Modificări

Deşi toate sursele sunt de acord că anul 1711 este momentul oficial în care eroziunea graduală a instituţiilor tradiţionale a atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei fanariote s-au făcut simţite cu mult timp înainte. Sultanii otomani au făcut presiuni pentru alegerea domnilor de-a lungul a mai multor secole, chiar din secolul al XV-lea, iar nobilii greci sau [[levant]]ini au concurat cu boierii români locali încă de la începutul secolului al XVI-lea. Domnitori precum [[Dumitraşcu Cantacuzino]] în Moldova sau [[Gheorghe Duca]] în Muntenia, amâdoi amândoi aleşi în [[1673]], şi-au predat familiile întregi, nu doar pe unii dintre membri anume aleşi, pentru a fi zălog la Constantinopol. În acelaşi timp, monarhia electivă tradiţionlă din principate s-a caracterizat printr-o lungă perioadă de dezordini politice şi a fost dominată în fapt de un număr redus de familii ambiţioase, locale sau străine, care au intrat în lupte sângeroase de cele mai multe ori pentru ocuparea celor două tronuri şi care, în plus, puseseră mâna pe cel mai întinse moşii din ţară. <ref>Djuvara, pag.123, 125-126</ref> Un conflict caracteristic este cel dintre familiile Craioveştilor şi cea a Cantacuzinilor în perioada de de până în anul 1711.