Modificări

{{Teologie}}{{CreştinismOrtodoxCreștinismOrtodox}}'''Eshatologia''' [gr. ''eshaton'' = ultim, final] este învăţătura învățătura despre realităţile realitățile ultime ale [[Mântuire|mântuirii]], adică despre instaurarea [[Împărăția lui Dumnezeu|împărăţiei împărăției lui Dumnezeu]] sau viaţa viața veacului ce va să vină, ca încoronare a operei [[Răscumpărare|răscumpărătoare]] a lui Hristos-împăratul, care se manifestă la sfârşitul sfârșitul istoriei, plin de [[slavă]], să judece viii şi morţii și morții (Efeseni 1, 20—23 ; I Tesaloniceni 5, 1—11). Eshatologia nu trebuie confundată cu «sfârşitul «sfârșitul lumii» şi și nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoţesc însoțesc a doua venire a lui Hristos, adică [[Parusia]]: [[învierea morţilormorților]], [[judecata]], [[rai]]ul şi și [[iad]]ul. Eshatologia se referă la o nouă ordine de existenţăexistență, la o stare ultimă de [[transfigurare]], dincolo de istorie, stare care este obiectul [[Rugăciunea|rugăciunii]] şi speranţei și speranței sau [[Nădejdea|nădejdii]] creştine creștine : «Vină împărăţia împărăția Ta» ([[Evanghelia după Matei|Matei]] 6, 10), dar care este deja prezentă aici şi și acum, şi și care confruntă istoria actuală : «împărăţia «împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru» ([[Evanghelia după Luca|Luca]] 17, 21).

Deşi Deși se întâmplă la «sfârşitul» «sfârșitul» istoriei, împărăţia împărăția eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârşitulsfârșitul, ci eternitatea, veșnicia. De la [[întruparea]] Fiului, lumea este locul manifestării împărăţiei împărăției lui Dumnezeu şi și al transfigurării omului, iar de la [[Cincizecime]], Duhul introduce şi menţine împărăţia și menține împărăția în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezenţă prezență eshatologică, veşnicăveșnică. În acest sens, istoria nu este numai trecut, «anamnesis», ci şi și anticipare şi și pregustare reală a veşnicieiveșniciei. Sau mai bine zis, istoria şi și eshatologia formează o unică realitate în iconomia mântuirii care nu se confundă cu timpul acesta. în rugăciunea euharistică, a doua venire a lui Hristos este invocată ca parte din istoria mântuirii : «Aducându-ne aminte, aşadarașadar, de această poruncă mântuitoare şi și «de toate cele ce s-au făcut pentru noi : de [[cruce]], de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălţarea înălțarea la ceruri, de şederea șederea cea de-a dreapta şi și de cea de a doua şi și mărita iarăşiiarăși-venire». Ca adunare [[liturgică]], Biserica însăşi însăși este poporul lui Dumnezeu în stare de [[pelerinaj]], în mişcare mișcare spre împărăţia împărăția lui Dumnezeu : «Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evr. 13, 14).

[[Apostolul Pavel]] (I Corinteni 15, 53—58 ; II Corinteni 5, 15—17) face o comparaţie comparație între forma istorică a creaţiei şi creației și a omului, şi și forma lor eshatologică. Potrivit [[Apocalipsa Sf. Ioan Teologul|Apocalipsei]] (cap. 5 şi și 6), această lume transfigurată este rezultatul biruinţei biruinței Mielului. De altfel, «noul» este numele lui Hristos împăratul. «Prin biruinţa biruința Sa (gr. ''nikos''), moartea a fost înghiţităînghițită, [[Iisus Hristos]] devenind Domnul (gr. ''Kirios'') nostru» (I Corinteni 15, 57). Distrugerea [[diavol|Satanei]] şi și a puterilor adverse lui Dumnezeu — Fiul Omului S-a arătat tocmai «ca să strice lucrurile diavolului» (I Ioan 3, 8), pe care în cele din urmă îl va desfiinţa desființa cu «arătarea venirii Sale» (II Tesaloniceni 2, 8) — dispariţia dispariția răului din istorie, încetarea suferinţei suferinței Bisericii pe pământ, toate acestea sunt semne apocaliptice care premerg a doua Venire a lui Iisus. TotuşiTotuși, făgăduinţele făgăduințele eshatologice, adică instaurarea împărăţiei împărăției lui Hristos, Care şade șade de-a dreapta Tatălui pe tronul autorităţii autorității divine (Mt. 25, 31) şi și Oare Se manifestă în plenitudinea slavei Sale pentru a conduce universul spre destinul său veşnic veșnic (Evr. 12, 2), sunt în contradicţie contradicție cu ameninţările şi amenințările și prezicerile pe care le vehiculează sectele apocaliptice. Este adevărat că de-a lungul istoriei s-au făcut diferite calcule referitoare la a doua Venire. (După [[Irineu de Lyon]] şi și [[Ipolit Romanul|Ipolit al Romei]], istoria lumii va dura 6000 de ani şi și se va încheia cu al şaptelea șaptelea mileniu sub împărăţia împărăția lui Hristos — Ps. 89, 4 ; Evr. 4, 4). Biserica însă, deşi deși a admis Apocalipsa în canonul biblic, totuşi totuși a respins interpretarea acesteia ca bază pentru calcule cronologice despre veacul eshatologic. «Parousia» va fi o mare surpriză, căci «de ziua şi și de ceasul acela nimeni nu ştieștie, nici [[îngeri]]i din ceruri, nici Fiul, ci numai [[Tatăl]]» (Mt. 24, 36). Creştinii Creștinii trăiesc cu nădejdea vie şi și fermă în mântuirea viitoare (I Petru 1, 3—4). Toţi Toți cei care rămân fideli lui Hristos nădăjduiesc că vor participa la făgăduinţele împărăţieifăgăduințele împărăției, ca regi şi preoţi și preoți (Apoc. 5, 10). Iar speranţa speranța eshatologică presupune o căutare intensă şi și voluntară a bunurilor făgăduite (Mt. 6, 33), o [[răscumpărare]] activă a timpului istoric (Mt. 24, 45), nu o «aşteptare înfricoşată «așteptare înfricoșată a judecăţii» judecății» (Evr. 10, 27).

«Astfel, veacurile vieţii vieții în trup, în care trăim acum (căci Scriptura cunoaşte şi cunoaște și veacuri temporale, după cuvântul: «Şi «Și a ostenit în veac şi și va trăi până la sfârşit»sfârșit»), sunt veacurile stării active, iar cele viitoare, care urmează după cele de aici, sunt veacurile duhului, ale prefacerii în starea pătimitoare. Aşadar Așadar aici găsindu-ne în stare de activitate, vom ajunge odată la sfârşitul sfârșitul veacurilor, luând sfârşit sfârșit puterea şi și lucrarea noastră prin care activăm, iar în veacurile ce vor veni, pătimind prefacerea îndumnezeirii prin har, nu vom li în activitate, ci în pasivitate, şi și de aceea nu vom ajunge niciodată la sfârşitul îndumnezeiţii sfârșitul îndumnezeiții noastre. Căci «pătimirea» de atunci va li mai presus de lire şi și nu va ti nici o raţiune rațiune care să hotărnicească îndumnezeirea la nesfârşit nesfârșit a celor ce o pătimesc. Atunci vom lăsa să se odihnească, deodată cu cele mărginite prin lire, şi și puterile noastre, dobândind aceea ce nu poate dobândi nicidecum puterea cea după lire, deoarece firea nu are puterea de a cuprinde ceea ce este mai presus de lire. Căci nimic din ceea ce este făcut nu este prin sire făcător de îndumnezeire, odată ce nici nu poate cuprinde pe Dumnezeu. Pentru că numai harului dumnezeiesc îi este propriu să hărăzească fiinţelor ființelor create îndumnezeirea pe măsura lor şi și numai el străluminează firea cu lumina cea mai presus de lire şi și o ridică deasupra hotarelor ei prin covârşirea covârșirea slavei» (Sf. [[Maxim Mărturisitorul]], ''Răspunsuri către Talasie'', 22, în [[Filocalia]] românească, voi. III, p. 71—73).

*Sf. [[Ioan Damaschin]], ''Credinţa Credința ortodoxă'', IV, 26—27, trad. cit., p. 207—212 ;

*N. Maxim, ''Eshatologie şi și taine în viața Bisericii'', în «Mitropolia Moldovei şi și Sucevei», nr. 3—4, 1973, p. 220—225 ; *Gheorghe Drăgulin, ''Revelaţie Revelație în eshatologie'', în «Studii Teologice», XI (1959), p. 46—56.