Modificări

Salt la: navigare, căutare

Controversa celor Trei Capitole

95 de octeți adăugați, 20 mai 2012 18:48
note
Chiar de la începutul controversei, scrierile propuse spre anatemizare au ajuns să fie ele cunoscute sub numele de ''Cele Trei Capitole'', astfel încât despre apărătorii acestora se spunea că sunt susţinătorii celor Trei Capitole şi erau acuzaţi de [[nestorianism]]; cei care au acceptat pronunţarea anatemelor erau consideraţi ca adversari ai celor Trei Capitole, pe care le condamnau ca [[erezie|eretice]].
La sfârşitul anului 543 sau începutul lui 544, împăratul Iustinian I a emis un edict prin care a proclamat cele trei anateme, în speranţa de a încuraja [[Biserici Orientale Ortodoxe|Bisericile Orientale]] să accepte hotărârile [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodului de la Calcedon]] şi ''Tomos''-ul papei [[Leon cel Mare|Leon I]], restabilind astfel pacea şi unitatea Bisericii din Imperiul Roman. Evagrie Scholasticus (afirmă<ref>Evagrie Scholasticus, ''Hist. eccl.'', IV, 28) afirmă </ref> însă că acela care ar fi ridicat problema celor Trei Capitole ar fi fost Teodor Askidas, conducătorul partidei [[Origen|origeniştilor]], care vroia să evite lansarea unei persecuţii imperiale împotriva adepţilor origenismului. Liberatus din Cartagina (''Breviarium'', c. 24) afirmă că Askidas dorea astfel să compromită astfel amintirea lui Teodor de Mopsuestia, care scrisese mult împotriva lui Origen, ipoteză care se regăseşte şi în scrisoarea către Vigilius a lui Domiţian, [[episcop]] de Ancyra.
Condamnarea celor "Trei Capitole" s-a făcut în primul rând pentru a-i potoli pe adversarii Sinodului de la Calcedon, care îi acuzau pe ortodocşi de nestorianism. Hotărârea de anatemizare a celor trei nu era însă una simplă. Deşi în scrierile celor trei existau şi greşeli doctrinare (mai ales în cazul lui Teodor de Mopsuestia acestea fiind serioase), nu existau prea multe precedente de condamnare severă a amintirii unor personaje care muriseră în pace cu Biserica. În special în cazul lui Ibas şi Teodoret, principala (deşi nu singura) lor greşeală doctrinară pare să fi fost o neînţelegere a limbajului folosit de Sf. [[Chiril al Alexandriei]]. Atât Ibas cât şi Teodoret fuseseră alungaţi din [[scaun]]ele lor episcopale de [[eretic]]i condamnaţi de Biserică, şi amândoi fuseseră restabiliţi în scaunele lor de Sinodul de la Calcedon, după ce l-au anatemizat public pe [[Nestorie]].
==Semnarea anatemelor==
Principalii episcopi răsăriteni au fost siliţi, după o scurtă rezistenţă, să semneze anatemele. [[Mina al Constantinopolului|Mina]], patriarhul [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopolului]] a protestat iniţial, afirmând că semnarea anatemelor ar fi echivalat cu o condamnare a Sinodului de la Calcedon; ulterior însă a cedat, însă i-a cerut lui Ştefan, apocrisiarul (ambasadorul) roman la Constantinopol ca documentul semnat să îi fie înapoiat, dacă Papa nu îl aproba. Ştefan apocrisiarul şi Dacius, episcop de Milano, care se găsea atunci şi el la Constantinopol, au rupt comuniunea cu el. [[Zoil al Alexandriei|Zoil]], patriarhul [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandriei]], [[Efrem al Antiohiei|Efrem]], patriarhul [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohiei]] şi [[Petru al Ierusalimului|Petru]], patriarhul [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalimului]] au cedat şi ei, după o scurtă rezistenţă. Dintre ceilalţi episcopi, cei care au semnat au fost răsplătiţi, iar cei care au refuzat, au fost depuşi din scaun sau au trebuit să se ascundă (<ref>Liberatus din Cartagina, ''Brev.'', 24; Facundus de Hermiana, ''Def.'', II, 3 and și ''Cont. Moc.'')</ref>.
Episcopii occidentali şi cei africani însă au refuzat să semneze. Pontianus, episcop al diocezei Africii i-a scris împăratului, cerându-i să retragă cele Trei Capitole, întrucât condamnarea lor ar fi lovit în legitimitatea Sinodului de la Calcedon. Proteste similare au apărut în întregul Occident.
Papa Vigilius a sosit la Constantinopol în ianuarie 547. Cei mai mulţi episcopi din Italia, Africa, Sardinia, Sicilia şi părţi din Illyricum şi Grecia şi de pe tot parcursul călătoriei sale respingeau condamnarea celor Trei Capitole, astfel că Papa a sosit la Constantinopol ferm hotărât să respingă şi el condamnarea. Problema era complicată de faptul că în general episcopii latini, printre care şi Vigilius, nu cunoşteau limba greacă, astfel încât nu puteau judeca ei înşişi direct scrierile incriminate. Mai târziu, Papa Pelagius al II-lea atribuie întreg conflictul acestei necunoaşteri a limbii. În orice caz, trebuie ţinut seama şi de acest factor în evaluarea comportamentului papei Vigilius. Acesta a venit la Constantinopol hotărât să rămână ferm pe poziţia sa, şi prima măsură pe care a luat-o a fost aceea de a-l excomunica pe patriarhul Mina. Este probabil însă că şi-a dat seama că problema scrierilor incriminate era reală, atunci când i-au fost furnizate traduceri ale pasajelor celor mai îndoielnice din scrierile lui Teodor de Mopsuestia. În anul 548, a emis un ''Iudicatum'' prin care condamna cele Trei Capitole, pe care însă l-a retras temporar atunci când a constatat că latinii nu erau gata să îl accepte. Papa a ajuns la un acord cu împăratul Iustinian, Papa angajându-se să pledeze în Biserica latină în favoarea condamnării celor Trei Capitole, dar pentru tranşarea problemei urma să fie convocat un [[Sinoade Ecumenice|Sinod Ecumenic]]. Împăratul însă a emis un nou decret de condamnare a celor Trei Capitole, înainte de convocarea sinodului[[sinod]]ului, iar Papa a fost silit să se refugieze mai întâi în basilica Sf. Petru, apoi în biserica Sfintei Eufimia de la Calcedon, de unde a emis o enciclică în care se plângea de relele tratatemente tratamente la care era supus. Ulterior, Vigilius a acceptat convocarea unui Sinod Ecumenic, însă şi-a retras ulterior acordul. Sinodul a fost convocat, a respins ''Constitutum'' proclamat de Vigilius şi apoi a proclamat condamnarea celor Trei Capitole. În cele din urmă, Papa a cedat şi a subscris la hotărârile sinodului, după care a fost eliberat. A murit însă înainte să ajungă înapoi în Italia. Succesorul său, papa Pelagius , s-a confruntat în Occident cu o [[schismă ]] a diocezelor de Aquileia, Milano şi Istria, schismă care s-a vindecat complet abia la sfârşitul secolului al VII-lea.
În ciuda intenţiilor împăratului Iustinian, edictul nu a avut efectele scontate. A produs noi tensiuni în sânul Bisericii Ortodoxe, în timp ce creştinii necalcedonieni nu au considerat acest gest ca pe o respingere suficient de limpede a nestorianismului de care îi acuzau pe calcedonieni. În plus, în anii de după moartea lui Iustinian, creştinii răsăriteni se găseau într-o situaţie politică din ce în ce mai dificilă. Imperiul Persan era într-o nouă fază de ascensiune. Mai târziu, arabii musulmani au cucerit şi s-au înstăpânit pe întreaga regiune de dincolo de munţii Taurus în anii 630. Creştinii din aceste regiuni au rămas împărţiţi: unii dintre ei au acceptat edictele imperiale, rămânând în cadrul Bisericii Ortodoxe; alţii au continuat să respingă hotărârile Sinodului de la Calcedon şi edictele imperiale ulterioare şi şi-au construit o [[ierarhie ]] paralelă, care cu timpul a dus la formarea comunităţii [[Biserici Orientale Ortodoxe|Bisericilor Orientale]], iar unii s-au convertit la Islam, îmbrăţişând religia cuceritorilor.
==SursaNote==<references /> ==Surse==
*en: [[w: Three-Chapter Controversy|Wikipedia:Three-Chapter Controversy]], după [http://www.newadvent.org/cathen/14707b.htm Catholic Encyclopedia: Three Chapters]
Birocrați, interwiki, renameuser, Administratori
16.573 de modificări

Meniu de navigare