătrund în țările române. Printre români, această schimbare este marcată de [[Preoții ortodocși români și răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan|răscoala lui Horea, Cloșca, și Crișan]]. Nu cred că e greșit a se afirma că era o eră de „deștepare „deșteptare națională” împotriva imperiilor și în favoarea națiunilor. Însă cred că această schimbare social-politică nu cuprinde înțelesul acestei noi ere pe deplin. Se poate spune că este o eră în care totul este văzut prin prisma națiunilor: idealurile, rolul omului, până și religia devine într-o măsură subordonată națiunii, dacă nu chiar înlăturată în unele cazuri.

O întrebare care se pune este care este cauza acestei schimbări? Se pot da cauze economice precum revoluția industrială, cauze culturale precum pre-romantismul, cauze intelectuale precum iluminismul, ș.a., dar adevărul este că acestea ne par mai degrabă consecințe ale unor cauze mai adânci, fiind prea apropriate apropiate de schimbarea de care vorbim. Dacă ne uităm mai în spate, putem iar să găsim cauze economice în decăderea feudalismului, cauze sociale în reforma protestantă, cauze intelectuale în revoluția științifică, cauze culturale în apariția tiparului și alfabetizarea oamenilor, cauze militare în apariția imperiilor maritime și descoperirea noii lumi, ș.a. Ce devine lesne de observat este că aceste schimbări s-au întâmplat toate în Apus, sunt legate între ele prin instaurarea unui nou ordin politic-intelectual, și încep cândva prin secolele XV-XVI.

Această perioadă (1800-2000) dă prilej românilor să-și exprime spiritul cel mai curat, dobândudobândindu-și [[Preoții ortodocși români și războiul de independență|independența statală]] și [[Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române|autocefalia]], dar împlinind și [[Preoții ortodocși români și unirea din 1859|unirea teritoriilor românești]] și [[Înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române|dobândirea statutului de patriarhat]].

Ce înseamnă independența altfel? Independența este un statut politic cu însemnătate la nivel internațional, unde se discută relațiile naționale. InependențaIndependența, în sine, nu poate însemna nimic cât timp nu este și afirmată în practică. Cu alte cuvinte, independența este un cuvânt lipsit de înțeles substanțial, el căpătând un înțeles adânc numai când este exploatat pentru a promova spiritul național. Acest lucru a fost făcut într-o măsură odată cu dobândirea independenței oficiale, făcând acest eveniment un punct important în istoria neamului.

Academia este un fel de instituție principală a intelectualității, care devine, în timpuri de avans cultural, influentă în societate. Lumea academică are o istorie îndelungată începând chiar cu „Academia lui Platon” și apoi „Liceul lui Aristotel”. Mai târziu a fost biblioteca din Alexandria care servea și ea ca un centru academic, academia din Atena, și [[universitatea din Constantinopol]]. Este adevărat că după primul mileniu, odată cu apariția academiilor în Apus, forma acestor instituții suferă o schimbare: dacă în Răsărit lipsea de cele mai multe ori o structură formală, un statut legal, și un curriculum standardizat, academiile apusene vor ierarhiza și formaliza această instituția instituție intelectuală.

* [[Preoții ortodocși români și răscoala din 1907‎1907]] (Mircea Păcurariu)

Expresii precum „''unirea face puterea''” sau „''unde-i unul nu-i putere; unde-s mulți, puterea crește''” au intra cu ușurință și s-au păstrat neclintit în patrimoniul sufletesc al neamului căci indică un adevăr spiritual al românilor. De fapt, însuși numele „România” indică același lucru într-un singur cuvânt: noi nu ne-am luat lumele numele de la o regiune geografică (Italia, Spania, Austria), a unei clase conducătoare (Franța, Rusia, Bulgaria), a unor triburi locale (Polonia, Serbia, Grecia), ci din etnogeneza neamului, care a apărut odată cu romanizarea și încreștinarea traco-dacilor, formând deci un popor romanic oriental. Noi, se pare, doar ne-am păstrat numele de români (sau „rumâni”), așa cum l-am primit la nașterea neamului, iar România, un nume antic (Ρωμανια), este deci ținutul românilor. Pământurile, limba, și credința au fost elementele care au definit neamul și care l-a păstrat în viață chiar și în negura timpurilor.

* [[Preoții ortodocși români și primul război mondial‎mondial]] (Mircea Păcurariu)

De ce românii nu au cerut autocefalie mai devreme? Mai întâi se pune întrebarea: când să fi cerut? Românii nu au avut un stat independent până în 1330 (Țara Românească) și 1359 (Moldova). Țara Românească a devenit vasală otomanilor în 1417, iar Moldova în 1538. Exista o oportunitate în această fereastră? Eu cred că ar fi existat o oportunitate în Țara Românească în timpul lui Nicolae Alexandru (1352-1364) sau al fiului său Vlaicu Vodă (1364-1377), dar, nefiind mitropoliți de neam românesc ci greci, nu s-a insistat pe o dobândire a autocefaliei față de greci. Dar în Moldova, unde erau mitropoliți de neam român? Moldovenii au fost recunoscuți ca mitropolie de-abia în 1401, dar de ce nu au cerut să fie recunoscuți ca mitropolie autocefală? Este adevărat că, în practică, Mitropolia Moldovei s-a comportat ca o mitropolie autocefală (și Țara Românească la fel), dar de ce nu există măcar o ceartă cu Constantinopolul sau un document prin care să se ceară autocefalia? De fapt, se pune întrebarea în același context, de ce românii nu au o mănăstire în [[Muntele Athos|Athos]] când totuși încă se construiau mănăsitiri mănăstiri în 1357 ([[Mănăstirea_Pantocrator_(Muntele_Athos)|Pantocrator]]), 1368 ([[Mănăstirea_Simonos_Petras_(Muntele_Athos)|Simonos Petras]]), și 1370 ([[Mănăstirea_Dionisiu_(Muntele_Athos)|Dionisiu]]), când Țara Românească se afla într-o ascensiune politic-culturală? Nu se pune problema de lipsa unei dorințe de auto-guvernare căci împotriva acestei teorii se găsesc luptele lui [[Mircea cel Bătrân]], ale lui Vlad Țepeș, și ale lui [[Ștefan cel Mare]]<ref>Acestea pe lângă afirmările anterioare în imperiul vlaho-bulgar.</ref>. Este adevărat că poate există o pietate și cucernicie în privința viziunii asupra religiei a românului, dar nici aici nu poate fi găsit răspunsul, știind felul în care mitropolia Moldovei a fost recunoscută. Atunci unde este răspunsul?

Article Articole despre înființarea Patriarhiei române:

În scurta periadă perioadă interbelică de 20 de ani s-au întâmplat multe și s-au întâmplat repede. Ne interesează îndeosebi activitatea spirituală, care este dominată de Mișcarea Legionară condusă de Corneliu Zelea Codreanu. În structura organizației, principiile promovate, și activitatea ei, se deosebesc unele influențe catolice. Fundația, totuși, era cu siguranță ortodoxă, și astfel se împlinește prima expresie înaltă a spiritului român de la începerea mișcărilor social-naționale din veacul anterior. Mișcarea Legionară era o mișcare de tranziție dinspre spiritul civic-politic care dominase secolul anterior înspre spiritul ortodox românesc șlefuit prin jertfă, care se va forma în Frățiile de Cruce. Așadar, influența mișcării legionare se extinde în viața duhovnicească, în viața mănăstirească prin „absolvenții” Frățiilor de Cruce, și în învățătura teologică prin [[Nichifor Crainic]] și ucenicul său [[Dumitru Stăniloae]]. Astfel, contribuția acestei mișcări nu poate fi diminuată ori ignorată de oricine dorește a înțelege dezvoltarea spirituală românească.

Dacă în aceste notițe alocăm doar o scurtă discuție Mișcarării Mișcării Legionare nu este din cauza lipsei importanței, ci din cauza cenzurii. Mai jos sunt două citate de la Dumitru Stăniloae în privința activității și influenței lui Nichifor Crainic<ref>[[Dumitru Stăniloae]], ''Opera teologică a lui Nichifor Crainic'', în „Gândirea“, aprilie 1940.</ref>:

Caracterul mișcării de a fi românească nu-i limiteză limitează universalitatea, fiindcă spiritul românesc, fiind ortodox, este totodată universal. Asta nu înseamnă nici că toți oamenii sunt români nici că românii sunt ca toată lumea: înseamnă că diferențele nu pot fi contrapuse împotriva spiritului uman, deci orice om din lume poate primi o înrâurire universală prin găzuidrea găzduirea acestui curent românesc în inimă.

Este de menționat aici că printre cei mai cunoscuți membri ai „grupului misticilor” vin din Frățiile de Cruce, organizația de tineret întemeiată de Corneliu Zelea Codreanu. Această organizație nu avea, se pare, un caracter politic, ci doar unul educațional-bisericesc. Astfel, membrii Frățiilor de Cruce nu ajungeau direct în Mișcarea Legionară și nu primeau o educație politică ca tineri. Astfel de lucruri, deși cenzurate, sunt bine de studiat pentru cei intersați interesați de educația ortodoxă. Într-adevăr, dacă privim la sfinții dați de aceste organizații, Frățiile de Cruce ne apar ca cea mai de succes mișcare educațională a tineretului din istoria ortodoxiei române.

Rugul Aprins este o mișcare foarte diferită asociată cu Sfinții Închisorilor. Rugul Aprins nu își are rădăcinile într-o mișcare politică, ci într-o mișcare culturală: activitatea intelectuală de la Cernăuți, gruparea cultural-intelectuală „Duh și Spirit” de la [[Mănăstirea Antim]], și mai apoi înrâuirea înrâurirea rusă prin Pr. Ioan Kulâghin și înrâurirea filocalică prin traducerile Sf. Dumitru Stăniloae.

Din observarea dezvoltării istorice a neamului român, se poate vedea că ultima perioadă a secolelor XIX-XX iese în evidență în mai multe feluri. În primul rând este mai scurtă ca restul (200, comparat cu 800, 1000, 500). Lungimea redusă se poate explica și printr-o teorie a „accelerării istoriei”, cauzată de creșterea exponențială a populației, popularea întregii planete, și explozia tehnologică adusă de revoluția științifică. Însă, și lăsând la o parte aceste aspecte, aspectele spirituale ale fenomenlor fenomenelor de unire și independență au dat o întreagă altă coloratură desfășurării spiritului român. Aceste fenomene i-au conferit spiritului român libertate, precum Dumnezeu a oferit tuturor oamenilor. Cu această libertate s-a putut afirma în universul nostru spiritul român, în completă libertate duhovnicească, făcând lumea mai frumoasă pentru vecie.