6.119 modificări
Modificări
istoric: subimpartire in sectiuni, plus mici modificari
Biserica Ortodoxă a Serbiei este o Biserică autocefală (independentă față de orice altă jurisdicție ecleziastică), în comuniune cu celelalte Biserici ortodoxe. Jurisdicția acesteia se întinde asupra Serbiei, Muntenegrului, Bosniei și Herțegovinei și Croației; jurisdicția sa asupra Bisericii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei face obiectul unei dispute. Având în vedere faptul că mulți sârbi au emigrat în țări străine, există numeroase comunități ortodoxe sârbe pe toate continentele.
===De la așezarea slavilor în Balcani la Patriarhia de Pec===La scurt timp după ce ajung au ajuns în Balcani, triburile sârbe au fost [[Botez|botezate]] de [[misionar]]ii creștini și astfel sârbii au devenit creștini ortodocși. [[Înscăunare]]a Sfântului [[Sava al Serbiei|Sava]] ca arhiepiscop primat (întâistătător ) al unei Biserici sârbe autocefale în 1219 a consolidat și mai mult loialitatea diferitelor cnezate/principate sârbești față de [[Biserica de ConstantinopolOrtodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]] și solidaritatea acestora cu Răsăritul creștin. Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval creștea ca dimensiuni și prestigiu și după ce Ștefan Dusan (rege al Serbiei din 1331) își arogă titlul imperial de țar (1346-1355), arhiepiscopia de Pec a fost și ea înălțată la rangul de [[patriarhie]]. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a Bisericii Serbiei. După cucerirea de către turci a celui mai puternic principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei a devenit pașalîc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenie al II-lea în 1463, nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Astfel, patriarhatul a fost abolit ''de facto'', iar Biserica Serbiei a trecut sub jurisdicția [[Biserica de Constantinopol|Patriarhiei Ecumenice]]. Patriarhia Serbiei a fost reinstituită în 1557 de către sultanul otoman Soliman Magnificul când [[Macarie (Sokolovic) de Pec|Makarie]], fratele celebrului Mehmed Pașa Sokolovic, a fost ales patriarh în orașul Pec.
Înainte de pacea de la Belgrad (1739), un al doilea grup de sârbi s-a refugiat, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea, în Imperiul habsburgic. Numărul sârbilor a crescut, iar rolul lor în Imperiu a început să fie mult mai important.
Deşi războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au afectat Serbia, întotdeauna poporul sârb a văzut în ele tot atâtea posibilităţi de a-şi dobândi independenţa.
După Pacea de la Şiştov (1791), aproximativ 50. 000 de sârbi au trecut râul Sava, cerând azil la habsburgiîn Imperiul Habsburgic. Pentru a frâna o masivă depopulare, Poarta Otomană le-a oferit amnistie şi o serie de scutiri. Un număr de [[egumen]]i, ca cei cum a fost cazul celor de la Studenica, şi de cneji fugiţi la Panciova au cerut să se întoarcă în Serbia.
Descoperirea complotului pus la cale de sârbi şi decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sârbi şi otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de către sârbi. Încă din 1791, deci cu mult înainte de declanşarea răscoalei, arhimandritul sârb Stepan Jovanovic a alcătuit un manifest prin care cerea autonomia ţării sale, dând ca exemplu statutul special de care se bucurau Muntenia şi Moldova.
Mai menţionăm că în istoria Mitropoliei de Carloviț, există 3 perioade distincte : epoca privilegilor (1690-1779), în care viaţa bisericească şi raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriu, al Regulamentului şi Sistemului consistorial (1779-1782-1868), şi în fine epoca Rescriptului imperial (1868-1920).
Rolul Bisericii Ortodoxe Sârbe în dobândirea independenţei şi în realizarea unităţii poporului sârb în decursul secolelor XIX şi XX a fost de o importanţă majoră. În acest efort, un loc important l-a avut crearea Mitropoliei de Carloviţ, care însemna înfiinţarea unei structuri bisericeşti autonome într-o ţară creştină şi liberă.
Mitropolia din Carloviţ a avut în sec. XIX lea în deosebi 2 doi ierarhi marideosebit de cunoscuți: [[Ştefan (Stratimirovici)]] (1790-1836/1837) şi [[Iosif (Raiacici)]] (1842-1861).
În anul 1757 în Bacika, a venit în viaţă, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă de tânăr a avut o mare înclinaţie spre a dobândi cât mai multe informaţii, în diverse domenii, cum ar fi : învăţarea limbiilor străine, a filozofiei şi s-a axat bineînţeles pe teologie, pe care a aprofundat-o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoric; a scris poezii care nu au fost publicate, dar au fost publicate diverse lucrări canonice şi istorice şi a întemeiat cercul de literari şi oameni de cultură la Karlovitz Carloviț - el fiind ales membru al «Societăţii ştiinţifice» din Göttingen. A avut o mare influenţă asupra vieţii bisericeşti, a luptat pentru creştinii ortodocşi din Imperiul habsburgic, pentru ca ei să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu, a întemeiat primul gimnaziu sârb, la Karlovitz Carloviț în anii 1791-1792, pe care l-a susţinut-o din toate punctele de vedere, sprijinindu-i atât pe profesori cât şi pe pe elevii acesteia, acestuia; a întemeiat un internat pentru cei neajutoraţinevoiași, peste 300 şcoli, şi a luptat contra influenţei catolice, iar în . În anul 1794 a deschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropolie.
Iosif Raiacici [sr. Iosif Rajačić] (mitropolit 1785-1861) a luptat contra dominaţiei ungurilor, împreună cu poporul sârb (1848) la Carloviț, iar la o Adunare generală a delegaţilor la Sremski Karlovici, a fost desemnat [[patriarh]] de Franz Iosef /Francisc Iosif de la Viena, el beneficiind de putere şi influenţă - a dus o politică dublă ca mitropolit politic al sârbilor, deoarece era aliat cu Viena şi a subordonat episcopi de alte naţionalităţi.
===Lupta pentru emanciparea politică și bisericească===În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sârbă izbucnită în 1804 a antrenat şi clerul sârb, devenit în timpul conflictelor forţă conducătoare. Revoluţionarii sârbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea de populaţii majoritare de altă religie – musulmani - sau aveau o guvernare politică proprie - precum Macedonia.
Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară ţarului ajutor militar pentru ca sârbii să-şi dobândească libertatea. Răscoala sârbilor şi revoluţia grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinţei religioase, care îi obliga să fie solidari în timpul conflictelor cu Imperiul otoman.
Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos şi Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sârbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfinţirea Sf. Mir este simbolul independenţei bisericeşti.
Trebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului şi Mitropolia Serbiei, iar Arhiepiscopia Muntenegrulu Muntenegrului şi Arhiepiscopia Carloviţului de Carloviţ funcţionau ca bisericii biserici independente. După război, mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei şi Herţegovinei , Biserica din Serbia veche şi din Macedonia şi o parte din episcopiile care făceau parte din Mitropolia Bucovinei, iar în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de ScoplieSkopje un ierarh grec, pe grecul AmbrosiosAmbrozie.
În a doua jumătate a secolului XIX lea au avut loc lupte pentru dobândirea drepturilor în conducerea Bisericii de Karlovitz, Biserică considerată cea mai ridicată cultural, lupte duse de mireni, în frunte cu avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniţi pentru această cauză ajungând mai mare decât al clericilor la congresul naţional – bisericesc, iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici († 1888) şi canonistul Emilian Radici, în 1897 au desfiinţat congresul, dar în următoarele congrese din anii 1902-1907, s-au unit partidele, fiind impulsionate de influenţele austriace şi maghiare şi s-a reformat viaţa mânăstirească.
===Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul XX===
Încheierea primului război mondial, în 1918, aducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor naţional. La 1 decembrie, la Belgrad, a fost proclamat regatul sârbo-croato-sloven, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale.
Aşa se ajunge ca în 1970 Biserica Ortodoxă Sârbă, să deţină 28 eparhii, atât pe teritoriul Iugoslaviei, cât şi în exteriorul acesteia, iar cuvântul hotărâtor în chestiuni bisericeşti îl are Sfântul Sobor Arhieresc, format din patriarh, care poartă numele de « Arhiepiscop de Pec şi patriarh al Serbiei», cel care conduce Soborul, şi din mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi şi arhierei-vicari. În prezent, Patriarhul Serbiei este Prea-Fericitul Irineu (din 2010).
====Situaţia din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei====
: ''Articole principale: [[Biserica Ortodoxă a Macedoniei]], [[Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid]]''
