Un '''antifon''' (τὸ ἀντίφωνον — ''to antifonon'' = răspuns la un verset psalmodie) este alcătuit dintr-unul sau mai multe versuri / versete din [[psalm|psalmi]] (sau propoziţii din [[Sfânta Scriptură]]), care alternează cu versuri ce conţin ideea principală a acelui psalm. Numele provine din practica tradiţională a cântărilor interpretate de două coruri care îşi răspund unul altuia antifonic.

==În general==Antifoane se numesc, în cântarea bisericească, acele cântări intercalate printre ecteniile din prima parte a liturghiei catehumenilor; ele reprezintă resturi ale psalmilor 81, 82 și 94, cântați odinioară, în întregime, în această parte a slujbei liturgice; fiind cântați în mod antifonic (alternativ) de cele două străni, acești psalmi s-au numit ''psalmi antifonici''. Cu timpul, la sfârșitul fiecăruia dintre acești psalmi au început să se cânte, ca o încheiere, câte un imn nou, de inspirație creștină, și anume: „Pentru rugăciunile [[Maica Domnului|Născătoarei de Dumnezeu]], Mântuitorule, mântuiește-ne pe noi“, după Ps. 91 (primul psalm antifonic); „Pentru rugăciunile [[Sfinți]]lor Tăi, mântuiește-ne pe noi, Doamne!“, după al doilea și imnul „Unule născut“ și „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ești minunat întru sfinți, pe noi care-Ți cântăm Ție: Aliluia“. Aceste imne au început să se cânte, mai târziu, ca niște refrene după fiecare verset ale celor trei psalmi (Ps. 91, 82, 94), ceea ce a atras împuținarea versetelor cântate, până când s-a ajuns la situația de azi, când au rămas în uz numai câte trei versete din fiecare psalm. Prin sec. al XV-lea ''psalmii antifonici'', împreună cu refrenele imnelor celor noi, se cântau la Liturghie la toate sărbătorile; după aceea au rămas în uz numai la Liturghia din zilele de rând (în [[Mănăstire|mănăstiri]]). La Liturghia din duminici și sărbătorile sfinților ei au fost înlocuiți cu psalmii numiți tipici, adică cei luați din serviciul numit ''Tipica'' sau [[Obednița]], Ps. 101, 145 și Fericirile. Aceștia se cântau la început în întregime; cu timpul, numărul versurilor cântate s-au redus treptat (rămânând, de ex. din Ps. 102, numai versetul 1: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul...“, precedat de „Slavă... și acum...“, urmat de refrenul „Bine ești cuvântat, Doamne!“, iar din Ps. 145, doar ultimul verset „Împărăți-va Domnul în veac...“). Aceste resturi ale psalmilor tipici, împreună cu cântările noi din această parte a Liturghiei, poartă, impropriu, denumirea de antifoane (Antifoanele Liturghiei), prin analogie cu antifoanele propriu-zise, mai vechi, pe care le-au înlocuit. De aceea, rugăciunile citite în taină de către [[preot]], în timpul cântării acestor antifoane, poartă în Liturghie denumirea de Rugăciuni ale antifoanelor (înainte de Vohodul mic)<ref>''Liturghier'', 1980, p. 107-109.</ref>. Antifoanele se numesc și ''Treptele antifoanelor'' (gr. ἀναβαθμός — ''anavatmos'' = în trepte), și sunt cântări scurte din [[Octoih]]. Se numesc antifoane pentru că se cântă alternativ de către cele două [[Strană|strane]] sau coruri de cântăreți. Aceste cântări sunt compuse pe baza Psalmilor 119-133 (Ps. 120-134), care formează catisma a 18-a numită și „Cântarea treptelor“ pentru că la iudei se cânta pe treptele [[Templul din Ierusalim|templului din Ierusalim]], de către două grupe de cântăreți, care stăteau față în față și cântau pe rând. Fiecare antifon din cele opt glasuri e formal din nouă tropare (stihiri scurte), grupate trei câte trei, în trei antifoane pentru fiecare glas. Această împățire a antifoanelor are un un caracter trinitar, referindu-se la cele nouă cete ale [[îngeri]]lor, în ierarhia cerească, cântând [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi]]. La această cântare de laudă se asociază și biserica.  Compunerea antifoanelor este atribuită Sf. [[Ioan Damaschin]] și Sf. [[Teodor Studitul]]. ==În Sfânta Liturghie==