De asemeniasemenea, cei care pledează pentru traducerea termenului de ''iconografie'' ca "scriere" a icoanelor au mai insistat asupra faptului că de-a lungul secolelor (atât în Biserica primară, în timpul [[persecuţii împotriva creştinilor|persecutării]] creștinilor de către autoritățile păgâne cât şi mai recent, oriunde credincişii ortodocşi au fost supuşi unor autorităţi necreştine), icoanele au fost şi au rămas cărţile celor ce nu ştiu să citească, iar printr-o reprezentare adesea simplificată ele trimit la și confirmă credinţa de bază a Bisericii: Întruparea. Faptul că Dumnezeu a devenit om, faptul că a purtat El însuşi şi a sfinţit natura umană şi materia în general înseamnă că El poate fi reprezentat cu ajutorul materiei.

Deși Deşi explicarea scopului și şi naturii icoanelor este adevărată și şi conformă cu [[Sfânta Tradiţie|Tradiţia]] Bisericii, insistența insistenţa asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă decât pictate este oarecum problematică din punct de vedere lingvistic. În limba greacă, orice fel de portret pictat sau desenat ia numele de γραφή (''grafí''), iar arta picturii se numeşte ζωγραφική (''zografikí''), astfel că orice desen sau pictură poartă numele de ζωγραφιά (''zografía''). Prin urmare, din punct de vedere lingvistic se poate considera că orice pictură - atât icoanele , cât și şi simplele portrete - sunt forme de "scriere". Preferinţa pentru termenul "scriere" cu privire la iconografie este astfel lipsită de suport lingvistic, întrucât nu traduce în mod real o specificitate a icoanei în raport cu restul artei picturii.

Limba greacă face o distincţie între ζωγραφιά (''zoé+grafía'', pictura realistă a celor vii) și şi εικονογραφία (''iconografia'', cu particularităţile sale). Limba română veche a preluat din greacă termenul de "zugrav", folosit pentru a desemna fie pictorii preocupaţi de arta laică, fie iconografii, iar "a zugrăvi" însemna în general "a picta", termen ce s-a extins ulterior la orice fel de pictură, inclusiv la pictura uniformă şi fără valenţe artistice a zidurilor caselor. Limba română modernă a asimilat şi termenii de "iconograf" şi "iconografie", astfel că permite păstrarea distincţiei din greacă, făcând din "iconografie" o categorie distinctă de pictură.

Atitudinea faţă de icoane în cadrul Bisericii s-a precizat în timp. După ce episcopi, clerici, teologi şi scriitori bisericeşti au avut atitudini pro şi contra timp de mai multe secole, prigoana din din timpul [[iconoclasm]]ului (secolele VIII şi IX) determină Biserica lui Hristos să precizeze şi să fixeze definitiv, în mai multe sinoade (între care [[Sinodul al VII-lea ecumenic]] de la Niceea, în 787, sau sinodul general din 843), învăţătura ortodoxă despre sfintele icoane şi cultul lor.

Închinarea pe care creştinii o aduc icoanelor, nu se referă la obiectul material (la lemnul pe care este reprezentată persoană, persoana sau la pictură frumuseţea picturii etc.) - altminteri aceasta ar fi [[idolatrie]] -, ci orice cinstire dată icoanei trece la / revine persoanei zugrăvite, adică "originalului".