Modificări

[[Imagine:John_III_Doukas_Vatatzes_270px.jpg|right|frame|'''Ioan Duca al III-lea VataţisVatațis<br>Portret dintr-un manuscris din sec. XV''']][[Sfânt]]ul şi și dreptcredinciosul '''Ioan Duca al III-lea VataţisVatațis''' (greacă: Ιωάννης Γ΄ Δούκας Βατάτζης, Iōannēs III Doukas Batatzēs, latină ''Ioan Ducas Vatatzes''), cel Milostiv, a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între 1221-1254.A fost un puternic apărător al credinţei credinței ortodoxe; fiind trecut în rândul [[sfinţisfinți]]lor, [[prăznuire]]a lui se face la data de [[4 noiembrie]].

==ViaţaViața==Ioan al III-lea Duca ''VataţisVatațis'' era fiul generalului Basileios Vatatzes, Duce al Traciei, care a murit în 1193. Mama sa era fiica lui Angelos Isaakios, Ioan fiind astfel văr cu împăraţii împărații Isaac II Angelos și Alexios III Angelos. A avut doi fraţi frați mai mari.

Urmând tradiţia tradiția familiei sale, Ioan a avut o carieră militară de succes, fiind remarcat de împăratul Theodor I Lascaris. În 1212, a fost ales de către împărat ca soţ soț pentru fiica sa Irina şi și ca moştenitor moștenitor al tronului. Acest aranjament excludea însă membrii familie Lascarizilor de la succesiunea imperială, ceea ce a provocat ulterior tulburări politice. Astfel, după moartea lui Theodor, când Ioan al III-lea Duca a devenit împărat (în luna decembrie 1221), a trebuit să înfrunte o puternică opoziţie faţă opoziție față de domnia sa, din partea fraţilor fraților împăratului defunct, Alexios şi și Isaac.<ref name="Gibbon">Edward Gibbon, - ''Istoria declinului şi și a prăbuşirii prăbușirii imperiului roman'', Editura Minerva, BucureştiBucurești, 1976</ref> Totul s-a încheiat cu o bătălie care a avut loc în anul 1224, lângă orăşelul orășelul Poimanenon, bătălie în care adversarii săi au fost învinşi învinși în ciuda sprijinului pe care îl obţinuseră obținuseră de la Imperiul Latin de [[Constantinopol]]. În urma acestei victorii, Ioan al III-lea Duca a silit Imperiul Latin de Constantinopol să-i facă concesii teritoriale; mai mult, în 1225, în urma unei incursiunea în partea europeană a imperiului, Ioan a preluat Adrianopolul.

Bătălia de la Poimanenon, din 1224, a marcat o cotitură în cursul războaielor dintre „latini” (stăpânii Constantinopolului în acea perioadă) şi și „niceeni”. De acum înainte, nu grecii erau cei siliți să țină piept presiunii latinilor, ci invers. Posesiunile cruciaților din Asia Mică s-au predat, una după alta, lui VataţisVatațis, care și-a câștigat repede faima unui comandant de oști de temut. Îndată după victoria asupra fraților Lascaris, Ioan al III-lea Duca a echipat o flotă și a recucerit insulele Lesbos, Samos, Chios și alte câteva insule mai mici. Încurajat de aceste succese, el era gata să înceapă pregătirile pentru o expediție de recucerire a Constantinopolului, însă la Niceea a izbucnit o revoltă în fruntea căreia era chiar nepotul împăratului, Andronic Nestongos. Corăbiile pregătite pentru expediție au trebuit să fie incendiate, pentru a nu cădea în mâinile latinilor, iar basileul s-a îndreptat în grabă spre capitala Niceea pentru a lupta cu răzvrătiții. După înăbușirea rebeliunii, Andronic Nestongos și complicii săi au fost condamnați la diverse pedepse prin mutilare, dar toți au fost lăsați în viață. Cronicarul Georgios Acropolites, contemporanul lui VataţisVatațis, scrie că „''[[iubirea]] de oameni''” a fost întotdeauna o trăsătură caracteristică a împăratului.

Dacă predecesorul său (Theodor I Lascaris) acordase cea mai mare atenție organizării Imperiului bizantin de Niceea ca atare, Ioan al III-lea socotea drept obiectiv al său întărirea țării, visând, totodată, să ducă la bun sfârșit opera predecesorului său și să ia Constantinopolul din mâinile latinilor. Ca să adune mijloacele necesare, basileul s-a folosit de pământurile vastelor sale domenii. Pe aceste teritorii erau create moșii imperiale, activitatea acestora aflându-se sub controlul personal al lui Ioan. Datorită unei politici fiscale înțelepte și probabil, aplicării pe scară largă a noilor metode de gospodărire, producția a atins, pe aceste moșii, un nivel foarte ridicat pentru acele timpuri. Guvernul a luat măsuri destinate să pună capăt scurgerii peste hotare a aurului. Un edict special al împăratului prescria, amenințând, în caz contrar, cu dezonoarea (termen juridic, care însemna pierderea unui șir de drepturi civile), abținerea de la cumpărarea obiectelor de lux de producție străină și limitarea la ceea ce produce pământul romeilor și pot face mâinile lor. Vataţis Vatațis l-a mustrat chiar și pe fiul său, Theodor, când l-a văzut îmbrăcat în veșminte de mătase de peste mări. În urma acestor reforme, sub Ioan III, Imperiul de Niceea s-a îmbogățit fabulos într-un timp scurt. Iar, întrucât vecinii Imperiului, turcii, trăiau vremuri grele, din cauza înaintării mongolilor, și o mulțime de refugiați își căutau scăparea de nomazi pe pământurile grecilor, a crescut și numărul locuitorilor acestuia.

În lungile pagini ale analelor bizantine, nu e uşor ușor să fie găsite personaje remarcabile ca împăraţii împărații Theodor Lascaris şi și Ioan Duca VataţisVatațis, care au ridicat şi și au ţinut ținut sus stindardul roman la [[Niceea]], în Bitinia. Virtuţile Virtuțile cu care erau înzestraţi înzestrați fiecare nu erau deloc aceleaşiaceleași, ceea ce, din fericire se potrivea cu situaţia situația lor deosebită.

În timpul primelor sale eforturi, fugarul Lascaris dispunea numai de trei oraşe şi orașe și două mii de soldaţisoldați. Domnia sa a fost marcată de fapte energice şi și acte generoase inspirate de disperare. Odată cu fiecare operaţie operație militară el îşi își risca viaţa şi viața și coroana, iar duşmanii dușmanii săi de pe Hellespont şi și Meandru erau surprinşi surprinși de iuţeala iuțeala cu care proceda şi învinşi și învinși de îndrăzneala lui; în timpul celor optsprezece ani victorioşi victorioși ai domniei lui, principatul Niceei a cunoscut treptat măreţia măreția unui imperiu.

Tronul lui VataţisVatațis, ginerele şi urmaşul și urmașul său, a fost aşezat așezat pe o bază mai solidă; acesta dispunea de un câmp de activitate mai vast şi și de resurse mai îmbelşugateîmbelșugate; şi și era în firea, cât şi și în interesul său, să calculeze riscurile şi și să pândească momentul prielnic pentru realizarea scopurilor sale. Odată cu decăderea stăpânirii latinilor asupra Constantinopolului, acţiunile acțiunile politice şi și militare ale lui Ioan Duca Vataţis Vatațis apar ca o înaintare prudentă şi și treptată a unui cuceritor care, în timpul unei domnii de peste treizeci de ani, a eliberat provinciile de uzurpatorii băştinaşi şi băștinași și străini până când a ajuns „''să strângă ca într-un cleşte clește Constantinopolul imperial, trunchi fără frunze şi și sevă, menit să se prăbuşească prăbușească la prima lovitură de secure''”<ref name="Gibbon"/>.

Situația relativ stabilă a Imperiului de la Niceea i-a permis lui Ioan al III-lea Duca Vataţis Vatațis să înceapă o amplă campanie de izgonire a latinilor din Balcani. În anul 1235, el și-a consolidat pozițiile în Tracia, încheind o alianță cu țarul bulgar Ioan Asan II. În primăvara anului 1235, tratatul de alianță era semnat la Gallipoli, cucerit cu puțin timp înainte de VataţisVatațis, apoi se celebra cu mare fast la Lampsaca căsătoria fiului împăratului (viitorul împărat Teodor al II-lea) cu fiica țarului bulgar. Aliații au început începe asediul Constantinopolului pe pământ și pe mare. Ostilitățile, întrerupte odată cu apropierea iernii, au fost reluate în anul 1236. Orașul asediat rezista datorită ajutorului flotei venețiene. Dar situația era atât de critică încât tânărul împărat latin Baudouin al II-lea părăsea Constantinopolul pentru a căuta un refugiu în occident. O flotă puternică - de asemenea, un rod al eforturilor lui Vataţis Vatațis - i-a asigurat Imperiului de Niceea supremația pe mare, chiar dacă venețienii rămâneau superiori în ce privește arta bătăliilor navale.

==Ioan Duca Vataţis şi creştinismul Vatațis și creștinismul ortodox==