5.289 de modificări
Modificări
m
ortografie
Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la dezbinarea din sânul Bisericii. [[Teodosie I|Teodosie cel Mare]], care a murit în 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste un [[Imperiul Roman|Imperiu Roman]] unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, răsăriteană și apuseană, fiecare având propriul împărat.<ref name="World History">Peter N. Stearns (ed.), ''The Encyclopedia of World History'', 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5</ref> La sfârșitul secolului al V-lea, [[Imperiul Roman de Apus]] se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în timp ce [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiul Roman de Răsărit (bizantin)]] se bucura de o relativă stabilitate. Astfel, unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat; în timp, acest fapt și-a pus amprenta și asupra unității religioase.
Cu timpul, pretenția episcopilor Romei de a fi mai mult de cât un „''primus inter pares''” s-a acentuataccentuat, ei începând să intervină în [[Jurisdicție|jurisdicțiile]] altor episcopi, îndeosebi cele din apus, care nu mai aparțineau Imperiului Roman. Ei și-au luat titlul de „''[[Papă]]''”, pentru a sublinia primatul lor în sânul Bisericii; primul episcop al Romei care a folosit acest termen pentru sine a fost Sf. Siricius (384-399).<ref>[http://www.religionfacts.com/christianity/history/papacy.htm ReligionFacts - History and Development of the Papacy]</ref>
Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul [[Pentarhie|Pentarhiei]]. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat ca argument ideologic așa zisa ''[[Donatio Constantini]]'' („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui [[Constantin cel Mare]], inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretențiile teritoriale și jurisdicționale ale episcopului Romei. Ceva mai târziu, în 756, a avut loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei de către regele francilor Pepin ''cel Scurt'', formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. ''De jure'', acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]]; ''de facto'' actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene și, implicit, consolidarea stăpânirii temporale a papilor în centrul Italiei.
