Rugaciunea lui Iisus
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Se referă la o scurtă rugăciune ale cărei cuvinte sunt: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, repetate constant. Drumul unui pelerin este povestea unui om care a vrut să învețe să se roage în mod constant (1Tes 5:17). Deoarece omul a cărui experiență este relatată este un pelerin, multe dintre caracteristicile sale psihologice și modul în care a învățat și a aplicat rugăciunea au fost condiționate de faptul că a trăit într-un anumit fel, ceea ce face cartea mai puțin aplicabilă universal decât ar putea fi; și totuși este cea mai bună introducere posibilă la această rugăciune, care este una dintre cele mai mari comori ale Bisericii Ortodoxe.
Rugăciunea este profund înrădăcinată în spiritul Evangheliei și nu degeaba marii dascăli ai Ortodoxiei au insistat mereu asupra faptului că Rugăciunea lui Isus rezumă întreaga Evanghelie. Acesta este motivul pentru care Rugăciunea lui Isus poate fi folosită în sensul său cel mai deplin numai dacă persoana care o folosește aparține Evangheliei, este membru al Bisericii lui Hristos.
Toate mesajele Evangheliei, și mai mult decât mesajele, realitatea Evangheliei, sunt conținute în numele, în Persoana lui Isus. Dacă luați prima jumătate a rugăciunii, veți vedea cum exprimă credința noastră în Domnul: „Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu.” În inimă găsim numele lui Isus; este numele în fața căruia se va pleca orice genunchi (Is 45:3), iar atunci când îl pronunțăm, afirmăm evenimentul istoric al întrupării. Afirmăm că Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, co-etern cu tatăl, s-a făcut om și că plinătatea Dumnezeirii a locuit în mijlocul nostru (Col 2:9) trupește în Persoana Sa. Pentru a vedea în omul Galileii, în profetul lui Israel, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, Dumnezeu devenit om, trebuie să fim călăuziți de duh, pentru că duhul lui Dumnezeu este cel care ne descoperă atât întruparea, cât și domnia lui Hristos. Îl numim Hristos și afirmăm prin aceasta că în el s-au împlinit profețiile Vechiului Testament. A afirma că Isus este Hristosul implică faptul că întreaga istorie a Vechiului Testament este a noastră, că o acceptăm ca adevărul lui Dumnezeu. Îl numim Fiul lui Dumnezeu, pentru că știm că Mesia așteptat de iudei, omul care a fost numit „Fiul lui David” de către Bartolomeu, este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Aceste cuvinte rezumă tot ceea ce știm, tot ceea ce credem despre Isus Hristos, de la Vechiul Testament la Noul și din experiența Bisericii de-a lungul veacurilor. În aceste câteva cuvinte facem o mărturisire de credință completă și desăvârșită.
Rugăciunea lui Iisus este cunoscută de nenumărați ortodocși, fie ca regulă de rugăciune, fie pe lângă aceasta, ca formă de devotament, un punct focal scurt care poate fi folosit în orice moment, indiferent de situație.
Numeroși scriitori au menționat aspectele fizice ale rugăciunii, exercițiile de respirație, atenția care este acordată bătăilor inimii și o serie de alte trăsături minore. Filocalia este plină de instrucțiuni detaliate despre rugăciunea inimii, chiar și cu referiri la tehnica sufită. Părinții antici și moderni s-au ocupat de subiect, ajungând întotdeauna la aceeași concluzie: să nu încerce niciodată exercițiile fizice fără îndrumarea strictă a unui părinte spiritual.
Ceea ce este de folos general, și dat de Dumnezeu, este rugăciunea propriu-zisă, repetarea cuvintelor, fără nici un efort fizic – nici măcar mișcări ale limbii – și care poate fi folosită sistematic pentru a realiza o transformare interioară. Mai mult decât orice altă rugăciune, Rugăciunea lui Isus urmărește să ne aducă să stăm în prezența lui Dumnezeu fără alt gând decât minunea stării noastre acolo și Dumnezeu cu noi, pentru că în folosirea Rugăciunii lui Isus nu există nimic și nimeni în afară de Dumnezeu și noi.
Folosirea rugăciunii este dublă, este un act de închinare ca orice rugăciune, iar la nivel ascetic, este un focus care ne permite să ne menținem atenția nemișcată în prezența lui Dumnezeu.
Este o rugăciune foarte însoțitoare, una prietenoasă, mereu la îndemână și foarte individuală în ciuda repetărilor sale monotone. Fie în bucurie, fie în întristare, ea este, atunci când a devenit obișnuită, o însuflețire a sufletului, un răspuns la orice chemare a lui Dumnezeu. Cuvintele Sfântului Simeon, Noul Teolog, se aplică tuturor efectelor sale posibile asupra noastră: „Nu vă faceți griji pentru ceea ce va urma, îl veți descoperi când va veni”.
Rugăciunile ortodoxe
Dar nu este suficient să facem această mărturie de credință; nu este suficient să crezi. Şi dracii cred şi tremură (Iacov 2:19). Credința nu este suficientă pentru a lucra mântuirea, ea trebuie să conducă la relația corectă cu Dumnezeu; și astfel, mărturisind, în integritatea ei, tăios și limpede, credința noastră în Domnie și în Persoană, în istoricitatea și în dumnezeirea lui Hristos, ne punem față în față cu El, în starea sufletească corectă: „Miluiește-mă pe mine, păcătosul”.
Aceste cuvinte „ai milă” sunt folosite în toate Bisericile creștine și, în Ortodoxie, sunt răspunsul poporului la toate cererile sugerate de preot. Traducerea noastră modernă „ai milă” este una limitată și insuficientă. Cuvântul grecesc pe care îl găsim în Evanghelie și în primele liturgii este eleison. Eleison are aceeași rădăcină cu elaion, care înseamnă măslin și uleiul din acesta. Dacă căutăm Vechiul și Noul Testament în căutarea pasajelor legate de această idee de bază, o vom găsi descrisă într-o varietate de pilde și evenimente care ne permit să ne formăm o idee completă a sensului cuvântului. Imaginea măslinului o găsim în Geneza. După potop Noe trimite păsări, una după alta, să afle dacă există sau nu vreun uscat, iar una dintre ele, un porumbel – și este semnificativ că este un porumbel – aduce înapoi o crenguță mică de măslin. Această crenguță transmite lui Noe și tuturor celor care sunt cu el în corabie vestea că mânia lui Dumnezeu a încetat, că Dumnezeu îi oferă acum omului o nouă oportunitate. Toți cei care se află în corabie vor putea să se așeze din nou pe un teren ferm și să încerce să trăiască și, probabil, niciodată, dacă se pot ajuta, să sufere mânia lui Dumnezeu.
În Noul Testament, în pilda bunului samaritean, se toarnă ulei de măsline pentru a calma și a vindeca. În ungerea regilor și a preoților din Vechiul Testament, este din nou uleiul care este turnat pe cap ca o imagine a harului lui Dumnezeu care coboară și curge asupra lor (Ps 133:2) dându-le o nouă putere de a împlini ceea ce este peste posibilitățile umane. Regele trebuie să stea în prag, între voia oamenilor și voia lui Dumnezeu, și este chemat să-și conducă poporul la împlinirea voinței lui Dumnezeu; preotul stă și el pe acel prag, să vestească voia lui Dumnezeu și să facă și mai mult: să acționeze pentru Dumnezeu, să pronunțe hotărârile lui Dumnezeu și să aplice hotărârea lui Dumnezeu.
Uleiul vorbește în primul rând despre sfârșitul mâniei lui Dumnezeu, despre pacea pe care Dumnezeu o oferă oamenilor care i-au jignit; mai departe, vorbește despre Dumnezeu care ne vindecă pentru ca noi să putem trăi și să devenim ceea ce suntem chemați să fim; și cum El știe că nu suntem capabili cu propria noastră putere să împlinim nici voința Lui, nici legile naturii noastre create, El își revarsă harul din belșug asupra noastră (Romani 5:20). El ne dă putere să facem ceea ce altfel nu am putea face. Cuvintele milost și pomiluy în slavonă au aceeași rădăcină cu cele care exprimă tandrețe, drăgălaș, iar când folosim cuvintele eleison, \'miluiește-ne\', pomiluy, nu doar cerem lui Dumnezeu să ne salveze de mânia Lui - cerem iubire.
Dacă ne întoarcem la cuvintele Rugăciunii lui Isus, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, vedem că primele cuvinte exprimă cu exactitate și integritate credința Evangheliei în Hristos, întruparea istorică a Cuvântului lui Dumnezeu; iar sfârșitul rugăciunii exprimă toate relațiile complexe bogate de iubire care există între Dumnezeu și creaturile sale. A te ruga cu adevărat înseamnă a sta cu mintea în inimă în prezența Domnului, adică a fi pe deplin deschis lui Hristos, fiind în comuniune cu El din adâncurile ființei noastre. Sfântul Apostol Pavel scrie că Duhul Sfânt ne învață cum să ne rugăm, cu suspine prea adânci pentru a le exprima în cuvinte (Romani 8, 26). Ca să spun adevărul, nu mă aflu încă acolo, nici pe departe. Am nevoie de cuvinte în rugăciune pentru a nu-mi lăsa mintea să rătăcească. De aceea cuvintele simple ale Rugăciunii lui Iisus sunt atât de iubite în Ortodoxie: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Ori de câte ori facem ceva care nu are nevoie de o concentrare mintală semnificativă, ne putem ruga în tăcere cu Rugăciunea lui Iisus. Dacă nu este nimeni în apropiere, putem spune cuvintele cu voce tare, fără a provoca probleme. Pentru rugăciunile personale obișnuite de dimineață sau de seară, putem dedica cinci sau zece sau mai multe minute. Nu este teologie abstractă, ci o motivație ce ne așază în locul potrivit înaintea Domnului.
Cu această rugăciune în inimile noastre, cerem ajutorul lui Hristos, chiar atunci când mărturisim greșelile noastre. Nu trebuie să fie rostită ca și cum recităm o formulă sau am încerca să Îl influențăm pe Dumnezeu cu cuvinte magice, ci din inimă, cu concentrare deplină. Noi vorbim Domnului direct, cu smerenia intensă a vameșului care, spre deosebire de fariseul îndrăzneț și vorbăreț, putea doar să se bată în piept și să spună: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 9-14). Persoana care se roagă cu Rugăciunea lui Iisus în acest mod este om care crește în cunoașterea lui Dumnezeu, adică un om care se apropie de Dumnezeu. Da, omul folosește cuvinte și noi credem că aceste cuvinte sunt adevărate. Deși scopul nu sunt cuvintele în sine, ele sunt necesare celor mai mulți dintre noi pentru a ne concentra mintea și a ne deschide inima în smerenie și pocăință. Dacă încerc să stau în liniște chiar și pentru câteva minute, în rugăciune fără cuvinte, mintea mea rătăcește teribil. Nu sunt un expert al rostirii Rugăciunii lui Iisus, dar o consider foarte folositoare pentru cel care vrea să stea așa cum se cuvine înaintea Domnului. Dacă ne adresăm Lui cu smerenie și pocăință, simțim puterea și prezența Sa în viața noastră. Sufletul nostru devine mai fin racordat la ceea ce face El, iar El răspunde chemării noastre de a ne ajuta. Aceasta nu este o meditație pentru a te elibera de stres, ci o smerită rugăciune către Mântuitorul nostru.