Modificări

'''Marea Schismă''' este separarea canonică şi și întreruperea comuniunii liturgice dintre [[Biserica Romei]] (acum [[Biserica Romano-Catolică]]) şi și Bisericile patriarhiilor de la [[Constantinopol]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]], [[Antiohia]] şi și [[Ierusalim]] (în prezent, [[Biserica Ortodoxă]]). Ruptura definitivă a raporturilor formale a avut loc în anul 1054.

Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți ulterior [[patriarh]]i: [[Listă a episcopilor Romei|episcopul Romei]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|episcopul Alexandriei]] și [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|episcopul Antiohiei]]. Lor li s-au alăturat ulterior [[Listă a patriarhilor Constantinopolului|episcopul Constantinopolului]] și [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|episcopul Ierusalimului]], confirmați în cadrul [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon]] din 451. Aceşti Acești cinci [[întâistătător]]i alcătuiau [[Pentarhia]].

Cauzele schismei sunt mai multe, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp şi și provenind cu mult înainte de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici (de Răsărit şi și de Apus) din timpul Marii Schisme, care au fost patriarhul [[Mihail Cerularie]] al [[Constantinopol]]ului şiși, respectiv, papa Leon al IX-lea.

Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul [[Pentarhie|Pentarhiei]]. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat ca argument ideologic așa zisa ''[[Donatio Constantini]]'' („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui [[Constantin cel Mare]], inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretenţiile pretențiile teritoriale şi jurisdicţionale și jurisdicționale ale episcopului Romei. Ceva mai târziu, în 756, a avut loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei de către regele francilor Pepin ''cel Scurt'', formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. ''De jure'', acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]]; ''de facto'' actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene și, implicit, consolidarea stăpânirii temporale a papilor în centrul Italiei.

În ce privește chestiunile legate de [[dogmă]], unitatea Bisericii a fost mult mai bine menținută în timp, o contribuție esențială având-o [[Sinod Ecumenic|Sinoadele Ecumenice]]. De remarcat faptul că și la [[Sinodul VII Ecumenic|ultimul Sinod Ecumenic]], ale cărui lucrări s-au desfășurat la [[Niceea]] în anul 787, reprezentanții papei [[Adrian I al Romei|Adrian I]] l-au sprijinit pe patriarhul Constantinopolului, [[Tarasie al Constantinopolului|Sf. Tarasie]] [[Mărturisitor]]ul, susținând condamnarea [[iconoclasm]]ului ca fiind o [[erezie]] şi și restabilirea cultului sfintelor [[icoane]].

Un alt eveniment de natură politică, dar care a influențat negativ și unitatea Bisericii, a fost apariția unui nou imperiu creștin - cel carolingian. În anul 797, susținătorii [[Irina Împărăteasa|Împărătesei Irina]] l-au detronat pe Constantin al VI-lea, declarând-o pe Irina unică împărăteasă. Papa Leon al III-lea nu a acceptat să o confirme pe Irina ca împărăteasă (pe motivul că aceasta era femeie); în schimb l-a încoronat la Roma pe regele francilor, Carol cel Mare (Charlemagne), ca împărat roman (25 decembrie 800); a fost momentul în care au apărut două imperii creştinecreștine: [[Imperiul Roman de Răsărit]] (BizanţulBizanțul) şi și ''Sfântul Imperiu Roman'' (transformat mai apoi, în secolul al X-lea, în ''Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană''). Carol cel Mare , în calitatea sa de „''Patricius Romanorum''”, apoi de „''Imperator renovati Imperii Romani''” a încercat de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii. Astfel, în anul 794 el a convocat un [[sinod]] la Frankfurt pe Main, la care au participat episcopi din regatele controlate de el, precum și clerici din Britania și trimiși ai [[Adrian I al Romei|Papei Adrian I]]. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului apusean de predania apostolică și patristică a Ortodoxiei: unele din hotărârile celui de-[[Sinodul VII Ecumenic|al șaptelea Sinod Ecumenic]] sunt respinse (în principal datorită traducerii latinești greșite), iar articolul ''[[Filioque]]'' este introdus în [[Crezul|Simbolul credinței]].

În secolul al XI-lea tensiunile existente între [[Biserică|Bisericile]] Răsăritene şi și cea Apuseană se acutizaseră. În afară de unele interpretări dogmatice diferite, apăruseră dispute jurisdicţionale jurisdicționale în Balcani, sudul Italiei şi și Sicilia. În plus, cererea [[Papă|papilor]] de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalţi celorlalți [[patriarh]]i nu era acceptată de către aceştiaaceștia, care îl considerau pe [[episcop]]ul Romei doar ca pe un ''primus inter pares'' („primul între egali”). De asemenea, [[Biserica din Constantinopol|Patriarhul Constantinopolului]] [[Mihail Cerularie]] intrase în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici (cea Romană şi și cea [[Biserica din Constantinopol|Constantinopolitană]]), în special utilizarea ''azimei'' (pâine nedospită) la [[euharistie]].<ref>[http://www.newadvent.org/cathen/10273a.htm Enciclopedia Catolică - Michael Cærularius]</ref>

Conflictul s-a adâncit şi și mai mult atunci când Biserica de la Roma a reuşit reușit să impună folosirea limbii latine la [[Slujbele de peste zi|slujbele religioase]] printre creştinii creștinii normanzi din Sicilia. Mihail a reacţionat reacționat obligând bisericile latinilor din [[Constantinopol]] să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană. În corespondenţa corespondența care a urmat pe această temă între capii celor două Biserici, Papa Leon al IX-lea a evitat să-l numească pe Mihail Cerularie "''Patriarh Ecumenic''", iar Mihail i s-a adresat papei Leon cu titulatura de "''Frate''" în loc de "''Tată''". Deşi Deși mai târziu Mihail Cerularie a încercat să medieze aceste probleme, Leon nu a vrut să facă nici o concesie în această privință.

În 1054 papa Leon al IX-lea a trimis o delegaţie delegație în frunte cu cardinalul Humbert de Silva Candida (care mai era însoțit de cancelarul papal Frederic de Lotharingia şi și de arhiepiscopul Petru de Amalfi<ref name="Historia">[http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cand-au-aflat-crestinii-se-impart-catolici-ortodocsi ''Historia'' - George Rădulescu: ''Când au aflat creştinii creștinii că se împart în catolici şi ortodocşiși ortodocși'']</ref>) la Constantinopol pentru a se confrunta în mod oficial cu patriarhul Mihail. Sosind la Constantinopol în aprilie 1054, delegaţii delegații papei s-au simţit jigniţi simțit jigniți de primirea care li s-a făcut şi și au părăsit brusc palatul patriarhal, lăsând doar o scrisoare a papei către Mihail Cerularie, scrisoare al cărei conţinut conținut l-a umplut de mânie pe acesta. Apoi, Mihail a găsit sigiliile scrisorii ca fiind falsificate şi și acest fapt l-a motivat să nu mai ia în considerare nici scrisoarea, nici delegaţia delegația papală<ref>John Julius Norwich, ''The Normans in the South 1016-1130'', Longmans, Green and Co., 1967, p. 102</ref>.

Refuzul patriarhului Mihail de a mai discuta cu delegaţia delegația papală a dus la măsuri extreme. La [[16 iulie]] 1054, cardinalul Humbert a depus o scrisoare de [[excomunicare]] pe [[altar]]ul [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol]], scrisoare pe care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegaţia delegația papală a plecat în grabă la Roma. Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe [[16 aprilie]], scrisoarea de excomunicare nu era o ''bulă papală'' propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie a convocat la 24 iulie 1054 un [[sinod]] chiar în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, în cadrul căruia a rostit [[anatema]] asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert de Silva Candida şi și a celorlalţi trimişi celorlalți trimiși ai Romei, şi și a ordonat eliminarea numelui papei din ''diptice'', marcând astfel începutul oficial al Marii Schisme.<ref name="World History"/>

Din punct de vedere strict al [[Drept canonic|dreptului canonic]] se poate obiecta că „Marea Schismă” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane şi și nu a Bisericilor de Răsărit şi și de Apus.