[[ImageImagine:Theodora the Iconodule.jpg|thumb|180px|right|[[Sfânt]]a împărăteasă Teodora, cea care a restabilit cultul icoanelor în anul 843]]{{CreştinismOrtodoxCreștinismOrtodox}}'''Icoana''' (gr. εικον = chip, reprezentare) este, în înţelegerea creştinismului înțelegerea creștinismului ortodox, o imagine sacră, în două dimensiuni, care reprezintă pe [[Iisus Hristos]], pe [[Maica Domnului]] sau un sfânt.

Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuşiînsuși, nu este reprezentabil prin icoană. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din [[Sfânta Treime]], este reprezentat pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci şi și om adevărat, care a luat trup concret (şi și deci un chip anume) "pentru noi şi și a noastră mântuire". Icoana este deci o consecinţă consecință a Întrupării, căci Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).

Ca reprezentare picturală, icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic, arheologic etc. specific, dar pentru creştini creștini ea nu aparţine aparține propriu-zis artelor, ci cultului Bisericii: pe de-o parte, împreună cu sfintele [[moaştemoaște]], cu cărţile cărțile sfinte şi și celelalte obiecte de cult, iar pe de altă parte, cu toată moştenirea moștenirea teologică, de credinţă şi învăţătură credință și învățătură ortodoxă - [[Sfânta Scriptură]], [[Sfânta TradiţieTradiție]], [[Sfintele Taine]] etc.

Icoana nu este deci un ornament, un tablou sau o simplă reprezentare figurativă, ci o comunicare vizuală a realităţii realității invizibile divine, manifestată în timp şi spaţiuși spațiu. Icoana nu este portretul unei persoane care a fost, ci este portretul sau reprezentarea unei persoane în [[Împărăţia Împărăția lui Dumnezeu]].

==Icoanele: "pictură" „pictură” sau "scriere"„scriere”?==Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (''iconografie'') este „scrierea de imagini”. De aceea, unii creștini ortodocși insistă să precizeze că se „scriu”, nu se „pictează”. Acest lucru este explicat prin compararea icoanelor cu [[Sfânta Scriptură]] în sensul că, precum Biblia nu e doar o relatare istorică, icoanele nu sunt simple compoziții artistice, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a fi produse ale imaginației iconografului, icoanele sunt mai degrabă o formă de transcriere a Bibliei.

Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (De asemenea, cei care pledează pentru traducerea termenului de ''iconografie'') este "scrierea ca „scriere” a icoanelor au mai insistat asupra faptului că de imagini". De aceea-a lungul secolelor (atât în Biserica primară, unii creștini ortodocși insistă să precizeze că se "scriu", nu se "pictează". Acest lucru este explicat prin compararea icoanelor cu în timpul [[Sfânta Scripturăpersecuții împotriva creștinilor|persecutării]] în sensul căcreștinilor de către autoritățile păgâne cât și mai recent, precum Biblia nu e doar o relatare istoricăoriunde credincioșii ortodocși au fost supuși unor autorități necreștine), icoanele au fost și au rămas cărțile celor ce nu sunt simple compoziții artisticeștiu să citească, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scripturăiar printr-o reprezentare adesea simplificată ele trimit la și confirmă credința de bază a Bisericii: Întruparea. Departe de Faptul că Dumnezeu a fi produse ale imaginaţiei iconografuluidevenit om, icoanele sunt mai degrabă o formă de transcriere faptul că a purtat El însuși și a Biblieisfințit natura umană și materia în general înseamnă că El poate fi reprezentat cu ajutorul materiei.

De asemeneaDeși explicarea scopului și naturii icoanelor este adevărată și conformă cu [[Sfânta Tradiție|Tradiția]] Bisericii, insistența asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă decât pictate este oarecum problematică din punct de vedere lingvistic. În limba greacă, cei care pledează pentru traducerea termenului orice fel de portret pictat sau desenat ia numele de γραφή (''grafí''), iar arta picturii se numește ζωγραφική (''iconografiezografikí'' ca "scriere" a icoanelor au mai insistat asupra faptului ), astfel că orice desen sau pictură poartă numele de-a lungul secolelor ζωγραφιά (atât în Biserica primară''zografía''). Prin urmare, în timpul [[persecuţii împotriva creştinilor|persecutării]] creștinilor din punct de către autoritățile păgâne cât şi mai recent, oriunde credincioşii ortodocşi au fost supuşi unor autorităţi necreştine), vedere lingvistic se poate considera că orice pictură - atât icoanele au fost şi au rămas cărţile celor ce nu ştiu să citească, iar printrcât și simplele portrete -o reprezentare adesea simplificată ele trimit sunt forme de "scriere". Preferința pentru termenul "scriere" cu privire la și confirmă credinţa iconografie este astfel lipsită de bază a Bisericii: Întruparea. Faptul că Dumnezeu a devenit omsuport lingvistic, faptul că a purtat El însuşi şi întrucât nu traduce în mod real o specificitate a sfinţit natura umană şi materia icoanei în general înseamnă că El poate fi reprezentat raport cu ajutorul materieirestul artei picturii.

Deşi explicarea scopului şi naturii icoanelor este adevărată şi conformă cu [[Sfânta Tradiţie|Tradiţia]] Bisericii, insistenţa asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă decât pictate este oarecum problematică din punct de vedere lingvistic. În limba greacă, orice fel de portret pictat sau desenat ia numele de γραφή (''grafí''), iar arta picturii se numeşte ζωγραφική (''zografikí''), astfel că orice desen sau pictură poartă numele de ζωγραφιά (''zografía''). Prin urmare, din punct de vedere lingvistic se poate considera că orice pictură - atât icoanele, cât şi simplele portrete - sunt forme de "scriere". Preferinţa pentru termenul "scriere" cu privire la iconografie este astfel lipsită de suport lingvistic, întrucât nu traduce în mod real o specificitate a icoanei în raport cu restul artei picturii.  Limba greacă face o distincţie distincție între ζωγραφιά (''zoé+grafía'', pictura realistă a celor vii) şi și εικονογραφία (''iconografia'', cu particularităţile particularitățile sale). Limba română veche a preluat din greacă termenul de "zugrav", folosit pentru a desemna fie pictorii preocupaţi preocupați de arta laică, fie iconografii, iar "a zugrăvi" însemna în general "a picta", termen ce s-a extins ulterior la orice fel de pictură, inclusiv la pictura uniformă şi și fără valenţe valențe artistice a zidurilor caselor. Limba română modernă a asimilat şi și termenii de "iconograf" şi și "iconografie", astfel că permite păstrarea distincţiei distincției din greacă, făcând din "iconografie" o categorie distinctă de pictură.

Pentru că este reprezentarea unei persoane sfinte în Împărăţia Împărăția lui Dumnezeu şi împărtăşitoare și împărtășitoare a harului Duhului Sfânt, icoana ortodoxă posedă nişte niște caracteristici picturale specifice acestei condiţiicondiții:* în portretul iconic al persoanei sfinte reprezentate aceasta persoană poate fi recunoscută, dar trăsăturile ei nu sunt de un realism carnal, ci mai degrabă ascetice, asemănătoare sfintelor moaşte moaște lipsite de "mustul cărnii" (Sf. [[Marcu Ascetul]], Sf. [[Diadoh al Foticeii]]);* fondul icoanei este cel mai adesea aurul (sau albastrul, în fresce), culoare în acelaşi același timp caldă, împărătească şi preţioasăși prețioasă, care trimite la harul Duhului Sfânt şi și la Împărăţia Împărăția lui Dumnezeu;* reprezentări realiste ale naturii lipsesc, iar natura care este prezentă în icoană transmite şi și ea un mesaj spiritual (ex.: munţii înclinaţi munții înclinați ca nişte niște valuri asupra personajului sfânt fac legătura cu imnografia: "Marea vieţii vieții văzând-o înălţânduînălțându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine...")

Atitudinea faţă față de icoane în cadrul Bisericii s-a precizat în timp. După ce episcopi, clerici, teologi şi și scriitori bisericeşti bisericești au avut atitudini pro şi și contra timp de mai multe secole, prigoana din timpul [[iconoclasm]]ului (secolele VIII şi și IX) determină Biserica lui Hristos să precizeze şi și să fixeze definitiv, în mai multe sinoade (între care [[Sinodul VII Ecumenic|Sinodul al VII-lea ecumenic]] de la Niceea, în 787, sau sinodul general din 843), învăţătura învățătura ortodoxă despre sfintele icoane şi și cultul lor.

Tradiţia Tradiția ortodoxă face o distincţie distincție importantă şi și necesară între diferitele feluri de închinare: * închinarea ca ''latrie, adorarea'' cuvenită numai lui Dumnezeu (şi și lui Hristos ca "Unul din Sfânta Treime" întrupat, "Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat" - [[Crezul]])* închinarea ca ''venerare'' sau ''cinstire'', ce revine Maicii Domnului şi sfinţilorși sfinților

Închinarea pe care creştinii creștinii o aduc icoanelor, nu se referă la obiectul material (la lemnul pe care este reprezentată persoana sau la frumuseţea frumusețea picturii etc.) - altminteri aceasta ar fi [[închinarea la dumnezei străini|idolatrie]] -, ci orice cinstire dată icoanei trece la / revine persoanei zugrăvite, adică "originalului".

==A se vedea şiși==

* Preot Prof. Dr. [[Ion Bria]], ''Dicţionar Dicționar de teologie ortodoxă'', BucureştiBucurești, Ed. Institutului Biblic şi și de Misiune al BOR, 1994, art. "Icoană", p. 201-204.

'''[[Sfinţii PărinţiSfinții Părinți]]''':

*Sf. [[Ioan Damaschin]], ''Cele trei tratate contra iconoclaştiloriconoclaștilor'', trad. de Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic şi și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, BucureştiBucurești, 1998.*Sf. [[Teodor Studitul]], ''Despre Sfintele Icoane. Contra ereticilor iconomahi'', trad. de Protos. Teodosie Paraschiv, ed. Fotini, GalaţiGalați, 2008.

*Arhim. [[Sofian Boghiu]], ''Chipul Mântuitorului în iconografie'', ed. Bizantină, BucureştiBucurești, 2001.*Pr. [[Serghei Bulgakov]], ''Icoana şi și cinstirea Sfintelor Icoane'', traducere de ieromonah Paulin Lecca, cu un studiu critic de Pr. [[Nikolai Ozolin]], Anastasia [Eikona], BucureştiBucurești, 2000.*[[Pavel Evdokimov|Paul Evdochimov]], ''Arta icoanei: o teologie a frumuseţiifrumuseții'', trad. de Grigore Moga şi și Petru Moga, ed. Meridiane, BucureştiBucurești, 1993.*[[Pavel Florenski]], ''Iconostasul'', trad. de Boris Buzilă, Fundaţia Fundația Anastasia, BucureştiBucurești, 1994.*Pr. Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu - chipul omului. Studii de iconologie şi și arhitectură bisericească'', traducere de Gabriela Ciubuc, Anastasia, BucureştiBucurești, 1998.*Evgheni TrubeţkoiTrubețkoi, ''3 eseuri despre icoană'', trad. de Boris Buzilă, Anastasia, BucureştiBucurești, 1999.*[[Leonid Uspensky]], ''Teologia icoanei'', trad. de Teodor Baconski, Anastasia, BucureştiBucurești, 1994

*[[Dionisie din Furna]], ''Erminia picturii bizantine'', Sophia, BucureştiBucurești, 2000.*Monahia Iuliania, ''Truda iconarului'', traducere de Evghenia Şavgă, Sophia, BucureştiBucurești, 2001.