6.119 modificări
Modificări
m
Trecera Trecerea patriarhului Arsenie III în nordul Dunării şi Savei la mânăstirea Cruşedol (pînă în [[1701]]) şi apoi la Sf. Andrei ridică problema înfiinţării unei noi organizaţii bisericeşti, cunoscută sub numele de Mitropolia de Karloviţ.
→Istoric: eliminare legaturi interne neconforme cu manualul de stil
Soon after their arrrival to the Balkans, the Serbian tribes were successively [[baptism|baptised]] by Christian [[missionary|missionaries]] and became Orthodox Christians. The [[consecration]] of St. [[Sava of Serbia|Sava]] as autocephalous archbishop of Serbia in 1219 strengthened various Serbian principalities even more in their ecclesiastical allegiance to [[Church of Constantinople|Constantinople]] and the Christian East. Later, as the medieval kingdom of Serbia grew in size and prestige and as Stefan Dusan, king of Serbia from 1331, assumed the imperial title of tsar (1346 to 1355), the archbishopric of Pec was correspondingly raised to the rank of [[patriarchate]]. The period before the arrival of the Turks was the time of the greatest flourishing of the Serbian church. After the final Turkish conquest of the most influental Serbian principality in 1459, the greater portion of Serbian lands became a Turkish pasalik (province). After the death of Patriarch Arsenije II in 1463, a successor was not elected. The patriarchate was thus de facto abolished, and the Serbian church passed under the jurisdiction of the [[Ecumenical Patriarchate]]. The Serbian patriarchate was restored in 1557 by the Turkish sultan Suleiman the Magnificent. [[Makarije (Sokolovic) of Pec|Makarije]], brother of the famous Mehmed Pasha Sokolovic, was elected patriarch in Pec.
Emigrarea sârbilor sub conducerea patriarhului Arsenie al III-lea, în [[1690]], pe teritoriul [[Imperiul Habsburgic|Imperiului habsburgic]] a făcut posibilă înfiinţarea unei noi structuri eclesiastice, cu un rol esenţial în emanciparea poporului sîrb.
Împăratul Leopold I le-a oferit sîrbilor o serie de privilegii în perioada [[1690]]-[[1696]], privilegii pe care românii din Imperiu nu le-au avut niciodată. Patriarhul sîrb era în acelaşi timp şi şef politic, fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "''Toţi să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, şi în cele duhovniceşti şi în cele lumeşti''".
Înainte de pacea de la [[Belgrad]] ([[1739]]), un al doilea grup de sîrbi sârbi s-a refugiat, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea, în Imperiul habsburgic. Numărul sîrbilor a crescut, iar rolul lor în Imperiu a început să fie mult mai important.
Deşi războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au afectat [[Serbia]], întotdeauna poporul sîrb a văzut în ele tot atâtea posibilităţi de a-şi dobândi independenţa.
După Pacea de la Şiştov (1791), aproximativ 50. 000 de sîrbi au trecut râul Sava, cerând azil la habsburgi. Pentru a frâna o masivă depopulare, Poarta le-a oferit amnistie şi o serie de scutiri. Un număr de egumeni, ca cei de la Studenica, şi cneji fugiţi la Panciova au cerut să se întoarcă în Serbia.
Miloş Obrenovici /Miloš Obrenović (1805-1815 episcop grec de Ujiţe), era un erou naţional sîrb - politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul său cu acordul Porţii. Şi-a folosit poziţia de unic reprezentant politic al Serbiei în relaţiile cu guvernul otoman pentru a câştiga din ce în ce mai multă autonomie. El reia mişcarea de eliberare a poporului său şi obţine în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului de Beşgrad, reuşind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est şi Timoc, însă nu a cucerit Timocul şi Craina.
Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830, care aduce Bisericii Sîrbe şi statului, libertatea, oferită de patriarhul de Constantinopole, Constantinopol şi prin Hatiseriful Hatişeriful de la 1830, Miloş Obrenovici reuşeşte să anexeze judeţele majoritar româneşti, Timoc şi Craina.
Obrenovici iniţiază un program agresiv de asimilare forţată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiţi de sîrbi, care nu vorbeau română. Preoţii români sunt alungaţi în România, fiind înlocuiţi de preoţi slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forţată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, şi a crescut în intensitate şi complexitate. Comunităţiile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevat. În aceaşi perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanţă de la 93. 444 locuitori în 1948 la 1. 369 în 1961.
Situaţia Bisericii Ortodoxe Sîrbe s-a îmbunătăţit în timpul guvernării lui Miloş Obrenovici, prin înfiinţarea, în 1822, a Consistoriului şi a Seminarului Teologic, în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi a fost elaborat de mitropolitul Petru care a contribuit la crearea Consistorului, a vieţii monahale, întemeiind în 1836 seminarul la Belgrad, iar în 1827 a întemeiat Catedrala, dorinduse promovarea unui cler instruit. Mitropoliţii Mihail Jovanovic şi Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă faţă crizei declanşate de formarea Exarhatului bulgar şi puternicei propagande catolice.
Episcopii greci care i-au păstorit pe sîrbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler naţional a fost dusă atât de simplii credincioşi sîrbi, cât şi de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloş Obrenovici, care până la urmă a fost recunoscut ca prinţ în cadrul Imperiului otoman. În 1830, Serbia obţine un nou statut politic, o autonomie politică şi economică, problemele religioase fiind în continuare de competenţa Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat de Constantinopol şi semnat de patriarhul ecumenic și de Constantin I ( rege al Greciei ???), Biserica Ortodoxă Sîrbă şi-a obţinut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele şi dreptul conform căruia cneazul şi poporul sîrb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă şi la locul naşterii acestuia.
Prin convenţia din 1832, Patriarhia recunoştea independenţa Bisericii Sîrbe, clerul şi poporul sîrb putând alege pe cine voiau, iar patriarhul trimiţându-le confirmarea şi binecuvântarea.
