Modificări

Salt la: navigare, căutare

Marea Schismă

1.473 de octeți adăugați, 2 aprilie 2014 12:11
După eliberarea Constantinopolului: completări și leg. int.
După recucerirea Constantinopolului și îndepărtarea pericolului reprezentat de turcii selgiucizi (datorită atât fărâmițării interne a statului acestora cât și invaziilor mongole) se părea că [[Imperiul Roman de Răsărit]] (Bizantin) a intrat într-o nouă perioadă de pace, propice dezvoltării religiei, artelor și literaturii. Însă, la începutul secolului al XIV-lea, un nou pericol extern a apărut pentru Imperiul Bizantin: turcii otomani. Sub sultanul Osman I (considerat fondatorul imperiului otoman și cel care i-a dat numele), aceștia s-au extins în Asia Mică (Anatolia) până la granițele Imperiului Bizantin. Tot în timpul lui Osman I, capitala otomană a fost mutată la Bursa și a fost bătută prima monedă, ceea ce demonstra forța economică și politică a noului stat. Foarte curând, turcii otomani au început să cucerească una după alta majoritatea ''thémelor'' (provincii militare) bizantine din Anatolia, iar spre sfârșitul secolului al XIV-lea și-au început expansiunea în Europa, cucerind Adrianopolul în 1362 și Tesalonicul în 1387. În 1389, victoria obținută de turci în bătălia de la Kosovo Polje („Bătălia de la Câmpia Mierlei”) a marcat sfârșitul Țaratului Sârb, iar prin victoria din bătălia de la Nicopole (1396), obținută în fața unei coaliții formate din cavalerii cruciați apuseni, Regatul Ungariei și Țara Românească, turcii și-au asigurat supremația strategică în sud-estul Europei.<ref name="Gibbon"/>
Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a rezistat aproape două secole în fața valului de cuceriri ale turcilor otomani, dar din falnicul imperiu de altădată mai rămăsese doar capitala [[Constantinopol]], cu periferiile sale, și câteva insule din Marea Egee. În aceste condiții, împărații bizantini au căutat din nou să obțină sprijin de la creștinii apuseni, dar aceștia au condiționat iarăși sprijinul lor militar de unificarea celor două Biserici. Biserica răsăriteană (bizantină) deși se opunea ferm uniunii „politice” (așa cum o vedea papalitatea), nu era principial opusă ideii unei uniuni negociate și încheiate conform vechilor uzanțe: pentru aceasta, ea cerea întrunirea unui [[sinod ecumenic]] în care spera, în ceea ce o privește, să facă să prevaleze Ortodoxia. Multă vreme papii au refuzat ideea unui sinod în care cele două părți să fie reprezentate în mod egal, totuși, ideea a reapărut la începutul secolului al XV-lea. Sinodul, reunit mai întâi la Ferrara, apoi la Florența (1438-1439), constituia astfel, prin el însuși, o adevărată victorie morală pentru Biserica Răsăriteană.<ref name="Meyendorff">[http://www.crestinortodox.ro/religie/schisma-tentativele-unificare-69538.html Jean Meyendorff: ''Schisma si tentativele de unificare''].</ref>Delegația venită de la Constantinopol avea în fruntea ei chiar pe împăratul Ioan al VIII-lea Paleolog (1425 - 1448) și pe patriarhul [[Iosif al II-lea al Constantinopolului]] și cuprindea 23 de mitropoliţi şi delegaţi teologi din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Discuțiile teologice purtate în cadrul sinodului au arătat dificultatea unui acord de fond: spiritele nu erau pregătite să-și revizuiască pozițiile adoptate. Mai cu seamă problema relativă la ''[[Filioque]]'' era blocată de deciziile dogmatice luate deja de Biserică romano-catolică, pe care aceasta refuza să le retracteze. Cât despre problema primatului papal, ea nu a fost nici măcar discutată serios. După câteva luni de dezbateri, bizantinii se găseau în fața unei alternative: să cedeze în fața punctului de vedere papal sau să întrerupă tratativele și să rămână singuri în fața pericolului otoman. Presiunile politice au înclinat balanța în favoarea primei soluții și, în cele din urmă, reprezentanții Bisericii răsăritene au cedat și au semnat actul unificării. Dintre delegați, numai mitropolitul [[Efes]]ului, Marcu Evghenikos, a refuzat să semneza actul de unire. Un alt [[teolog]] răsăritean eminent, Ghenadie Scholarius (viitorul patriarh al Constantinopolului între 1453-1464), părăsise Florența înainte de sfârșitul dezbaterilor, iar patriarhul Iosif al II-lea murise chiar în timpul lucrărilor sinodului.
14.992 de modificări

Meniu de navigare