Modificări

[[ImageImagine:PatmosBell.JPG|right|thumb|200px|Clopotele bizantine ale Mănăstirii Sfântul Ioan Teologul, Patmos, Grecia]]

'''Clopotele mari''' (așezate în [[clopotniţăclopotniță|clopotniţaclopotnița]] bisericii) cheamă pe credincioși la [[Rugăciunea|rugăciune]] și anunță, tot pentru cei care nu sunt la biserică, diferite momente diferite momente liturgice (cum ar fi: începerea [[Sfânta Liturghie|Sfintei Liturghii]], prefacerea Darurilor), dar au și funcții de utilitate publică (anunță evenimente triste sau fericite de interes comunitar, diferite pericole publice cum ar fi incendii, apropierea puhoaielor de apă, atacul în timp de război etc.). În [[Mănăstire|mănăstiri]], clopotele sună în plus pentru a-i trezi pe [[călugăr]]i la rugăciune sau pentru a-i preveni de apropierea momentului începerii slujbei.

'''Clopotele mici''' sau '''clopoțelele''' se folosesc în biserică la slujbe pentru a anunța anumite momente, cum ar fi [[procesiune]]a cu Darurilor la [[Liturghia Darurilor mai înainte sfinţitesfințite|Liturghia Darurilor mai înainte sfințite]], iar în unele biserici, mai ales în Banat și Ardeal, sub influență apuseană, anunță credincioșilor prezenți la slujbă momentele mai importante.

'''Clopoțeii''' sau '''zurgălăii''' se găsesc cusuți pe [[VeşminteVeșminte|veșmintele liturgice]] ale [[episcop]]ilor<ref>În [[Vechiul Testament]] sunt amintiți clopoțeii atârnați de haina arhiereului. Cei 360 de clopoței, atârnați până la călcâie de haina arhiereului (Ieșire 28, 29-31), arată timpul unui an, „anul Domnului primit" primit” ([[Isaia]] 61, 2; [[Evanghelia după Luca|Luca]] 4, 19); ei predică și vestesc măreața arătare a Mântuitorului (Cf. [[Clement Alexandrinulal Alexandriei]], ''Stromate'', V, 37.4).</ref>.

Considerându-le legate de religiile de mistere și de cultele păgâne, creștinii au respins într-o primă fază utilizarea clopotele pentru ei și cultul creștin. Până în secolul al IV-lea anunțurile importante cu privire la serviciile religioase erau făcute de diaconi, așa cum ne relatează pelerina creștină [[Egeria]] în secolul al IV-lea, dar și alte surse patristice. Actele [[martirMucenic|martirice]]ice din Africa Proconsulară din vremea împăratului Dioclețian menționează folosirea trompetei pentru a chema poporul creștin la rugăciune, la fel ca în Vechiul Testament. Una din ''Viețile'' sfântului [[Pahomie cel Mare]] atestă folosirea toacei pentru a-i chema pe frați la rugăciune.

Zona în care clopotele au căpătat o largă utilizare, începând cu veacul al VI-lea, a fost Apusul Europei. Clopotele au fost folosite de călugării irlandezi, care în misiunile lor din secolul al Vl-lea le-au adus pe continentul european. în Italia, de exemplu, se crede că ele au fost folosite pentru prima dată în Campania, iar cel care le-a introdus în biserică ar fi fost [[Paulin de Nola]], deşi nu există dovezi certe în acest sens. [[Grigorie de Tours]] şi și [[Benedict de Nursiaal Nursiei]] se referă în operele lor nu numai la folosirea clopotelor în mănăstiri, ci şi și la întrebuinţarea întrebuințarea lor în parohii, pentru anunţarea anunțarea serviciului religios de [[Ziua Domnului|duminică]]. Din secolul al VII-lea, clopotele apar tot mai des în inventarele bisericilor, iar sacramentarele apusene din secolul al VIII-lea cuprind rugăciuni speciale pentru binecuvântarea acestora. În timpul împăratului Carol cel Mare, turnarea clopotelor a cunoscut un adevărat avânt, călugării benedictini devenind renumiţi renumiți pentru clopotele realizate în timpul Evului Mediu.

Începând cu secolul al IX-lea clopotele au cunoscut o mare răspândire şi și în Orient. În anul 865 dogele VeneţieiVeneției, Ursus, a trimis în dar împăratului bizantin Mihail al III-lea (842-867) douăsprezece clopote, pe la anul 857, iar acesta le-a aşezat așezat într-o [[clopotniţăclopotniță]] ridicată alături de biserica [[Sfânta Sofia (Constantinopol)]]. La scurt timp, au fost înzestrate cu clopote biserica Sfinţilor Sfinților Apostoli şi și alte biserici din Constantinopol. De aici au fost preluate în [[Muntele Athos]], în Peninsula Balcanică, precum şi și în întregul Răsărit ortodox. Clopotele au fost folosite intens până la căderea Constantinopolului sub turci, care au interzis creştinilor creștinilor tragerea acestora, permiţândupermițându-le totuşi totuși baterea toacei. Aşa Așa se explică bucuria [[diacon]]ului Pavel de Alep, care venind la jumătatea veacului al XVII-lea din Orient în Ţările Țările Române, a auzit pentru prima oară clopotele bătând la GalaţiGalați, lucru ce l-a umplut de bucurie, mişcândumișcându-l până la lacrimi.

[[ImageImagine: St_Tikhons_Belltower.jpg‎|left|thumb|200px|Clopotniţa Clopotnița Mănăstirii St. Tikhon din South Canaan, Pennsylvania]]

În Rusia, clopotele au fost introduse aproape simultan cu „[[Botezul ruşilorrușilor]]” din 988, provenind din Europa de Vest. La început, clopotele erau în general mici şi și utilizate în grupuri de doar două sau trei clopote. Începând din secolul al XIV-lea, au apărut turnătorii de clopote care au reuşit reușit să realizeze şi și clopote mari, sau chiar foarte mari, de până la 70 tone. Dar cel mai mare clopot turnat în Rusia a fost „''Clopotul ŢaruluiȚarului''” (sau „''Ţarul Țarul clopotelor''”), care poate fi văzut şi și acum, la baza turnului-clopotniţă clopotniță din Kremlinul Moscovei ridicat de către ţarul țarul Ivan al III-lea ''cel Mare''. Acest clopot circa 130 tone, dar nu a fost niciodată folosit, deoarece a crăpat într-un incendiu, când au ars schelele folosite pentru a fi atârnat.

Rugăciunea rostită în taină la slujba sfințirii clopotului spune: „Umple clopotul acesta de binecuvântarea Ta cea cerească, ca, glasul sunării lui auzindu-l puterile cele potrivnice ale văzduhului, să se depărteze de la curțile credincioșilor Tăi și toate săgețile lor cele aprinse, pornite asupra noastră, să se stingă; asemenea, trăsnetul fulgerelor, căderea grindinii grindinei și toată tulburarea cea vătămătoare a văzduhului fiind alungate şi și gonite de dreapta Ta cea atotputernică și tare, să se domolească, să se liniștească și să se depărteze.”

*''Semnificația clopotului în viața Bisericii'', Editura Cuvântul Vieții, Mitropolia Munteniei și Dobrogei, București, 2008. Lucrare redactată la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de către pr. conf. dr. Daniel Benga, în colaborare cu pr. consilier Mihai Hau, pr. consilier Gheorghe Ispas, dl. Gheorghe Vasilescu şi și dl. ing. Corneliu Revencu.