121 de modificări
Modificări
→Istoric
Cu toate acestea, domnitorul Mihnea al II-lea a rămas în istorie ca un renegat. În 1591, fiind mazilit pentru că a refuzat să plătească turcilor o datorie mai veche, a trecut la mahomedanism, de frică să nu fie omorât. Ceremonia convertirii a avut loc în aprilie 1591, când a primit numele "''Mehmet-bei''" şi sangeacatul Nicopole, iar de atunci i s-a spus Mihnea Turcitul. După ce a trecut la mahomedanism, soţia lui, Neaga, cu care a avut patru copii, l-a părăsit şi şi-a căutat alinarea în biserică. El a avut mai mulţi copii şi cu ţiitoarea lui, Vişa, printre care şi Radu, viitorul domnitor al Ţării Românești (Radu Mihnea).<ref>Constantin C. Giurescu, ''Istoria românilor'', vol II, Editura Bic All, Bucureşti, 2007, p.164,</ref> Acesta a fost trimis de mama lui în Muntele Athos, unde a fost educat de călugării greci de la Mănăstirea Iviron, apoi la şcolile de la Veneţia şi Padova.
În 1593 la tronul Ţării Româneşti a venit voievodul Mihai Viteazul, iar în timpul domniei sale Mănăstirea Sfânta Troiţă avea să treacă prin grele încercări. După bătălia de la Călugăreni, din august 1595, în timp ce Mihai Viteazul se retrăgea în Transilvania, turcii conduşi de vestitul Sinan Paşa au ocupat Bucureştiul şi l-au fortificat, cu dorinţa de a transforma ţara în paşalâc. Pe colina unde se afla mănăstirea au construit o fortăreaţă din pământ şi trunchiuri de copaci, cu cinci bastioane, numită de bucureşteni "''palanca lui Sinan''", în care încăpeau zece mii de oameni. „''Oraşul întreg fusese înconjurat cu un şanţ adânc, dincolo de care înjghebase în grabă o îndoită linie de pari, umplându-se spaţiul dintre ei cu pământ(…). Palanca era însă pe locul bisericii lui Alexandru-Vodă şi a lui Mihnea, acuma beiul Mehemed de la Nicopole (…). Ea fusese prefăcută în moschee - «strigase hogea» din turnul ei''”, afirmă istoricul Nicolae Iorga.<ref>Nicolae Iorga,''Istoria Bucureştiului'', Ediţia Municipiului Bucureşti, 1939, p.57.</ref>
Fortificaţiile au fost însă inutile, deoarece în octombrie 1595, după ce au eliberat oraşul Târgovişte, armatele creştinilor s-au îndreptat spre Bucureşti şi l-au silit pe Sinan Paşa să se retragă. Înainte de a părăsi oraşul, turcii au jefuit oraşul şi i-au dat foc, iar mănăstirea şi forticaţiile de la Radu Vodă au fost aruncate în aer. Sfântul lăcaş, pângărit de turci - care băgaseră caii în biserică -, a fost dărâmat cu tot ce avea, trapeză, chilii etc.
„''Sinan însuşi se lăudă, într-o scrisoare adresată lui Nişangi-paşa, că a dat pradă focului toate casele, bisericile, grădinile şi vilele, adică aşezările boiereşti''”.<ref>Constantin C. Giurescu, ''Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre'', Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p.65.</ref>
După ce oraşul a fost eliberat, locuitorii, îngroziţi, au părăsit Bucureştiul, iar călugării de la Sfânta Troiţă au fost mutaţi de Mihai Viteazul la Mănăstirea Mihai Vodă, împreună cu toate bogăţiile mănăstirii. Bucureştenii au reuşit să îşi refacă locuinţele din lemn, dar în anul următor a avut loc pe neaşteptate un atac a tătarilor, iar oraşul a fost incendiat din nou. După toate acestea au urmat molima şi foametea. Deși a vrut să refacă Mănăstirea Sfânta Troiţă, Mihai Viteazul nu a mai reușit să întreprindă nimic, din cauza domniei sale încheiată tragic, în 1601.
În semn de recunoștinţă pentru educația primită la Mănăstirea Iviron, voievodul Radu Mihnea a închinat ctitoria sa din București acestei mănăstiri din Muntele Athos, unde au ajuns astfel venituri substanţiale. Mănăstirea Iviron a supravieţuit de-a lungul vremii şi prin ajutorul dat de evlavioşii domni ai Ţării Româneşti, mai ales Neagoe Basarab, Grigore Ghica, Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino, iar unul dintre ctitorii săi este domnitorul Mihai Viteazul, portretul lui votiv fiind zugrăvit pe unul din pereţii bisericii principale.
Radu Mihnea a terminat construcţia mănăstirii în a treia domnie în Ţara Românească, însă nu a reuşit să picteze biserica. În 1625, fiul şi urmaşul său la tron, Alexandru Coconul (1623-1627), s-a ocupat de zugrăvirea sfântului lăcaş, care a costat un milion de galbeni. Astfel, călugării au început din nou să slujească în mănăstire, după 30 de ani de la distrugerea ei de turcii lui Sinan Paşa. În 1626, Radu Mihnea a murit la Hârlău, când era domnitor al Moldovei, şi a fost îngropat aici de fiul său, Alexandru.
Din descrierea făcută de diaconul Paul de Alep, care a vizitat Mănăstirea Radu Vodă în trecerea lui prin Bucureşti, în 1657, aflăm că era o zidire măreaţă cu privelişte foarte plăcută. „''Biserica sa este mare şi spaţioasă, zveltă, mult ornamentată şi acoperită în întregime cu picturi''”.<ref>Valentina Bilcea, Angela Bilcea, ''Dictionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti'', Editura Meronia, Bucureşti, 2009, pp.255-258.</ref>
În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), cele mai multe lăcaşuri de cult au fost restaurate şi extinse, printre acestea fiind şi Mănăstirea Radu Vodă, împreună cu palatul domnesc de aici şi cu unele din proprietăţile acesteia. În 1714 i s-a adăugat pridvorul, iar biserica a fost zugrăvită. Dar imediat după aceea au urmat domniile fanariote, iar Mănăstirea Radu Vodă nu a mai fost restaurată. Călugării atoniţi de la Mănăstirea Iviron, care au administrat-o până la secularizarea averilor bisericeşti din 1863, au exploatat la maximum metocurile şi proprietăţile Mănăstirii Radu Vodă, dar nu s-au ocupat şi de refacerea sfântului lăcaş. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, aşezământul monahal se afla într-o stare deplorabilă, clădirile fiind grav afectate de cutremurele din 1790, 1793 și 1794. Nu s-au făcut reparaţii, iar în urma cutremurului puternic din 1838 turlele au fost grav avariate, ameninţând să se prăbuşească, iar palatul domnesc, pridvorul și chiliile au fost ruinate.
Odată cu secularizarea averilor mănăstireşti, în 1863, călugării greci au părăsit mănăstirea şi au luat cu ei majoritatea bunurilor de aici, care nu au mai fost niciodată recuperate. Istoricul G.I. Ionnescu-Gion descrie cum au plecat egumenii greci cu odoarele de preţ de la Radu Vodă: „''Hrisoave, candele, paftale, cărţi legate în argint şi în aur, acele pergamente aurite şi argintate ale Domnilor şi ctitorilor, cu peceţi de plumb sau de ceară, admirabile hrisoave care ar fi explicat atâtea lucruri(…). Cu lăzile, cu coşurile, cu sacurile au cărat Egumenii de la Radu-Vodă şi de la alte mănăstiri închinate, pentru ca să le trimită în patria lor, ori să le vândă aici sau la Contantinopol (…). Şi dreptate a avut Cezar Bolliac, când, la 1863, a spart cu topoarele uşile de la Radu-Vodă ca să dea afară pe Egumen şi să pună mâna pe actele şi odoarele ce mai rămăseseră!''”<ref>G.I. Ionnescu-Gion, ''Istoria Bucurescilor'', cap VIII, Stabilimentul Grafic I.V.Socescu, 1899, pp.251-251.</ref>
==Mănăstirea Radu Vodă în prezent==
