Modificări

|tip=călugări

|înfiinţată=1568

|stareţ=Arhimandrit Nectarie Şofelea

|mărime aprox=14 călugări

|localizare=Bucureşti,în apropiere de Piaţa Unirii, pe malul Dâmboviţei

|limba liturgică=română

|schituri=

|site=www.manastirearaduvoda.ro

|}}

„''Sinan însuşi se lăudă, într-o scrisoare adresată lui Nişangi-paşa, că a dat pradă focului toate casele, bisericile, grădinile şi vilele, adică aşezările boiereşti''”.<ref>Constantin C. Giurescu, ''Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre'', Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p.65.</ref>

După ce oraşul a fost eliberat, locuitorii, îngroziţi, au părăsit Bucureştiul, iar călugării de la Sfânta Troiţă au fost mutaţi de Mihai Viteazul la Mănăstirea Mihai Vodă, împreună cu toate bogăţiile mănăstirii. Bucureştenii au reuşit să îşi refacă locuinţele din lemn, dar în anul următor a avut loc pe neaşteptate un atac a tătarilor, iar oraşul a fost incendiat din nou. După toate acestea au urmat molima şi foametea. Deși a vrut să refacă Mănăstirea Sfânta Troiţă, Mihai Viteazul nu a mai reușit să întreprindă nimic, din cauza domniei sale încheiată tragic, în 1601.

Mănăstirea Sfânta Troiţă a fost părăsită până în 1614, când voievodul Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul, s-a hotârât să înceapă rezidirea acesteia. El a avut trei domnii în Ţara Românească (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) şi două domnii în Moldova (1616-1619 și 1623-1626). Noul complex monastic, construit după planurile iniţiale, cuprindea acum o biserică impunătoare, după modelul Bisericii Episcopale din Curtea de Argeş, chilii pentru monahi şi case domnești. Radu Mihnea este cel care i-a sporit considerabil averea, adăugându-i sate, vii şi prăvălii, astfel încât mănăstirea devenise, potrivit istoricului Constantin C. Giurescu, „''cea mai bogată nu numai din Bucureşti, dar şi din întreaga ţară''”, cu 8.342 de proprietăţi. Mănăstirea, care de atunci a luat numele Radu Vodă, deținea metocurile Stelea, Bolintin, Tutana, Săcuieni, Izvorul Voievodului, Bălteni, Iezerul etc. Moşiile cuprindeau sate, case, prăvălii, vii, hanuri, iazuri şi mori,şi erau întinse pe întreg teritoriul ţării Românești: Miceşti, Abota, Batoţii-Mehedinţi, Bărbătescu, Glina şi Costienii (Ilfov), Notaru (Ialomița), Drăgoieşti-Pământeni (Dâmbovița) etc.

În semn de recunoștinţă pentru educația primită la Mănăstirea Iviron, voievodul Radu Mihnea a închinat ctitoria sa din București acestei mănăstiri din Muntele Athos, unde au ajuns astfel venituri substanţiale. Mănăstirea Iviron a supravieţuit de-a lungul vremii şi prin ajutorul dat de evlavioşii domni ai Ţării Româneşti, mai ales Neagoe Basarab, Grigore Ghica, Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino, iar unul dintre ctitorii săi este domnitorul Mihai Viteazul, portretul lui votiv fiind zugrăvit pe unul din pereţii bisericii principale.