6.119 modificări
Modificări
m
cateva leg. interne
==Istoric==
===Perioada creştină timpurie===
Există manuscrise ale cântării bizantine care datează din secolul al IX-lea şi există [[lectionary|lectionaries ?]] ale citirilor biblice care folosesc [[notaţia Ekphoneticăecfonetică]] (un sistem grafic primitiv destinat să indice maniera de recitare a pericopelor din [[Sfânta Scriptură]]) mai vechi cu o sută de ani şi care au rămas în uz până în secolelel al XII-lea şi al XIII-lea. Referitor la perioadele anterioare există referinţe în cărţile de cult ale Bisericii: [[tipic]], [[Sfinţii Părinţi|scrieri patristice]] şi istorii medievale. Încă există exemple risipite de texte de imnuri din primele secole de creştinism grecesc. Unele dintre acestea folosesc schemele metrice ale poeziei greceşti clasice; dar schimbările de pronunţie au făcut ca aceste rime să îşi piardă sensul şi, cu cu excepţia cazurilor când forma clasică a fost imitată, imnurile bizantine din secolele următoare sunt poezie în proză, versuri fără rimă de lungimi neregulate şi modele de accentuare variabile. Numele comun al imnurilor formate dintr-o strofă sau din câteva strofe este [[tropar]]ul (aceste termen poate avea şi conotaţia imnurilor formate prin interpolarea versurilor din psalmi). Un exemplu celebru, a cărui existenţă este atestată încă din secolul al IV-lea, este imnul de la [[Vecernia|Vecernie]] numit "''[[Lumină lină|Phos Hilaron]]''" ("Lumină lină"); altul este "''O Monogenes Yios''" ("Fiule Unule Născut"), atribuit împăratului Sfântului [[Iustinian|Justinian cel Mare]] (r. 527-565), care face parte din porţiunea de început a [[Sfânta Liturghie|Sfintei Liturghii]]. Probabil cel mai cunoscut set de tropare cu autor identificat sunt acelea ale [[călugăr]]ului Auxentios Auxentie (prima jumătte jumătate a secolului al V-lea), precizat în biografia sa , dar care nu s-a păstrat în cultul bizantin ulterior.
===Perioada Medievală===
Pentru a aprecia pe deplin funcţia muzicii în cultul bizantin, trebuie înţelese două principii. Primul, care a însoţit răspândirea speculaţiilor teologice şi mistice greceşti până la dizolvarea imperiului, a fost credinţa în transmiterea [[înger]]ească a muzicii sacre: presupunerea că Biserica primară făcea oamenii să participe la [[rugăciune]]a corurilor îngereşti. Această noţiune este cu siguranţă mai veche decât relatarea din [[Apocalipsa Sf. Ioan Teologul|Cartea Apocalipsei]] (Apocalipsa 4:8-11), pentru rolul muzical al îngerilor aşa cum se precizează în [[Vechiul Testament]] şi clar arătat în [[Cartea lui Isaia|Isaia]] (6:1-4) şi [[Cartea lui Ezechiel|Ezechiel]] (3:12). De fapt, mult mai semnificativă este sublinierea din [[Cartea Ieşirii|Exodul]] 25, care spune că modelul pentru închinarea pământească a poporului lui [[Israel]] provenea din [[rai]]. Această aluzie este perpetuată în scrierile [[Sfinţii Părinţi|Părinţilor Bisericii]] din perioada timpurie, cum ar fi [[Clement de RomaRomanul]], [[Iustin MuceniculMartirul|Iustin]], [[Ignatie de Antiohia]], [[Atenagora de Atena]] şi [[Dionisie Areopagitul]]. Ulterior, a primit recunoaşterea în tratatele liturgice ale lui [[Nicolae Cabasila]] şi [[Simeon de Tesalonical Tesalonicului]] (''Patrologia Graeca'', CL, 368-492 şi respectiv CLV, 536-699).
Efectul pe care această concepţie l-a avut asupra muzicii bisericeşti a fost întreit: întâi, a dus la o atitudine foarte conservativă privind compoziţia muzicală; în al doilea rând, a fixat tradiţia melodică a anumitor imnuri şi în al treilea rând, a continuat, pentru o vreme, să păstreze anonimatul compozitorului. Pentru că dacă un cântec este de origine cerească atunci recunoaşterea pe care o primeşte omul care îl transmite lumii întregi trebuie să fie minimă. Acest lucru este adevărat în special în cazul imnurilor despre care se ştie că întâi au fost cântate de corurile îngereşti—cum ar fi [[Amin]], [[Aliluia]], [[Trisaghion]], [[Sfânt]] şi [[Doxologie|Doxologia]]. În consecinţă, până în vremea Paleologilor era de neconceput ca un compozitor să-şi pună numele sub astfel de text într-un manuscris.
O trăsătură marcantă a ceremoniei liturgice era participarea activă a credincioşilor la desfăşurarea acesteia, în special la recitarea şi cântarea imnurilor, răspunsurilor sau psalmilor. Termenii ''choros'', ''koinonia'' şi ''ekklesia'' aveau înţelesuri sinonime în Biserica bizantină timpurie. În [[Psalmi]]i 149 şi 150, [[Septuaginta]] traduce cuvântul ebraic ''machol'' (dans) prin grecescul ''choros''. Ca urmare, Biserica primară a împrumutat acest cuvânt al antichităţii clasice folosindu-l pentru desemnarea congregaţiei, la slujbă în în cântare, amândouă în cer şi pe pământ. Totuşi, în curând a început să se manifeste o tendinţă de clericalizare în uzul limbajului, în special după [[Sinodul din Laodicea]], al cărui al XV-lea [[canon]] permitea doar ''psaltai'' ("[[cântăreţ]]ilor") canonici să cânte la slujbe. Cuvântul ''choros'' a început să se refere la funcţia [[preot|preoţească]]specială din cadrul [[Sfânta Liturghie|Liturghiei]]—la fel cum, în termeni arhitecturali, corul a devenit o zonă rezervată lângă [[altar]]—iar ''choros'' a devenit ulterior echivalentul cuvântului ''kleros''.
Dezvoltarea formelor [[Imnografie|imnografice]] cu scară largă a început în secolul al V-lea odată cu apariţia condacului, o [[predică]] metrică, lungă şi elaborată, de origine presupusă siriacă, care îşi are apogeul în lucrările Sfântului [[Roman Melodul]] (secolul al VI-lea). Această [[omilie]] impresionantă, care de obicei parafraza o relatare [[Sfânta Scriptură|biblică]], era formată din 20 - 30 de strofe şi era cântată în timpul slujbei de dimineaţă ([[Utrenia]]) într-un stil simplu şi silabic (o notă pe silabă). Cu toate acestea, cele mai vechi versiuni muzicale sunt cele "melismatice" (mai multe note pentru aceeaşi silabă de text) şi îşi au originea în secolul al IX-lea şi mai târziu când condacele au fost reduse la ''ptooimion'' (versul introductiv) şi prima ''oikos'' (strofă). În a doua jumătate a secolului al VII-lea, condacul a fost înlocuit cu un nou tip de imn, numit [[canon]], iniţiat de Sfântul [[Andrei Criteanul]] (ca. 660-ca. 740) şi dezvoltat de [[Sfânt|Sfinţii]] [[Ioan Damaschin]] şi [[Cosma al Ierusalimului]] (amândoi din secolul al VIII-lea). În esenţă, canonul este un complex imnografic compus din nouă ode care iniţial erau adăugate celor nouă [[Ode biblice|canticule cântări biblice]] şi cu care erau în legătură prin intermediul aluziilor poetice sau citării textuale.
Cele nouă imnuri-canticule cântări biblice sunt:
* (1)-(2) Cele două cântece ale lui [[Moise]] ([[Exodul]] 15:1-19 şi [[Deuteronom]] 32:1-43);
* (3)-(7) Rugăciunile lui [[HannahAna]], [[Baruh]], [[Isaia]], [[Iona]] şi [[Cântarea celor trei tineri|Cei trei tineri]] ([[I Regi|1 Samuel]] 2:1-10; [[Cartea lui Baruh|Baruh]] 3:1-19; [[Cartea lui Isaia|Isaia]] 26:9-20; [[Cartea lui Iona|Iona]] 2:3-10; [[Cartea lui Daniel|Daniel]] [[Cărţile apocrife|apocrifă]] 3:26-56);
* (8) [[Cântarea celor trei tineri]] ([[Cartea lui Daniel|Daniel]] apocrifă 3:57-88);
* (9) [[Măreşte]] şi Binecuvântarea ([[Evanghelia după Luca|Luca]] 1:46-55 and 68-79).
Cu toate acestea, cele nouă irmosuri nu sunt similare metri; în consecinţă, un canon întreg conţine nouă melodii independente (opt, atunci când a doua odă este omisă), care sunt unite muzical prin acelaşi glas şi textual prin referirea la tema generală a ocaziei liturgice şi uneori unite printr-un acrostih. Irmosurile din stilul silabic sunt adunate împreună în ''[[Irmos]]'', un volum cuprinzător care a fost publicat prima dată pe la mijlocul secolului al X-lea şi conţine peste o mie de modele de tropare aranjate într-un [[octoih]] (sistemul muzical cu opt glasuri).
Un alt tip de imnuri, important atât prin număr cât şi prin varietatea uzului său liturgic, este [[stihira]]. Există stihiri de sărbătoare, care însoţesc psalmii ficşi de la începutul şi sfârşitul Vecerniei şi psalmodierea laudelor ([[ainoi ?]]) de la Utrenie, pentru toate zilele speciale ale anului, pentru [[Ziua Domnului|duminici]], pentru zilele săptămânii din [[Postul Mare]] şi pentru ciclul repetativ al celor opt săptămâni în ordinea glasurilor şi care începe cu [[Sfintele Paşti]]. Melodiile acestra sunt păstrate în ''[[Stihirar]]'' şi sunt considerabil mai elaborate şi variate decât în tradiţia ''Heirmologion ?[[Irmologhion]]ului''.
===Perioadele bizantină târzie şi post-bizantină===
Odată cu încetarea compoziţiilor poetice creative, cântarea bizantină a intrat în ultia sa etapă de dezvoltare, dedicată pe larg realizării de standarde muzicale mult mai elaborate privitor la textele tradiţionale: fie prin înfrumuseţarea melodiilor simple mai vechi fie prin muzică nouă realizată într-un stil mult mai ornamental. Aceasta a fost munca aşa-numiţilor ''maistores'', "maeştrii," dintre care cel mai pomenit este Sfântul [[Ioan CucuzeleCucuzel]] (din vremea anilor 1300), comparat în scrierile bizantine cu însuşi Sfântul Ioan Damaschin, ca inovator în dezvoltarea cântării bisericeşti. Multiplicarea noilor standarde şi îmbunătăţirea celor vechi a continuat de-a lungul secolelor următoare de după [[Căderea Constantinopolului]], până când la sfârşitul secolului al XVIII-lea repertoriul muzical original din manuscrisele muzicale medievale a fost înlocuit de compoziţii ulterioare. Chiar şi sistemul muzical de bază a suferit modificări profunde.
[[Hrisant de Madytos]] (ca. 1770-1846), [[Grigoarie Grigorie Protopsaltul]] şi [[Chourmouzios Hurmouzie Arhivarul]] au fost responsabili pentru o reformă foarte necesară a notaţiei muzicii ecleziastice greceşti. În principiu, această muncă a constat în simplificarea simbolurilor muzicale bizantine, care la începutul secolului al XIX-lea devenise atât de complexşi complecşi tehnic încât doar cântăreţii foarte pricepuţi erau capabili să îl interpreteze corect. În ciuda numeroaselor neajunsuri, munca celor trei reformatori este o piatră de hotar în istoria muzicii Bisericii Greciei, deoarece a introdus sistemul muzicii neo-bizantic bizantine pe care se bazează cântările zilelor noastre din Biserica Ortodoxă Greacă.
==Informaţii generale==
