Modificări

* [[Încreștinarea traco-romanilor]] ([[Dumitru Stăniloae]])* [[Dobrogea antică]] ([[Mircea Păcurariu]])* [[Lista mărturiilor arheologice creștine în România (cronologie)]] ([[Mircea Păcurariu]])

* Dacă tot vorbim de cuvântul „''sfințit''”, putem să ne gândim aici la [[titlurile sfinților]]. Anume, un mucenic preot este numit de obicei un „sfințit mucenic” (la fel și mucenicii episcopi sau diaconi, potrivindu-se cu înțelegerea de mai sus a cuvântului „sfințit”). Canonizările din 2024 din cadrul BOR, în schimb, numește mucenicii preoți simplu „preot mucenic”„''preot mucenic''”, nu sfințit. Astfel, s-a introdus mai multă claritate în vederea ordinului clerical al mucenicului și s-a eliminat cuvântul „sfințit” „''sfințit''” care poate ridică uneori probleme dar totodată s-a pierdut o anumită consecvență istorică a termenilor.

Tot aici am să menționez acest dicționar ortodox, dacă vă va ajuta: [https://dervent.ro/dictionar].

În afară de creștinism, substratul românesc este alcătuit din două componente provenite din două mari civilazații civilizații antice: dacii și romanii.

Burebista a unit triburile dacice formând un regat dac centralizat, cea mai puternică formațiune politică din regiune din secolul I î. Hr. Pe lângă forța militară a regatului, religia dacica avea un rol important, Burebista fiind consiliat de preotul Deceneu. De aici avem cele mai importante detalii despre religia pre-creștină pe pământurile românești, istoricul căci, se pare, religia dacică avea o oarecare complexitate și dezvoltare. Poate este demn de menționat aici că relația dintre păgânism și creștinism este nuanțată. De fapt, strict vorbind, religia dacilor nu era păgână, pâgânismul de multe ori referindu-se la religia politeistă, pe când Herodot spunea că „''geții nu cred că există o altă divinitate în afară de a lor''”. În orice caz, de la căderea lui Adam și denaturarea creației, este de așteptat ca oamenii să fi pierdut amintirea adevărului, și astfel să fi apărut fel și fel de religii într-o încercare de a reconstitui ce fusese pierdut. Așadar, nu trebuie condamnați geții pentru religia lor; din contră, este religia ce a făcut loc creștinismului și trebuie să fi ajutat la apariția neamului român. De fapt, nu este imposibil ca dacii să fi fost superiori romanilor din punctul de vedere al religiei, iar acest lucru să-i fi ajutat să reziste un timp atât de îndelungat. Iistoricul grec Diodor din Sicilia citând în sec. I trei mari profeți ai omenirii, puși pe picior de egalitate: „''Zaratustra al perșilor, Zalmoxis al geților nemuritori și Moise, profetul lui Iehova''”.

Cultura romană nu este cultura greacă, iar acest lucru se va observa pe tot parcursul istoriei Europei, unde estul va fi deseori reprezentat de cultura greacă și, mai târziu, cultura slavă, iar vestul va fi reprezentat de cultura romană și, mai târziu, cultura germanică. Poate nu este de ignorat faptul că s-au găsit diferențe ireconciliabile între romani și germanici (Catolicim [[Catolicism]] și Protestantim) pe când între greci și slavi nu a existat o astfel de ruptură (curente precum [[bogomilism]]ul sau [[rascolnici]]smul au fost fără urmări majore).

Mecanicistic este simplu de găsit o explcație: de pildă, românii sunt cel mai estic popor latin, singurul care nu se învecinează cu un alt neam latin, și deci spiritualitatea sau religia s-a impus mai puternic ca limba vorbită. Teleologic, însă, pentru cei ce văd lumea ca o împlinirea a voii lui Dumnezeu, acest răspuns nu are cum să fie satisfăcător. Această Ortodoxie latină, romanizată în taină, încreștinată în taină, și păstrată în cadrul istoriei în taină, împlinește un țel dumnezeiesc încă neîmplinit și deci încă neștiutcu totul.

În fineorice caz, cea mai importantă înrâurire a romanilor asupra românilor este găsită în limba română.

Încoronarea Sf. [[Constantin cel Mare]] (306) și schimbările ce au urmat definesc și o nouă epocă în creștinism: [[Persecuții împotriva creștinilor (epoca antică)|persecuțiile]] vor înceta, clarificările [[dogmă|dogmatice]] vor fi făcute în cadrul [[Sinod Ecumenic|Sinoadelor Ecumenice]], iar relația dintre Biserică și stat se va schimba în același timp în care capitala imperială se mută din Roma în Bizanț (Constantinopol, azi în Istanbul). Cu ocazia acestor schimbări, începe „era bizantină” care va continua cel puțin încă mai mult de o mie de ani începând de aici.

Poate este bine de menționat că există unele capcane legate de aceste schimbări. Spre exemplu, denumită în Apus „Constanian „Constantinian shift” sau „cezaropapism”, schimbarea este criticată ca denaturând creștinismul apostolic sau primar. Aceste teorii sunt antitetice adevărului: Imperiul Bizantin de fapt a păstrat creștinismul apostolic când în restul părților lumii a căzut. Tot de aici se nasc unele teorii fanteziste legate de renașterea unui creștinism primar mitic, care s-ar fi pierdut dar totuși ar arăta cum și-l închipuie unii contemporani. Aceste mituri sunt folosite pentru a justifica noi confesiuni creștine, adică sunt la bază niște baza unor teorii schismatice. Adevărul este că dacă un lucru s-a pierdut cu adevăraat, nu mai poate fi recuperat prin citirea unor texte. De aceea [[succesiunea apostolică]] este importantă, căci prin această taină s-a păstrat creștinismul „primar” (există, de fapt, un singur creștinism: Ortodoxia).

Se mai pune uneori întrebarea: au fost oare 7 sau 9 Sinoade Ecumenice? Răspunsul pare să fie că au fost 7 că deși unele jurisdicții (e.g. [[Patriarhia Ecumenică|Constantinopolul]], [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohia]], și [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalim]]) au afirmat că sunt 9. , Sinoadele Ecumenice sunt ecumenice căci sunt acceptate de toate jurisdicțiile, iar de vreme ce nu toate Sfintele Sinoade ale tuturor jurisdicțiilor ortodoxe s-au afirmat asupra faptului că ar fi fost 9 Sinoade Ecumenice, nu pare că exista suficient acord să fie numite astfel. Cu alte cuvinte, „Sinod Ecumenic văzut ca ecumenic de juridicția X și Y dar nu de Z” pare să-l descalifice de la ecumenicitate într-un mod tautologic, creând un paradox.

Tot la fel, se pune întrebarea: de ce nu mai avem noi Sinoade Ecumenice? Într-un fel, după al VII-lea Sinod Ecumenic, deja s-a declarat „biruința „''biruința Bisericii împotriva tuturor ereziilor” ereziilor''” ([[Duminica Ortodoxiei]]) ceea ce ar indica o finalitate al acelei ere. Pe de altă parte, poate or să mai fie și altele, Dumnezeu știe.

În această perioadă s-au stabilit deci temeliile spiritului român: substratul etnic traco-dacic, limba latină, și creștinismul. Tot în același timp se vede cum aceste trei elemente evoluează: Dacia Traiana primește coloniști de la sud de Dunăre, limba latină dobândește un caracter autohton oriental înspre a pune bazele limbii române, iar formele credinței trec de la o religie persecutată la o religie oficială<ref>Religia este făcută oficială nu de Constantin cel Mare ci de [[Teodosie cel Mare (împărat)|Teodosie cel Mare]] la sfârșitul aceluiași secol.</ref>.

Cu mutarea capitalei imperiale la Bizanț, începe o nouă eră în imperiul roman, motiv pentru care este și numit altfel: imperiul bizantin[[Imperiul Bizantin]]. Inițial, daco-romanii constituie o parte marginală din imperiu, prin faptul că regiunea dobrogeană rămâne sub control bizantin. Dar, odată cu venirea slavilor, [[neam]]ul român se va împărți în două mari subdiviziuni: românii nord-dunăreni care rămân pe pământurile dacice și românii sud-dunăreni , dintre care vor un segment va forma o parte integrală a imperiului bizantin, eventual formând și organizații autonome în cadrul Bizanțuluiimperiului.

Chiar dacă admitem că, cel puțin pentru vlahii balcanici și nord-dunăreni, influența bizantină nu era cu totul directă, este negreșit faptul că orice cultură înaltă care se difuza în spațiul răsăritean-ortorox ortodox emana aproape integral din imperiul bizantin Imperiul Bizantin și Constantinopol.

Ce este atunci Imperiul Bizantin? Este oare „Imperiul Roman de Răsărit” sau imperiul grec creștin? Nu are cum să nu fie cel puțin o combinație de vreme ce limba latină a continuat ca limbă oficială până la [[Heraclie ]] în anii 600. De fapt, bizantinii înșiși își spuneau romani cu mândrie. În același timp, Imperiul Roman a fost un imperiu păgân cu centrul în Apus: aici nu e vorba de o simplă schimbare de capitală, cum s-ar schimba capitala din Târgoviște în București, ci o mutare a capitalei dintr-un cadru cultural italic-mediteranean într-un cadru cultural elen-oriental. Așadar, din punct de vedere cultural, Imperiul Bizantin diferă față de Imperiul Roman, care, în orice caz, dispare definitiv în următorul secol.

Se pune totuși întrebarea: care este relația dintre Imperiul Bizantin și creștinism sau, cu același înțeles dar în alte cuvinte, relația dintre Imperiul Biznatin și Ortodoxie? Spre deosebire de alte materiale despre Imperiul Bizantin, în aceste notițe va trebui fi spus că relația nu Oare a fost nici cu adevărat o relație de simbioză, nici de unitate, nici și de armonie. Între cele două , sau poate chiar de subordonare a Bisericii față de stat? Mai degrabă, între stat și Biserică a existat întotdeauna o tensiune care se va rezolva doar prin [[Căderea Constantinopolului|căderea Imperiului Bizantin ]] și supraviețuirea Ortodoxiei. Se preferă totuși pote folosi deci formula fotiană care descrie relația dintre cele două stat și Biserică ca o relație de „simfonie”, știind doar că simfoniile pot fi violente dar păstrează o frumusețe proprie. Astfel, Imperiul Bizantin a fost imperiul care a existat într-o simfonie Dumnezeiască cu credința creștină.

* [[Codificarea dreptului roman]] ([[Emilian Popescu]])

* [[Schisma fotiană]] (Emilian Popescu + [[Kallistos Ware]])* [[Disputa tetragamică]] (Emilian Popescu + [[John Meyendorff]])

Adaug pe sfârșit că După cum s-a mai menționat, Imperiul Bizantin este uneori aspru exagerat de criticat de [[heterodox|heterodocși]], fiind o pradă ușuară umanismului de sufrafață suprafață popular uneori în Apus. Din păcate, există și teologi ortodocși care au început să cadă capcană acestor eforturi și să atace imperiul bizantin ei înșiși. Aceste denaturări care încearcă să dezbine Biserica sunt, în natura lor, curente schismatice.

Ce s-a întâmplat în Dobrogea mai exact? Știm că în secolele VII-VI î. Hr., când sciții garantau o oarecare stabilitate politică în câmpia euroastică, grecii au negociat unele colonii-port atât în Dobrogea cât și prin Crimeea sau și Georgia, adică în jurul Mării Negre. De altfel, Pontus Euxinus înseamnă „marea ospitalieră”, căci grecii s-au bucurat să fie primiți acolo. Aceste colonii au rezistat un timp îndelungat<ref>De fapt, coloniile de la Marea Neagră vor continua și în era bizantină, existând chiar și sub protectorat mongol, apoi sub control venețian (în timpul Imperiului Latin) și apoi sub controlul genovezilor (e.g. Caffa).</ref>, mai apoi sub controlul romanilor (știm că poetul Ovidiu a fost exilat acolo), dar mereu, se pare, s-au păstrat ca centre grecești, adică se vorbea limba greacă și de multe ori aveau și autonomie fiscală (își băteau monedă proprie). Când a venit creștinismul, deci, Tomis (Constanța) era un oraș-port grecesc de o oarecare importanță și cu o tradiție seculară. Primele știri despre episcopii tomitani le avem din secolul III, și apoi se continuă un șir lung de episcopi mucenici și apoi cărturari.

Deși centrele comerciale dobrogene erau grecești din punct de vedere cultural și lingvistic, etnic aveau o prezență dacică și apoi daco-romană semnificativă. Astfel, episcopii de mai târziu sunt aleși din populația dacă autohtonă, reprezentând de fapt și începutul patericului românesc, prin [[Teotim Filozoful|Teotim I al Tomisului|Teotim Filozoful]]. Așadar, acești episcopi tomitani vor fi semnatari la primele patru Sinoade Ecumenice cât timp Dobrogea a rezistat invaziilor barbare. Mai mult de atât, la al [[Sinodul V Ecumenic|V-lea Sinod Ecumenic]], [[Theopashism|formula theopașită]] a călugărilor sciți va fi acceptată, chiar dacă episcopul dobrogean nu va putea ajunge la sinod. În afară de activitatea sinodală, Sfinții [[Ioan Casian]] și [[Gherman din Dobrogea]] au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre est și vest prin traduceri din greacă în latină, prin clarificarea unor dogme, și prin introducerea monahismului răsăritean în Apus.

* [[Dobrogea Anticăantică]] ([[Mircea Păcurariu]])

În primul rând, la fel cum dacii începuseră să fie romanizați încă dinainte de ocuparea lui Traian, tot așa, după retragerea lui Aurelian, daco-romanii au continuat să trăiască în continuare în acel spațiu. Întrebarea este : cum a supraviețuit creștinismul în aceste locuri? Răspunsul, se pare, se găsește în activitatea „episcopilor de sat” sau [[horepiscop]]ilor, adică a unor episcopi ce erau trimiși să se îngrijească de sate, și a periodeuților, care călătoreau prin eparhie să ajute credincioșii. Este de amintit că Imperiul Bizantin a avut control asupra unor teritorii nord-dunărene în perioade din fiecare dintre secolele discutate: Sf. Constantin cel Mare a ocupat o parte din câmpia Olteniei, pierdută în 378; Sf. Teodosie al II-lea a ocupat teritorii nord-dunărene în perioada 442-447, iar Sf. Iustinian cel Mare în secolul următor. Chiar dacă ocupația administrativă era deseori întreruptă, este puțin probabil ca și jurisdicția bisericească să înceteze cu totul în aceste perioade. De vreme ce credincioșii continuau să locuiască la nord de Dunăre, episcopii continuau să se îngrijească de sufletele enoriașilor fie prin hirotoniri de preoți fie prin ajutorul horepiscopilor.

Este de amintit menționat aici că Imperiul Bizantin a avut control asupra unor teritorii s-ar putea găsi similarități între creștinismul românesc nord-dunărene în perioade dunărean din fiecare dintre secolele discutate: Sf. Constantin cel Mare a ocupa o parte această perioadă și Ortodoxia din câmpia OltenieiChina, pierdută în 378; Sfunde cultul ortodox este interzis prin lege. Teodosie al II-lea a ocupat teritorii nord-dunărene Astfel, se pare, au un singur preot paroh în perioada 442-447țară, iar Sf. Iustinian cel Mare în secolul următor. Chiar dacă ocupația administrativă era deseori întreruptăcredincioșii ortodocși de multe ori trebuie să primească ajutor pe ascuns, este puțin probabil ca prin preoți ruși care trec granița pentru efectuarea [[Botez]]ului și jurisdicția bisericească să înceteze cu totul în aceste perioadea altor Sfinte Taine. De vreme ce credincioșii continuau să locuiască la nord de DunăreAșadar, episcopii continuau să se îngrijească peisajul ortodoxiei din China poate oferi niște indicii legate de sufletele enoriașilor fie modul prin hirotoniri de preoți fie prin ajutorul horepiscopilorcare creștinismul românesc a continuat să existe în această perioadă.

Este de la sine înțeles că nu a existat o epocă înaltă culturală creștină la nord de Dunăre de vreme ce nu existau așezări urbane. Cu toate acestea, activitatea creștină din aceste locuri trebuie să fi avut o influență puternică, căci creștinismul nu depinde de fapt de curente culturale ci supraviețuiește prin oameni pioși care trăiesc nedezlipit de Hristos, lucru ce se poate înfăptui sub orice condiții umane.

* [[Horepiscop]](Mircea Păcurariu)* [[Iustiniana Prima]](Mircea Păcurariu)

Cu venirea lor, neamul românesc este rupt în două ramuri: românii de nord („''dacoromânii''”), rămași pe teritoriile dacice, și românii de sud (printre care „''aromânii''” și „''meglenoromânii''”), care vor locui în mare parte în imperiul bizantin. Mai târziu vor apărea și românii de vest (printre care și „''istroromânii''”), ramura cea mai puțin numeroasă. Reunirea acestor ramuri se va produce cu timpul, culminând în secolele XIX-XX când mulți se vor reîntoarcepe pământurile românești.

Pe lângă acestea, se va forma imperiul bulgar, sau, mai corect spus, imperiul proto-bulgar, deoarece acești „bulgari” proveneau din niște triburi turcice (vorbitori de limbă turcică), nu erau bulgarii de astăzi, care sunt slavi. Așadar, acest imperiu proto-bulgar va exista din 681 până 865864, când se va încreștina iar proto-bulgarii vor fi asimilați de masa slavică. Tot în acest timp va exista haganatul avar între 567 și 796, ocupând în special teritoriul intracarpatic pe când proto-bulgarii vor ocupa teritoriile extracarpatice.

* [[Formarea primelor state românești]] ([[Mircea Păcurariu ]] + P. P. Panaitescu)

Poate nu este rău de menționat aici că Sinodiconul care s-a promulgat odată cu învingerea iconoclasmului nu este așa prezent în bisericile românești cum este în Grecia și Rusia. Deși a fost tradus încă din vremea Sf. [[Constantin Brâncoveanu]], nu pare să constituie o parte integrală din [[Duminica Ortodoxiei ]] la români.

* [[Iconoclasm]] ([[Emilian Popescu]])

După ce hanatul avar este înfrânt de Carol cel Mare în 796, vor începe să apară formațiuni prestatale în Transilvania, înainte să apară în alte părți. Motivul poate fi faptul că imperiul proto-bulgar încă împiedica românii din spațiul extracarpatic să se organizeze în unele formațiuni politice, știindu-se , cum s-a zis mai sus, faptul că hanul Omurtag (814-831) a susținut o persecuție creștină la nord de Dunăre.

* [[Primele episcopii transilvănene]] ([[Mircea Păcurariu]])

După cum s-a discutat, invaziile avaro-slave au dislocat o parte din populația românească, formând unele populații la sud de Dunăre, atât în cadrul imperiului bizantin Imperiului Bizantin cât și în afară. Primele „vlahii” se formează în jurul munților Pindului sau în sudul Balcanilor. Aceste vlahii (e.g. Vlahia Mare în Tesalia și Vlahia Mică în Epir) aveau conducători proprii și un grad înalt de autonomie, dar nu o independență totală față de Bizanț.

* [[Formarea primelor state românești]] ([[Mircea Păcurariu ]] + P. P. Panaitescu)  Mai apoi va apărea și imperiul vlaho-bulgar, cea mai puternică organizație politică a vlahilor de până atunci. Puteți citi despre acestea în articolul de mai jos:

Mai apoi va apărea și imperiul vlaho-bulgar, cea mai puternică organizație politică a vlahilor de până atunci. Puteți citi despre acestea în articolul despre * [[Dinastia Asăneștilor]].(Mircea Păcurariu)

Este de așteptat ca până prin secolul X românii să fi slujit liturghia în limba română veche (numită, uneori, „limba străromână”<ref>„Limba străromână” sună ca și când nu ar fi cu adevărat limba română, dar este mai degrabă „lima română veche” la fel cum „Old English” este engleza veche.</ref>), pe atunci și mai apropiată de latina. După ce [[Încreștinarea_bulgarilor|bulgarii s-au încreștinat]], la Preslav, în capitala imperială, s-a dezvoltat alfabetul chirilic din cel glagolitic creat de Sfinții [[Chiril și Metodie]]. Apoi, prin munca învățaților de la Preslav și de a la Ohrida, se va răspândi liturghia slavonă peste tot, inclusiv la români, care trăiau și la sud de Dunăre cum s-a mai discutat, iar teritoriile nord dunărene erau sub stăpânire bulgară (în unele părți doar nominală).

În fine, acest proces istoric a dus la o schimbare importantă: nu atât faptul că liturghia era o limbă neînțeleasă de popor, care este de o importanță redusă, cât faptul că liturghia era într-o limbă străină. Acest lucru îngreunează exprimare spiritului propriu dar a fost necesarutil, poate, din variate motive: astfel prozelitismul catolic de mai târziu va fi îngreunat (ar fi fost mai ușor să strângă adepți dacă am fi avut aceeași limba liturgică ca ei) și am putut ajuta slavii din împrejurimi. Aceste motive sunt „cauze” pot fi considerate teleologice<ref>Teleologic nu teologic, deci referindu-se la o perspectivă a cauzelor înspre o finalitate, în contrast cu perspectiva mecanicistă.</ref>, văzând istoria cu o finalitate, îndrumate de o [[Pronie|pronie divină]].

Cele mai vechi manuscrise din slavona bisericească datează din secolele X-XI. Multe manuscrise au fost găsite mult mai târziu și nu se cunoaște unde au fost scrise, dar sunt păreri că unele dintre ele ar fi putut fi scrise pe pământurile românești. În orice caz, literatura slavonă pe pământurile românești pare să înceapă în această perioadă (X-XII), numărul lor manuscriselor crescând semnificativ în secolele XIII-XIV. Așadar, literatura pe pământurile românești începe dinainte de întemeierea principatelor dar cu siguranță va primi un mare avânt odată cu formarea unităților statale.

* A oprit năvălirile musulmane dând cei mai străluciți eroi ai creștinismului și demonstrând puterea creștinismului;

Aceste serii nu sunt menite să vă învețe taina isihasmului[[isihasm]]ului, ci este introdus mai degrabă pentru importanța sa în istoria noastră, în special de la întemeierea principatelor. Isihasmul de obicei este învățat de la un duhovnic, prin ajutor direct, nemijlocit de internet.

* [[Rugăciunea lui Iisus]] ([[Ioan Ianolide]])* [[Grigorie_Sinaitul#Grigorie_Sinaitul_și_românii|Grigorie Sinaitul și românii]] ([[Dumitru Stăniloae]])* [[Începuturile_monahismului_românescÎnceputurile monahismului românesc]] ([[Mircea Păcurariu]])

Un alt aspect al acestui fenomen este aspectul spiritual-cultural, adică preluarea imediată a tradiției isihaste și plasarea ei la temelia culturală a țării. Pentru un articol despre această latură a dezvoltării noastre statatelstatate, recomand citirea subsecțiunii despre principate din articolul de mai jos: * [[Istoria educației ortodoxe române]].

Acest capitol din istoria noastră este unul dintre cele mai de seamă capitole militar militare din istoria noastră și durează de la [[Mircea cel Bătrân]] până la [[Ștefan cel Mare]]<ref>Sunt, bineînțeles, reveniri ale luptei anti-otomane și mai târziu prin Radu de la Afumați, Ioan Vodă cel Viteaz, și [[Mihai Viteazul]].</ref>. Aceasta este perioada în care românii au ținut piept invaziilor otomane și au cultivat un sentiment puternic anti-otoman care a mențiunut pământurile românești afară din imperiul otoman, nedevenind pașalâc.

Într-un final, [[Căderea Constantinopolului|Constantinopoul a căzut]], iar lumea avea să se schimbe treptat. Nu imediat, fiindcă formele bizantine, se pare, s-au continuat în alte părți, cu precădere în țările române (cf. : * [[Sfârșitul Bizanțului românesc]](Nicolae Iorga).

Lucrurile spirituale se petrec întotdeauna într-o oarecare taină. Pe când aparențele se lovesc în contradicții, acestea sunt uneori rezolvate în duh, fără a avea nevoie de supervizarea și aprobarea logicii umane. Articoul care detaliază acest aspect este mai jos: * [[Stâlpii Ortodoxiei]].

Întorcându-ne la țările românești, putem observa dezvoltarea culturală ce are loc. Ce legătură are cultura cu spiritul sau dezvoltarea culturală cu spiritul român? Legătura este indirectă căci spiritul crează cultura la fel cum sufletul omului dă naștere manifestărilor întreprinderilor noastre noastre.

Tot aici aș recomanda această cărticică de 30 de pagini: [https://archive.org/details/P.P.Panaitescu/P.P.Panaitescu%20-%20Octoihul%20lui%20Macarie%20%281510%29%20%C5%9Fi%20originile%20tipografiei%20%C3%AEn%20%C5%A2ara%20Rom%C3%A2neasc%C4%83%20%281939%29 Octoihul lui Macarie (1510) şi originile tipografiei în Ţara Românească (1939)](P. P. Panaitescu). Și fără a fi îndeosebi interesat de acest subiect, se poate găsi aici o poveste de cercetare foarte frumos scrisă.

A doua ipoteză este preferată de Mircea Păcurariu și este expusă în acest articol:  * [[Primele scrieri în română]].

Cu toate acestea, în secolul XVII, se începe un proces de trecere a limbii liturgice de la slavonă la limba română? . Motivul pentru această trecere nu estepare să fie, în principal, pentru a asigura o educație mai bună, ci mai degrabă pentru că așa este natural: problema nu era că românii nu puteau înțelege slujba ci că slujba era într-o limbă străină. Deși grecii nu înțeleg greaca antică, este totuși pe limba lor antică. La fel și la celălalte celelalte popoare: nu este neapărat legat de înțelegerea slujbei în sensul cel mai de suprafață al cuvântului. Mai degrabă, este vorba despre exprimarea spiritului authoton prin slujbe, iar acest lucru se poate face prin adoptarea unei limbi autohtone. Cu alte cuvinte, problema nu era că poporul nu înțelegea slujba în privința înțelesurilor cuvintelor, ci că poporul nu înțelegea slujba într-un aspect mai profund care cere ca manifestarea credinței să exprime și spiritul neamului.

Articolul care se ocupă cu acest proces în practică:  * [[Introducerea limbii române în slujbe]].

Cuvântul „umanism” este dificil de analizat, el avându-și rădăcinile în cultura catolică, unde atât relațiile social-religioase cât și înțelegerea antropologică a omului sunt diferite. Din punct de vedere cultural, umanismul, cum e văzut în apusApus, este un hibrid dintre cultura răsăriteană pre-creștină (Grecia clasică) și catolicism, dar, mai târziu, umanismul este dezvoltat de protestanți, împotriva catolicismului. Cu atât mai mult este complicat acest concept prin faptul că unii dintre marii umaniști răsăriteni au fost românul Matei Corvinul (sec. XV) și domnul Despot Vodă al Moldovei (sec. XVI), ambii simpatizanți ai confesiunilor apusene (catolicism și protestantism, respectiv). Aceste complicații ridică dificultăți în a lămuri ce înseamnă umanismul pentru spiritul român.

Este deseori spus, și aceasta reiese și din nume, că umanismul valorifică făptura umană, capabilitățile sale, și demnitatea sa. În acest caz, cum poate exista ceva mai umanist decât creștinismul care afirmă faptul că [[omul]] este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiind centrul creației? Desigur că nu se poate decât dacă se dorește a se pune făptura umană deasupra lui Dumnezeu, iar acesta este de fapt un element nespus dar adesea uneori prezent în umanismul apusean, care nu poate fi acceptat în niciun chip în umanismul românesc. Ce definește atunci umanismul românesc? Ca în Apus, putem observa o fascinație cu civilizațiile clasice ([[Dosoftei al Moldovei]] traduce Herodot) și chiar o încercare de a interacționa cu filosofia apuseană ([[Dimitrie Cantemir]] are unele încercări care totuși sunt finalizate într-o respingere a epistemologiei occidentale).

Adevărul este , deci, pare să fie că umanismul este o simplă manifestare a spiritului sub aspect cultural ridicat. Umanismul nu este specific mișcării apusene începute în secolul XIV, ci atunci a fost momentul în care spiritul apusean a avut mijloacele de expresivitate culturală adecvate. Același tip de curent „umanist” a existat în timpul Sf. [[Fotie cel Mare]] sau în timpul [[părinții capadocieni|părinților capadocieni]]. Tot la fel, în țările românești, umanismul se dezvoltă în perioada culturală cea mai avansată a evului mediu românesc, în secolul XVII, nu odată cu Despot Vodă în secolul XVI și nici odată cu Matei Corvine în secolul XV, românii neavând mijloacele culturale pentru a dezvolta o mișcare umanistă.

Cu alte cuvinte, Sf. Paisie a modelat isihasmul din țările românești într-o cultură însuflețită de [[rugăciunea inimii]], ce avea să influențeze adânc lumea ortodoxă de peste tot. Ar fi o greșeală ca acest curent să fie văzut ca opera individuală a lui Paisie: a fost o lucrare comună care punea în mișcare o tradiție isihastă autohtonă puternică dar tăcută. Există bineînțeles un element de fuziune între spiritul slav și cel românesc, dar această fuziune și-a tras seva din pământul strămoșesc al românilor, înțesat de schituri și sihaștriisihaștri, care au primit, modelat, și remodelat acest curent duhovnicesc. Articole relevante sunt:* [[Paisie de la Neamț]]* [[Cernicanism]] (Dumitru Stăniloae).  === Epoca fanariotă ===

Articole relevante sunt * [[Paisie Basarabia înainte de la Neamț1812]] și (Mircea Păcurariu)* [[Basarabia după 1940]] (Mircea Păcurariu)* [[CernicanismLiteratura teologică în epoca fanariotă]] (Dumitru StăniloaeMircea Păcurariu).

În orice caz, protestantismul a început și a rămas, în principal, un curent de „protest” împotriva [[catolicism]]ului. O mare parte din dogmele lor, din înțelegerea lor a lumii, și din retorica lor din trecut și prezent este structurată întocmai astfel, ca o reacție împotriva catolicismului. S-ar putea întreba, atunci, de ce nu s-au alăturat Ortodoxiei? Este o întrebare bună; a existat de fapt contact între luterani și ortodocși destul de devreme, prin [[Începuturile_activității_tipografice_românești#Dimitrie_Liubavici|Dimitrie Liubavici]], fondatorul a celei de-a doua tipografie din Țara Românească. Aceste contacte nu s-au materializat niciodata în ceva concret, protestanții menținând o atitudine prozelistiăprozelitisă, în vederea aducerii ortodocșilor la dogmelor lor false. De fapt, această atitudine prozelitistă este comună culturii apusene și servește ca fundalul acestei secțiuni.

Adevărul este că protestantismul a început ca fiind și a rămas până azi în principal o mișcare socială, nu o mișcare religioasă în întreg sens al cuvântului. Dogmele protestante sunt mai degrabă ce vor să creadă decât ce cred, ei nefiind cu adevărat interesați de această distincție epistemologică. De aceea nu este constructiv să discutăm dogmele protestante la fel cum am discuta dogmele ortodoxe, care sunt afirmații ce par abstrate intelectului și reale spiritului. Cu alte cuvinte, protestanții caută confort în știința că ar fi mântuiți și nu pot pierde această mântuire. Este adevărat că au existat interese politice în crearea protestantismului dar adevărul este că această creație nu ar fi putut supraviețui fără să exploateze o necesitate emoțională prevalentă în popoarele nord-europene / germanice. A căuta confort nu este blamabil, Dumnezeu oferindu-ne confort în această lumea asta prin iubirea Sa, dar nu se pot schimba dogmele pentru confortul omului, ele existând independent de om. Din acest motiv, precum episcopul Romei s-a pus deasupra lui Dumnezeu prin supremația papală, la fel și protestanții pun omul deasupra lui Dumnezeu prin primatul simțămintelor, care a dat naștere și altor curente germanice precum romantismul de mai târziu.

Rezistența împotriva greco-catolicismului a fost încă un episod de mărturisire ortodoxă autentică: românii ortodocși nu primeau nimic din această lume păstrându-și credința dreaptă. Din contră, aveau de câștigat unele privilegii convertindu-se, iar rămânând ortodocși aveau să primească suferință și durere. Cu toate acestea, românul  Articole relevante:

* [[Unirea de la Brest-Litovsk]] ([[Georges FlorovksyFlorovsky]])* [[Nașterea uniației în Transilvania]] ([[Mircea Păcurariu]])

Ce sunt influențele<ref>Ce înseamnă influențe? Nu este o întrebare în van, P. P. Panaitescu are o discuție legată de acest lucru în capitolul „''Contactele externe''”, subcapitolul „''Uniunile culturale''” în cartea „''Introducere la istoria culturii românești''”.</ref> apusene în Ortodoxie? Este bine de făcut o separare aici de o oarecare însemnătate: cultura apuseană nu are cum să fie eretică în sine căci cultura apuseană a început nu doar dinainte de [[Marea Schismă]], ci chiar dinainte de creștinism. Ce vedem acum în Apus nu e cu totul străin de Imperiul Roman (din punct de vedere cultural), iar ce se observa în Roma pe când era în comuniune cu Răsăritul era familiar culturii prezente Apuseneapusene. Cu alte cuvinte, nu se poate refuza cultura apuseană pe de-a-ntregul și cu atât mai mult se pune problema în privința spiritului român, influențat de cultura apusean prin limbă.

O întrebare care se pune este care este cauza acestei schimbări? Se pot da cauze economice precum revoluția industrială, cauze culturale precum pre-romantismul, cauze intelectuale precum iluminismul, ș.a., dar adevărul este că acestea ne par mai degrabă consecințe ale unor cauze mai adânci, fiind prea apropriate de schimbarea de care vorbim. Dacă ne uităm mai în spate, putem iar să găsim cauze economice în decăderea feudalismului, cauze sociale în reforma protestantă, cauze intelectuale în revoluția științifică, cauze culturale în apariția tiparului și alfabetizarea oamenilor, cauze militare în apariția imperiilor maritime și descoperirea noii lumi, ș.a. Ce devine lesne de observat este că aceste schimbări s-au întâmplat toate în Apus, sunt legate între ele prin instaurarea unui nou ordin politic-intelectual, și încep cândva prin secolul secolele XV-XVI.

** [[Țările române și Bisericile grecești]](Mircea Păcurariu)** [[Țările române și Bisericile slave]](Mircea Păcurariu)** [[Țările române și Biserica georgiană]](Mircea Păcurariu)** [[Țările române și patriarhiile apostolice]](Mircea Păcurariu)** [[Țările române și Muntele Athos]](Mircea Păcurariu)

Începutul acestui război de expresie a al spiritului este prilejuit de contextul internațional în care revoluțiile amenințau vechile imperii. Acest „spirit revoluționar” nu face parte din ce am numi în această serie „spirit” care se presupune a fi mai adânc decât ce era în practică un curent social-cultural. Această problemă terminologică este de fapt foarte comună: „esențial” a început să însemne „important” ci nu „legat de esența unui lucru”; „substanțial” în loc să se refere la un aspect calitativ (despre substanță) a început să se refere la un aspect cantitativ (mult), adică măsurabil. Acest obicei se întâmplă deseori când Apusul preia cuvinte din cultura orientală, inclusiv din filosofia grecească pre-creștină. Aceste transformări sunt culturale, Apusului lipsându-i un element omolog de profunzime care să înlesnească un transfer de termeni care să mențină ce poate menține nivelul de abstracție dintre culturi. Cu toate acestea, în această serie, folosim cuvântul „spirit” în loc de „duh” tot din motive culturale, limba română fiind o limbă latină, iar „duh” căpătând un înțeles aproape exclusiv mănăstiresc-bisericesc. „Duhul român”, „duhul românesc”, sau „spiritul românesc” ar fi putut fi folosite la fel de bine să exprime aceeași idee, numai conotațiile diferind puțin.

* [[Preoții ortodocși români și revoluția din 1821]] ([[Mircea Păcurariu]])

* [[Preoții ortodocși români și unirea din 1859‎]]([[Mircea Păcurariu]])

Independența statală este ceva ce am avut înainte de otomani în principatele danubiene și ceva ce dobândim pentru România [[Preoții ortodocși români și războiul de independență‎|în 1877]]. Astfel, România putea să-și decidă politica externă și să ceară să fie tratată ca un stat suveran de către celelalte state ale lumii. Cunoaștem că România ia înapoi Dobrogea, pierdută acum sute de ani, se încetățenesc minoritățile necreștine, iar, peste câțiva ani, România devine regat. Nu mult după aceea [[Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române|Biserica română devine autocefală]]. Aceste schimbări însemnate demonstrează că odată cu independența începe o nouă etapă în viața românilor „regățeni”.

Ne interesează aceste lucruri pentru că, după cum am spus, academiile pot avea o influență socială însemnată. În ziua de azi, academiile au început să se desprindă nu doar legal și social de masa societății, dar și ideologic. Încă de la începutul „revoluției științifice”<ref>Încă o dată, „știința” nu este ceva „descoperit” în timpul „revoluției științifice”. Tot ce s-a petrecut în acea perioadă este o formalizare a științei, folosită încă din timpurile Greciei antice. Există cu siguranță acest obicei de a atribui statut de pioneriat formalizării unui concept, ca și când un lucru nu exista înainte de a fi pus într-un sistem conceptual. Această prejudecată nu este întotdeauna rău-voitoare cu intenții revizioniste, ci este mai degrabă consecința unei „diferențe culturale”, care este confundată ca având existență conceptuală în sine. Cu alte cuvinte, Apusul petrece mai mult timp standardizând sau formalizând și drept urmare atribuie o mai mare importanță acestui obicei de altfel inesențial chiar dacă de multe ori folositor.</ref>, Galileo Galilei vedea știința ca un vehicul către descoperirea „adevărului”, dând astfel științei un caracter epistemologic. În privința metafizicii, știința nu a avut niciodată mijloace de a se pronunța, iar toate astfel de afirmații metafizice „științifice” sunt, în adevărat, în afara științei sau „pseudo-științifice”. În privința moralității, academia a dezvoltat „integritatea academică” centrată îndeosebi pe citarea surselor, recunoștința semenilor, sau ce am s-ar numi în creștinism „slava deșartă”, fiind un principiu de căpătâi în cultura academică modernă. În privința „canonizărilor”, știința a dezvoltat sistemul Nobel. După câte se vede, academiile moderne au dezvoltat un sistem propriu ideologic, care de multe ori își întrece atribuțiile.

[[Autocefalia]], obținută în 1885, a fost cerută prima dată prin 1864 sub [[Reformele lui Alexandru Ioan Cuza|Alexandru Ioan Cuza]]. Este notabil nu doar că a fost cerută cu 20 de ani mai devreme de a-i fi acordată, dar faptul că a fost cerută atât de târziu. Noi știm că rușilor le-a fost recunoscută autocefalia în 1589, sârbilor în 1219 și 1879, bulgarilor în 927, 1235<ref>De fapt, autocefalia bulgară din 1235 a fost în cadrul Imperiului Vlaho-Bulgar sub Ioan Asan II.</ref> și 1945, iar georgienilor în 486 și 1990.

De ce românii nu au cerut autocefalie mai devreme? Mai întâi se pune întrebarea: când să fi cerut? Românii nu au avut un stat independent până în 1330 (Țara Românească) și 1359 (Moldova). Țara Românească a devenit vasală otomanilor în 1417, iar Moldova în 1538. Exista o oportunitate în această fereastră? Eu cred că ar fi existat o oportunitate în Țara Românească în timpul lui Nicolae Alexandru (1352-1364) sau al fiului său Vlaicu Vodă (1364-1377), dar, nefiind mitropoliți de neam românesc ci greci, nu s-a insistat pe o dobândire a autocefaliei față de greci. Dar în Moldova, unde erau mitropoliți de neam român? Moldovenii au fost recunoscuți ca mitropolie de-abia în 1401, dar de ce nu au cerut să fie recunoscuți ca mitropolie autocefală? Este adevărat că, în practică, Mitropolia Moldovei s-a comportat ca o mitropolie autocefală (și Țara Românească la fel), dar de ce nu există măcar o ceartă cu Constantinopolul sau un document prin care să se ceară autocefalia? De fapt, se pune întrebarea în același context, de ce românii nu au o mănăstire în [[Muntele Athos|Athos]] când totuși încă se construiau mănăsitiri în 1357 ([[Mănăstirea_Pantocrator_(Muntele_Athos)|Pantocrator]]), 1368 ([[Mănăstirea_Simonos_Petras_(Muntele_Athos)|Simonos Petras]]), și 1370 ([[Mănăstirea_Dionisiu_(Muntele_Athos)|Dionisiu]]), când Țara Românească se afla într-o ascensiune politic-culturală? Nu se pune problema de lipsa unei dorințe de auto-guvernare căci împotriva acestei teorii se găsesc luptele lui [[Mircea cel Bătrân]], ale lui Vlad Țepeș, și ale lui [[Ștefan cel Mare]]<ref>Acestea pe lângă afirmările anterioare în imperiul vlaho-bulgar.</ref>. Este adevărat că poate există o pietate și cucernicie în privința viziunii asupra religiei a românului, dar nici aici nu poate fi găsit răspunsul, știind felul în care mitropolia Moldovei a fost recunoscută. Atunci unde este răspunsul?

Răspunsul pare să fie că autocefalia a fost considerată de români o simplă formalitatecare poate cauza mai multe certuri decât beneficii. Românii au făcut, în practică, ce au vrut, fără să ceară vreodată voie de la vreun patriarh. Când [[Introducerea limbii române în slujbe|s-a introdus limba română în slujbe]], nu a existat nicio împotrivire externă și practic nicio discuție cu alte jurisdicții. Când se introduceau noi stiluri în pictură sau arhitectură bisericească, când se cinsteau sfinți români, aceste lucruri erau introduse sub modelul „faptului împlinit” fără formalități. Adevărul, deci, pare să fie legat de „creștinismul țărănesc” al spiritului român.

Patriarhatul a fost, ca autocefalia, încă o formalitate. Ea s-a întâmplat mai degrabă incidental odată cu introducerea [[Legea și statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române|statutului BOR ]] menit să hotărască cum să fie organizată Biserica după [[Preoții_ortodocși_români_și_Marea_Unire|Marea Unire]]. Deja rușii și georgienii se declaraseră patriarhii în 1917, și sârbii se declaraseră patriarhie în 1920, așa că au urmat și românii.

Atât autocefalia și statutul patriarhal sunt bine-venite, bine-meritate, și întârziate relativ cu timpul din care de când erau justificabile. Se pare, însă, că a existat o oarecare pasivitate în această privință. Dacă în privința acestor lucruri costul nu a fost mare, în privința faptului că românii au rămas fără mănăstire în Sfântul Munte, costul este semnificativ, dacă nu enorm. Este deci nevoie de rugăciuni pentru a rectifica această scădere istorică.

* [[Legea și statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române]] (Mircea Păcurariu)* [[Înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române]](Mircea Păcurariu)

În scurta periadă interbelică de 20 de ani s-au întâmplat multe și s-au întâmplat repede. Ne interesează îndeosebi activitatea spirituală, care este dominată de mișcarea legionară Mișcarea Legionară condusă de Corneliu Zelea Codreanu. În structura organizației, principiile promovate, și activitatea ei, se deosebesc unele influențe catolice. Fundația, totuși, era cu siguranță ortodoxă, și astfel se împlinește prima expresie înaltă a spiritului român de la începerea mișcărilor social-naționale din veacul anterior. Mișcarea legionară Legionară era încă o mișcare de tranziție dinspre spiritul civic-politic care dominase secolul anterior înspre spiritul ortodox românesc șlefuit prin jertfă, care se va forma în Frățiile de Cruce. Așadar, influența mișcării legionare se extinde în viața duhovniceascpduhovnicească, în viața mănăstirească prin „absolvenții” Frățiilor de Cruce, și în învățătura teologică prin [[Nichifor Crainic]] și ucenicul său [[Dumitru Stăniloae]]. Astfel, contribuția acestei mișcări nu poate fi diminuată ori ignorată de oricine dorește a înțelege dezvoltarea spirituală românească.

Dacă în aceste notițe alocăm doar o scurtă discuție mișcarării legionare Mișcarării Legionare nu este din cauza lipsei importanței, ci din cauza cenzurii. Mai jos sunt două citate de la Dumitru Stăniloae în privința activității și influenței lui Nichifor Crainic<ref>[[Dumitru Stăniloae]], ''Opera teologică a lui Nichifor Crainic'', în „Gândirea“, aprilie 1940.</ref>:

Articole despre acestearelevante:* [[Specificul spiritual românesc]] ([[Mircea Păcurariu]] + [[Petroniu Tănase]] + [[Dumitru Stăniloae]] + P. P. Panaitescu)

[[Format:SfințiiÎnchisorilor|Sfinții Închisorilor ]] reprezintă o încununare a ortodoxiei românești din multe puncte de vedere.

În primul rând, este o taină cine sunt sfinții închisorilor: această sintagmă cuprinde o selecție foarte largă de mărturisitori și mucenici: clerici, mireni, tineri, maturi, născuți ortodocși, convertiți, nord-dunăreni, aromâni, teologi, artiști, de „stânga”, de „dreapta”, intelectuali, țărani, bogați, săraci, și așa mai departe. Cu alte cuvinte, la fel cum Ortodoxia este pentru toată omenirea, sobornicească, așa și Sfinții Închisorilor a cuprins tot [[OmOmul]]ul.

Grupul misticilor, la fel ca Sfinții Închisorilor, nu este o grupare bine stabilită. De fapt, numele de „grupul misticilor” este un „exonim”, dat de autoritățile comuniste unor deținuți a căror activitate o considerau mistică. Se poate spune că „misticii” erau deținuții care renunțaseră complet la o activitate politică în favoarea unei activități pur spirituale. Astfel de analiză este totuși grăbită, căci unii dintre cei mai importanți membri din grupul misticilor (e.g. Virgil Maxim), nu s-au dezis de politică și aveau încă dorința să reia activitatea politica politică după 1989. Acest lucru este natural deoarece nu există o separare reală între „spiritualitate” sau „misticism” și politică sau viața civică organizată. Așadar, numele nu trebuie să dea de înțeles că exista o renunțare totală la politică sau că îi lega altceva în afară de ce le-a dat numele: defectele înțelegerii înguste a umanului din perspectivă materialist-vulgară.

Este de menționat aici că printre cei mai cunoscuți membri ai „grupului misticilor” vin din Frățiile de Cruce, organizația de tineret întemeiată de Corneliu Zelea Codreanu. Această organizație nu avea, se pare, un caracter politic, ci doar unul educațional-bisericesc. Astfel, membrii Frățiilor de Cruce nu ajungeau direct în Mișcarea Legionară și nu primeau o educație politică ca tineri. Astfel de lucruri, deși cenzurate, sunt bine de studiat pentru cei intersați de educația ortodoxă. Într-adevăr, dacă privim la sfinții dați de aceste organizații, Frățiile de Cruce ne apar ca ''cea mai de succes mișcare educațională a tineretului din istoria ortodoxiei române''.

Din observarea dezvoltării istorice a neamului român, se poate vedea că ultima perioadă a secolelor XIX-XX iese în evidență în mai multe feluri. În primul rând este mai scurtă ca restul (200 vs , comparat cu 800, 1000, 500). Lungimea redusă se poate explica și printr-o teorie a „accelerării istoriei”, cauzată de creșterea exponențială a populației, popularea întregii planete, și explozia tehnologică adusă de revoluția științifică. Însă, și lăsând la o parte aceste aspecte, aspectele spirituale ale fenomenlor de unire și independență au dat o întreagă altă coloratură desfășurării spiritului român. Aceste fenomene i-au conferit spiritului român libertate, precum Dumnezeu a oferit tuturor oamenilor. Cu această libertate s-a putut afirma în universul nostru spiritul român, în completă libertate duhovnicească, făcând lumea mai frumoasă pentru vecie.