5.289 de modificări
Modificări
mici corecturi
Odată cu pacea Bisericii (oprirea persecuţiilor, pe vremea împăratului [[Constantin cel Mare]]), cultul mucenicilor se dezvoltă şi se delocalizează: "În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune aşa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depăşeşte încet-încet limitele iniţial reduse în care se făcea ea iniţial. La început fiecare Biserică îşi cinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalţi; era un fel de aniversare de familie, în fiecare comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV-lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine" <ref>Cf. Hippolyte Delehaye, ''Les origines du culte des martyrs'' (= SH, 20), 2<sup>ème</sup> édition, 1933 (réimprimé en 2004), p. 91.</ref> În consecinţă, martirologiile locale se îmbogăţesc mai întâi de mucenici străini, şi, din acest punct de vedere, mucenicii a căror cult se introduce pe cale excepţională primesc aceeaşi cinste ca şi cei vechi <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 93.</ref>.
Mai apoi, mucenicilor s-au adăugat celelate celelalte categorii de [[sfinţi]], [[episcop]]ii, personajele sfinte din [[Noul Testament]], din [[Vechiul Testament]] şi asceţii (numiţi mai târziu [[Cuvios|cuvioşi]]).
Această evoluţie a fost conformă cu o lărgire a viziunii creştine asupra martiriului/muceniciei, mai întâi asupra celor ce au început a fi numiţi "mărturisitori ai credinţieicredinţei", iar mai apoi asupra asceţilor.
Mulţi [[scriitori bisericeşti]] dau mărturie despre o viziune mai interiorizată a muceniciei eroice pentru credinţă, viziune care a început deja să se instaleze în secolele III-IV: mucenicia conştiinţei, mucenicia voinţei, mucenicia prin ostenelile ascetice, mucenicia fără sânge.
