2 modificări
Modificări
fără descrierea modificării
Ce putem spune însă despre noi, astăzi? Putem spune fără nici o rezervă că dacă este să urmăm învăţăturile Scripturii ne vom afla şi noi trăind în felul în care au trăit toţi cei din acele timpuri, despre care Scriptura spune că au ajuns să fie parte din trupul lui Hristos, din biserica lui, pietre vii, zidiţi ca să fie o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, împărătească, o seminţie aleasă, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al lui, ca să vestească puterile minunate ale celui ce i-a chemat din întuneric la lumina sa minunată ''(1Petru 2:5,9)''. Parcurgând învăţăturile Noului Testament, putem înţelege cum se desfăşura în timpul apostolilor lucrarea de răspândire a cuvântului lui Dumnezeu şi de creştere şi întărire a bisericilor care se aflau atunci în lume. Totuşi, nu este greu de constatat cât de mult s-au îndepărtat în timp foarte mulţi oameni (care spun despre ei înşişi că sunt creştini) de felul acela de viaţă a bisericii care era în fiinţă în timpul apostolilor. Dar, pe cât de constantă a fost de-a lungul timpului tendinţa oamenilor de a se depărta de învăţătura curată a lui Dumnezeu, pe atât de neobosită a fost chemarea lui Dumnezeu către oameni să se întoarcă la adevăr. Şi ce vom spune despre toate acestea? Nimic mai mult decât că trebuie să ne ferim de a aluneca de pe calea Domnului, cum au făcut-o în nenumărate rânduri înaintaşii noştri şi că suntem chemaţi că păstrăm cu scumpătate şi sfinţenie credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna ''(Iuda 3)''.
Deci, cum se alcătuieşte o predică? Care este reţeta unei predici „de succes”? Nu există nici o reţetă în acest sens - cel puţin nu de felul acela în care mulţi oameni ar dori să aibă la îndemână. Cineva spunea că cea mai bună predică este Scriptura însăşi, iar eu cred că aşa este cu adevărat. Şi iată că Scriptura este la îndemâna oricui! Nimic deci nu-i trebuie omului pentru a fi în stare să predice Cuvântul lui Dumnezeu, decât dorinţa vie de a face acest lucru, dorinţă izvorâtă din focul credinţei. Omul însuşi va ajunge să fie mişcat de măreţia lui Dumnezeu, de dragostea lui, de îndelunga lui răbdare, de înţelepciunea lui fără margini, de strălucirea vieţii făgăduite celor credincioşi, a cărei slavă oamenii au putut-o vedea în Isus Hristos. Atunci când va cunoaşte aceste lucruri, omul nostru va ajunge să dorească să împărtăşască şi altor oameni ceea ce el însuşi a descoperit, lucrurile de care el însuşi a ajuns să fie puternic convins, iar puterea cu care el a ajuns să fie convins de lucrurile lui Dumnezeu va ajunge să fie transmisă şi altor oameni, după măsura adâncimii urmelor pe care lucrurile minunate ale lui Dumnezeu le-au imprimat în propriul său suflet. Asta spune şi apostolul Ioan în acest verset că este cartea Apocalipsei: dezvăluirea Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lui Isus Hristos, adică a tot ceea ce Ioan a văzut. Când astăzi omul credincios mărturiseşte înaintea oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, punând în această lucrare puterea propriei sale credinţe, se cheamă că a alcătuit şi a transmis o foarte potrivită predică celor ce-l ascultă. El nu trebuie să se îngrijoreze gândindu-se dacă predica sa a fost suficient de bună sau de eficientă, căci nu strădania lui de a realiza un astfel de obiectiv este cea care dă măsura impactului mesajului respectiv asupra oamenilor; măsura aceasta o dă forţa cu care credinţa în Dumnezeu sălăşluieşte în inima acelui om. Diferenţa între o predică astfel alcătuită şi o alta alcătuită după oricare alte principii este aceea că predica omului care transmite mai departe cu credinţă vie Cuvântul lui Dumnezeu - aşa cum este el, neschimbat, necosmetizat - poartă în ea chiar puterea lui Dumnezeu, pe când cealaltă ar putea şi ea să fie, de exemplu, o lucrare literară reuşită, un eseu filosofic interesant, sau o colecţie de gânduri frumoase, dar puterea ei nu mai este dumnezeiască, ci se va limita la puterile omeneşti, şi, după cum este natura puterilor omeneşti, va lăsa în sufletul celui ce ascultă, urme care nu vor putea depăşi, de exemplu, entuziasmul pe care-l are omul atunci când a realizat o bună recoltă de pe ogorul său în acel an sau când a trecut un examen greu al vieţii sau când a câştigat premiul cel mare la loterie.