Modificări

Dar dezvoltarea organică şi desfăşurarea doctrinei ascetice creştine nu s-a sistematizat decât treptat, pornind mai întâi de toate de la acest cuvânt al Mântuitorului: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine (''abneget semetipsum''), să-şi ia [[crucea]] în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (''sequatur Me'')" (Lc. 9, 23. Cf. Mt. 16, 24 si Mc. 8, 34). Pornind aşadar de la acest adevărat rezumat al întregii învăţături ascetice a Evangheliei <ref>Cf. P. Pourrat, ''La spiritualité chrétienne'', Paris, 1931 , t. I: "Dés origines de l'Église au Moyen Age", p. 2</ref>, completat de experienţa în [[Duhul Sfânt|Duhul]] a [[Sfinţii Părinţi|Părinţilor]] - care n-au făcut altceva decât să dezvolte în viată viață învăţătura evanghelică <ref>Această dezvoltare organică este foarte bine pusă în evidentă de P. Pourrat, ''op.cit.'', în tomul I (din cele trei) al cursului său de spiritualitate. Astfel, urmărind firul cronologic al dezvoltării, arată în Cap. I învăţătura evanghelică: a) în Evangheliile sinoptice; b) în Evanghelia sfântului Ioan (şi-n epistolele sale); si c) învăţătura ascetică a sfântului Pavel. Cap. II tratează despre "Ascetismul creştin în primele trei veacuri ale Bisericii". Cap. III despre "Deformările ascetismului creştin primitiv": 1. [[Encratismul]] şi [[Montanismul]]; 2. [[Gnosticism]]ul şi Neo-platonismul; 3. Teologia spirituală a lui [[Clement Alexandrinul]] şi a lui [[Origen]]. Cap. IV: "Monahismul în Orient în secolele al patrulea şi al cincilea". Cap. V: "Doctrina ascetică a călugărilor orientali din al patrulea şi al cincilea secol". Cap. VI: "Monahismul în Occident în secolele al patrulea şi al cincilea", s.a.m.d. până la Cap. XII: "Evoluţia monahismului oriental după secolul al cincilea: mănăstirile şi lavrele. Autorii spirituali între secolele al şaselea şi al zecelea".</ref> -, s-a ajuns abia în secolele XI-XII, în Occident, la primele sinteze de Spiritualitate în cunoscutele ''Summae theologicae''. Până atunci tratatele ascetice au fost ocazionale, o mai mare generalitate şi cuprindere având doar [[Scara]] sfântului [[Ioan Scărarul]], egumenul Raitului (+ către anul 600) - în Orient <ref>Scara Paradisului este - după P.Pourrat, ''op.cit.'', p. 486 - echivalenta ascetică a sintezei dogmatice a sfântului Ioan Damaschin.</ref> - şi ''Convorbirile'' (''Collationes summorum Patrum'') sfântului [[Ioan Casian]] (+ probabil în anul 435) - în Occident.

Această schimbare de paradigmă teologică, nunită numită de unii ''neo-patristică'', apare încă din 1944, odată cu publicarea unei cărți de referință în teologia ortodoxă: ''Teologia mistică a Bisericii de Răsărit'', a teologului de origine rusă [[Vladimir Lossky]]<ref>Vladimir Lossky,''Essai sur la théologie mystique de l'Église d'Orient'', prima ediție, Ed. Aubier-Montaigne, Paris, 1944. </ref>. Pentru Vladimir Lossky, Mistica și Dogmatica sunt una, și de aceea folosește sintagma de „teologie mistică”.

c) O a treia trăsătură a spiritualităţii ortodoxe este locul cu totul central pe care-l ocupă aici [[iubirea]] aproapelui. Se poate spune chiar că anume prin porunca iubirii aproapelui Mântuitorul a împlinit şi a desăvârşit Legea <ref>Cf. Matei 5, 17-19 şi Romani 13, 8,10: "...cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea. (...) Iubirea este deci împlinirea legii".</ref>. Într­adevărÎntr­-adevăr, iudeii nu au cunoscut iubirea de aproapele <ref>Asa se face că apostolul Petru l-a întrebat cu uimire pe Mântuitorul: "Şi dacă îmi va greşi aproapele de şapte ori, să-l iert?" Şi tot pentru aceasta a zis Mântuitorul: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii " (Ioan 13, 34-35).</ref>, iar pe Dumnezeu L­-au iubit posesiv şi cu avariţie <ref>"L'avare, par désir de son trésor, s'en prive. Si l'on peut mettre tout son bien dans une chose caché dans la terre, pourquoi pas en Dieu?

d) În sfârşit, caracterul combativ al ascezei ortodoxe este o ultimă trăsătură, care se face remarcată. Prin această sintagmă am vrut să spunem că spiritualitatea ortodoxă a privit întotdeauna asceza ca pe o luptă - lupta cu demonii, lupta cu « lumea », lupta cu patimile <ref>Nu se poate spune, totusitotuşi, că aceasta ar fi o influentă monastică, pentru că o asemenea gândire este si şi cea a sfântului Pavel. La el aflăm lupta dintre omul vechi si și omul nou - renăscut prin Botez; la el aflăm lupta dintre carne si şi duh (în special Romani 7-8), aceste două "lupte" extinzându-se sau cuprin-zând si lupta cuprinzând şi luptă cu lumea (Ef. 2, 2 etc.); si şi tot la el aflăm îndemnul de a ne înarma cu toate armele dreptătii dreptăţii împotriva duhurilor din văzduh (Ef. 6, 10-18; I Tim. 6, 12; I Tim. 4, 7).</ref>. Mai mult, după cum remarca cu un oarecare reproş Pourrat, "scriitorii ascetici orientali insistă asupra răului de combătut si de distrus, si aproape niciodată pe descrierea bucuriilor si frumuseţilor virtuţii de practicat" <ref>"La spiritualité monastique orientale considere la vie chrétienne, avant tout, comme un combat. Elle forme a la lutte l'ame qui veut devenir virtueuse. Pour elle la vertue consiste dans l'extirpation du vice qui lui est opposé: «Celui qui veut acquerir une vertue, disait un moine a ses freres, s'il ne commence pas detester le vice diametralement opposé, il ne pourra jamais la posseder... Si donc tu désires etre humble, deteste toujours l'orgueil. Si tu veux etre sobre, abomine la gloutonnérie. Si tu veux etre chaste, hais la luxure...» (Limonarice, cap.187). Saint François de Salles aura un point de vue différent quand il écrira au sujet de l'obeissance: «Il faut tout faire par amour et rien par force; il faut plus aimer l'obeissance que craîndre la désobeissance" (OEuvres de Saint François de Salles, Annecy-Lyon, XII, p. 359). Aussi les auteurs spirituels orienteaux décrivent les beaucoup plus longuement les vices a com-battre que les vertus a practiquer. (...) C'est toujours l'insistance sur le mal a combattre et a detruire, et presque jamais la description des charmes et des beautés de la vertu a pratiquer. Il semble que ces moines austeres auraient cru manquer de la mortification s'ils se fussent trop arretés aux côtés con-so-lants et aimables de la pieté, comme saura si bien de faire François de Salles. La place trés con-si-de-rable qu'ils donnent dans leurs ecrits a la lutte contre les démons se rattache a la meme tendance. Bref, leur spiritualité présente la sainteté sous son aspect pénible, arche, sévere, comme se plaisaient a l'en-vi-sager et a l'aborder les Peres du désert si dur pour eux-meme." (Pourrat, op.cit., t. I, pp. 165-167).</ref>. Totuşi, această insistentă pe răul de combătut este pe de-a-ntregul legitimă. Pentru că, " îndrăgostit de rău, zice sfântul [[Iustin Popovici]], omul a devenit învăţător în cele ale răului, si tocmai în lumea lui umană răul si-a atins apogeul, a devenit o capodoperă a omului" <ref>Pere Justin Popovici, ''Philosophie orthodoxe de la verité. Dogmatique de l'Eglise Orthodoxe'', Ed. "La Lumiere du Thabor" (coll. "L'Age d'homme"), t. II, p. 9.</ref>. Aşadar, aceasta remarcă e mai degrabă o dovadă de realism: "Seilliere: nu optimism psihologic (omul e bun asa cum este) şi pesimism moral (nu-i cereţi să se îmbunătăţească) - cum vor naturiştii - ci pesimism psihologic (omul nu e bun) si optimism moral (poate fi îmbunătăţit de morală si de religie)" <ref>N. Steinhardt, ''Jurnalul fericirii'', Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 324.</ref>. Pe de altă parte însă, e adevărat - experienţa marilor asceţi o arată - că este imposibil a se menţine un echilibru perfect între pesimismul psihologic si optimismul moral. Fiecare ascet caută acest echilibru, dar fiecare îl găseste în mod personal, de o manieră proprie, unică si irepetabilă, si care ar fi riscant a afirma că ceea ce găseşte e transmisibil - ceea ce se transmite de la maestru (duhovnic) la ucenic sunt mai degrabă modalităţile de luptă potrivite ucenicului, dezvăluite treptat nu de către bătrân, ci de către însuşi Domnul în taina ascultării şi în măsura împlinirii poruncilor.