Modificări

'''Spiritualitatea ortodoxă''' "prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor" <ref>Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ''Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica'', EIBM, Bucureşti, 1992, p. 5.</ref>. Aşadar, Spiritualitatea sau ''Teologia Ascetică şi Mistică '' prezintă sistematic (pe cât e posibil) drumul omului către împlinirea vocaţiei, a chemării sale: [[asemănarea cu Dumnezeu ]] până la [[îndumnezeire ]] ([[II Petru]] 1, 4), aceasta fiind [[desăvârşirea ]] la care ne-a chemat Mântuitorul când a zis: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 48); aceasta este "starea bărbatului desăvârşit", aceasta este "măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" ([[Efeseni]] 4, 13).

Dar dezvoltarea organică şi desfăşurarea doctrinei ascetice creştine nu s-a sistematizat decât treptat, pornind mai întâi de toate de la acest cuvânt al Mântuitorului: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine (''abneget semetipsum''), să-şi ia [[crucea]] în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (''sequatur Me'')" (Lc. 9, 23. Cf. Mt. 16, 24 si Mc. 8, 34). Pornind aşadar de la acest adevărat rezumat al întregii învăţături ascetice a Evangheliei <ref>Cf. P. Pourrat, ''La spiritualité chrétienne'', Paris, 1931 , t. I: "Dés origines de l'Église au Moyen Age", p. 2</ref>, completat de experienţa în [[Duhul Sfânt|Duhul]] a [[Sfinţii Părinţi|Părinţilor ]] - care n-au făcut altceva decât să dezvolte în viată învăţătura evanghelică <ref>Această dezvoltare organică este foarte bine pusă în evidentă de P. Pourrat, ''op.cit.'', în tomul I (din cele trei) al cursului său de spiritualitate. Astfel, urmărind firul cronologic al dezvoltării, arată în Cap. I învăţătura evanghelică: a) în Evangheliile sinoptice; b) în Evanghelia sfântului Ioan (şi-n epistolele sale); si c) învăţătura ascetică a sfântului Pavel. Cap. II tratează despre "Ascetismul creştin în primele trei veacuri ale Bisericii". Cap. III despre "Deformările ascetismului creştin primitiv": 1. [[Encratismul ]] şi [[Montanismul]]; 2. Gnosticismul [[Gnosticism]]ul şi Neo-platonismul; 3. Teologia spirituală a lui [[Clement Alexandrinul ]] şi a lui [[Origen]]. Cap. IV: "Monahismul în Orient în secolele al patrulea şi al cincilea". Cap. V: "Doctrina ascetică a călugărilor orientali din al patrulea şi al cincilea secol". Cap. VI: "Monahismul în Occident în secolele al patrulea şi al cincilea", s.a.m.d. până la Cap. XII: "Evoluţia monahismului oriental după secolul al cincilea: mănăstirile şi lavrele. Autorii spirituali între secolele al şaselea şi al zecelea".</ref> -, s-a ajuns abia în secolele XI-XII, în Occident, la primele sinteze de Spiritualitate în cunoscutele ''Summae theologicae''. Până atunci tratatele ascetice au fost ocazionale, o mai mare generalitate şi cuprindere având doar [[Scara]] sfântului [[Ioan Scărarul]], egumenul Raitului (+ către anul 600) - în Orient <ref>Scara Paradisului este - după P.Pourrat, ''op.cit.'', p. 486 - echivalenta ascetică a sintezei dogmatice a sfântului Ioan Damaschin.</ref> - şi ''Convorbirile'' (''Collationes summorum Patrum'') sfântului [[Ioan Casian]] (+ probabil în anul 435) - în Occident.

"4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoţită de multe feluri de [[harisme]]"(8)<ref>D. Stăniloae, ''op.cit.'', p. 6.</ref>.

a) Întâi de toate trebuie să remarcăm că toţi autorii spirituali din Orient şi aproape toţi din Occident - după cum observa la începutul secolului al XVII-lea [[Francisc de Sales]] (11) <ref>Apud: P. Pourrat, ''op.cit.'', t. I, p. IX.</ref> - au tratat o singură spiritualitate, pe care cei mai mulţi teologi ortodocşi o numesc, convenţional, "monastică". E destul, ca dovadă, să reamintim că sfântul [[Ioan Hrisostom]] le cere credincioşilor săi - care nu erau nicidecum [[monah]]i, ci creştini obişnuiţi - nu numai să citească "Viaţa [[Antonie cel Mare|Marelui Antonie]]" <ref>Scrisă de sfântul [[Atanasie cel Mare]] (+ 373) în anul 357, un an după moartea lui Antonie (12+ 356).</ref>, ci să şi facă cele ce citesc, fără să-şi mai caute - în zadar - scuze (13)<ref>Sfântul Ioan Hrisostom, "Omilia a VIII-a la Matei", în: ''Scrieri. Partea a III-a: Omilii la Matei'', [[PSB]] 23, EIBM, Bucureşti, 1994, p. 108.</ref>.

b) Învăţătura ascetică ortodoxă este esenţialmente evanghelică (14), având ca « piloni » principali [[lepădarea de sine]] - ''abneget semetipsum'' - şi urmarea lui Hristos - ''sequatur Me'' (15)<ref>Lc. 9, 23. Trebuie să menţionăm însă că nu e vorba aici de o urmare a lui Hristos ca în spiritualitatea pietist-sentimentală făcută celebră de [[Toma de Kempis]]; e vorba de o urmare mai mult decât ''per pedes'', o urmare personală, adică relaţională şi de comuniune, în Duhul.</ref>. Iar dinamica interioară a acestui cuvânt - fericit completat de restul învăţăturii ascetice evanghelice şi, apoi, dezvoltat şi explicitat de asceţi - este: cu cât lepădarea de sine şi asumarea crucii proprii vor fi mai complete, cu atât mai desăvârşită va fi urmarea lui Hristos <ref>"Plus l'abneget semetipsum sera complet, plus parfait aussi sera le sequatur" (16Pourrat, op.cit., p. 10).</ref>. Cu precizarea că există o fază a înălţimii duhovniceşti în care, după ce ascetul s-a despătimit şi a ajuns pe ultimele trepte ale rugăciunii curate, mintea încetează orice activitate, uimită, dar şi ajunsă la un fel de limită: în această stare de pasivitate (nepasivă, căci dorinţa, îndreptarea ei către Dumnezeu e mai acută ca niciodată), pe neaşteptate, mintea e invadată de dragostea dumnezeiască precum jertfa de un foc ceresc pe altar (17)<ref>D. Stăniloae, ''op.cit.'', pp. 281-285.</ref>.