Rugaciunea
În momentele sfinte, când lumina blândă a serii pătrunde tainic prin vitralii în biserici, învăluindu-ne într-o atmosferă de taină şi har, sufletul ni se îndreaptă către Dumnezeu, folosindu-se de cuvintele Proorocului David : "Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta..." (Ps. 140, 2). Întrebarea este de ce cerem să se îndrepteze rugăciunea noastră către Dumnezeu, ştiind că prin definiţie rugăciunea este "plugăria sufletului"; este, după însuşirea ei, "însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu, iar după lucrare susţinătoarea lumii"; s-ar putea atunci îndrepta ea şi în altă parte ? Da ! Rugăciunea s-ar putea, de proastă calitate fiind, să nu se îndrepteze înspre cer, ca tămâia bine mirositoare, ci să rămână fără putere, neroditoare şi moartă; ba, în cel mai nefericit caz, să se prefacă în păcat. De aceea avem nevoie de o călăuză, care să ne înveţe cum să ne rugăm şi în ce stare trebuie să fim cu sufletul şi cu trupul pentru a face o rugăciune bună. "Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, spune Sfântul Ioan Scărarul, să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele nepomenirii răului"; sau în alt loc acelaşi sfânt părinte zice : "toţi cei ce se duc la Împăratul ca să primească iertarea datoriilor, au nevoie de o zdrobire a inimii negrăită..." Însăşi rugăciunea trebuie să aibă anumite calităţi pentru a fi primită de Dumnezeu şi nu cumva în locul miresmei celei plăcute a credinţei şi dragostei, să răspândească în jur putoarea mândriei, răutăţii şi iubirii de avuţie. "Îndulcesc bucatele undelemnul şi sarea; înaripează rugăciunea smerenia şi lacrima". Este o realitate faptul că noi nu ştim să ne rugăm (Romani 8, 26), că de obicei rugăciunile noastre sunt lumeşti şi necurate, că în ele sunt amestecate dorinţe trupeşti a căror împlinire ne-ar aduce vătămare. Rugăciunile noastre chiar în forma lor curată, în cea mai mare parte sunt slabe, lipsite de viaţă şi prin urmare şi fără efect. Cum pot deveni rugăciunile noastre puternice şi pline de viaţă ? Cum se poate reaprinde focul în cădelniţa sufletului nostru şi cum suflarea de sus a harului dumnezeiesc menţine aprins acest foc ? Toate aceste lucruri încearcă să ni le desluşească lucrarea de faţă, pe care o edităm în două volume, şi o numim Sbornic. Culegere bogată de texte, alcătuită prin anii 1936 de egumenul Hariton, ne aduce în faţă mulţime de părinţi trăitori ai rugăciunii din mediul slav, dar nu lipsesc nici nevoitori celebri din spaţiul românesc, cum ar fi Sfântul Paisie de la Neamţ sau Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului. În centrul preocupărilor fiind mai ales rugăciunea atât de cunoscută : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", precum şi diferite tehnici ale practicării ei, le dăm o şansă şi celor ce sunt ispitiţi să păşească pe lângă adevăr, apelând la diferite sisteme necreştine orientale, în mod special la yoga. Nădăjduim ca alături de Pateric şi Limonar, Sbornicul să fie o desfătare sufletească pentru toţi cei care doresc să se ridice mai presus de nimicnicia clipei de faţă.
DESPRE RUGĂCIUNEA OMULUI CARE S-A ÎNSINGURAT ÎN CĂMARA INIMII SALE, ÎNVĂŢÂNDU-SE ŞI RUGÂNDU-SE ÎN TAINĂ
Cuvânt înainte
Printre dvs. se află mulţi, care nu ştiu în ce anume stă lucrarea cea lăuntrică a omului cugetător de Dumnezeu precum nu înţeleg nici ce este cugetarea de Dumnezeu. Aceştia nu ştiu nimic despre rugăciunea ce se face cu mintea, socotind că se cuvine să ne rugăm numai cu acele rugăciuni care se află scrise în cărţile bisericeşti. Cât despre tainica vorbire pe care o săvârşeşte omul cu Dumnezeu în adâncul inimii sale şi despre foloasele care decurg dintr-însa, aceştia, câtuşi de puţin nu le cunosc şi nici n-au gustat această dulceaţă duhovnicească. Precum este un orb din naştere care doar aude despre lumina soarelui, dar nu ştie ce anume este această lumină, asemenea sunt şi cei care numai aud despre învăţăturile cele cugetătoare de Dumnezeu şi despre rugăciune, dar de înţeles nu le înţeleg. Din pricina grosimii simţirii lor, ei se lipsesc de multe bunătăţi duhovniceşti şi rămân în urmă pe calea acestor fapte bune, care duc spre o stare desăvârşită, bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, spre îndrumarea celor simpli, înfăţişăm aici câteva lămuriri despre învăţătura lăuntrică şi despre rugăciunea cea cugetătoare de Dumnezeu, pentru ca doritorul unor asemenea lucruri să înceapă, cu ajutorul Celui Prea Înalt, să le înveţe, fie câtuşi de puţin. Învăţătura duhovnicească a omului celui dinlăuntru începe cu următoarele cuvinte ale lui Hristos : "Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns" (Mat. VI, 6).
CAPITOLUL I
DESPRE ÎNDOITUL ÎNŢELES AL OMULUI, AL ÎNVĂŢĂTURII, AL RUGĂCIUNII ŞI AL CĂMĂRII
Omul este o doime : cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru : "omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit" (I Petru 3, 4). Și Sfântul Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând : "cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi" (II Cor. 4,16). Aici Apostolul vorbeşte lămurit despre omul cel dinafară şi cel dinlăuntru. Astfel, omul cel dinafară se întocmeşte din mai multe mădulare, pe câtă vreme cel lăuntric ajunge la desăvârşire prin minte, prin luarea aminte la sine, prin frica lui Dumnezeu şi prin darul Domnului. Faptele omului cel dinafară sunt văzute, iar cele ale celui dinlăuntru rămân nevăzute; potrivit Psalmistului : "o prăpastie este lăuntrul şi inima omului !" (Psalm 63, 7). Tot astfel vorbeşte şi Apostolul : "cine dintre oameni ştie ale omului, fără numai duhul omului care este întru el ?" (I Cor. 2,11). Singur doară Cela ce ispiteşte inima şi rărunchii, cunoaşte toate tainele omului lăuntric. De aceea şi învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuţită, dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor nevăzute; de afară cunoştinţa care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe când dinlăuntru cea care se smereşte; într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte, decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I spună ca David : "ţie inima mea pururea ţi-a vorbit; pentru Tine căuta-tu-te-a faţa mea; faţa Ta, Doamne neîncetat o caut" {Psalm 26, 13). Și apoi : "precum cerboaica doreşte apa izvoarelor, tot aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule !" (Psalm 41,1). Rugăciunea de asemenea este o doime - dinafară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie. Cea care este îndeplinită ca o rânduială şi se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obştească îşi are timpurile ei : miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia şi pavecerniţa, rugăciuni la care oamenii sunt chemaţi de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Împăratului Ceresc, ca pe o cuvenită danie. Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârşeşte uneori fără să aibă nevoie de o vreme anumită, ci după voia fiecăruia, fără niciun fel de chemare, ci numai din imboldul duhului însuşi. Cea dintâi, adică rugăciunea bisericească, cuprinde un anumit număr de psalmi, de tropare, de canoane şi de alte cântări şi de lucrări preoţeşti, pe când cealaltă (cea tainică, cea de bunăvoie), aşa cum nu ţine seamă de o vreme anumită, tot aşa nu-şi hotărăşte nici numărul rugăciunilor, ci fiecare se roagă atât cât vrea, uneori mai puţin, alteori mai mult. Cea dintâi este rostită în auzul tuturor, cu gura şi cu glas tare, pe câtă vreme cea de a doua se săvârşeşte numai cu mintea. Întâia se rosteşte în picioare, iar cea de a doua nu numai stând sau mergând, ci chiar odihnindu-te în pat; - într-un cuvânt : întotdeauna, oricând ţi s-ar întâmpla să ridici mintea către Dumnezeu. Întâia, cea obştească, se săvârşeşte în templul Domnului, în biserică, sau, în anumite împrejurări, într-o casă oarecare, în care se adună mai mulţi credincioşi, pe când cea de a doua, cea însingurată, se săvârşeşte într-o încăpere încuiată, potrivit cuvântului Domnului : "când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns" (Mat. 6, 6). Tot astfel cămara este şi ea o doime; una din afară şi alta lăuntrică, materială şi duhovnicească; cea materială este lucrată din lemn sau din piatră, iar cea duhovnicească este inima sau mintea; sau, după cuvintele Sfântului Teofilact gândul cel tainic. Acestea sunt unul şi acelaşi lucru (Coment. la Matei, cap. 6). De aceea, cămara cea materială stă într-un singur loc, pe când cea duhovnicească este pretutindeni purtată împreună cu omul; oriunde s-ar afla omul, se află cu el şi inima lui întotdeauna, iar înlăuntrul inimii sale el se poate încuia cu mintea, adunându-şi gândurile şi se poate ruga lui Dumnezeu în taină - fie aflându-se în mijlocul oamenilor, fie chiar stând de vorbă cu ei. Rugăciunea lăuntrică, când se întâmplă ca cineva, în vreme ce se află în mijlocul oamenilor, să fie mişcat de Duhul spre săvârşirea ei, nu are nevoie nici de gură, nici de slovă tipărită, nu se foloseşte de mişcarea limbii, nici de glasul gâtlejului (deşi aceasta se întâmplă uneori şi în singurătate), ci doar numai de ridicarea mâinii spre Dumnezeu şi de adâncirea omului în sine însuşi, lucrare ce se poate împlini în orice loc. Cămara materială, a omului ce se linişteşte într-însa, închide o singură fiinţă, pe când cea lăuntrică, cea duhovnicească, îi face loc şi lui Dumnezeu şi întregii împărăţii Cereşti, potrivit cuvintelor evanghelice ale lui Hristos însuşi : "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17, 21). Acest text este astfel lămurit în cuvintele Sf. Macarie Egipteanul : "inima este un prea mic vas, dar într-însa sunt îngerii, este viaţa şi împărăţia, într-însa sunt cereştile cetăţi, într-însa sunt toate comorile harului". În încăperea lăuntrică, în cămara inimii, omul trebuie mai des să se închidă, decât între pereţii cei văzuţi şi, adunându-şi acolo toate gândurile, să-şi înfăţişeze mintea înaintea lui Dumnezeu, să se roage Lui în taină, cu toată căldura duhului şi cu credinţă vie, iar odată cu acestea, să se înveţe întru cugetarea de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată creşte până la statura bărbatului desăvârşit.
CAPITOLUL II
DESPRE RUGĂCIUNEA CARE ÎL ÎNCĂLZEŞTE PE OM ŞI ÎL UNEŞTE CU DUMNEZEU ÎN DRAGOSTE
Înainte de toate trebuie să se ştie că orice creştin - dar mai ales o faţă duhovnicească trebuie, după datoria chemării sale, să se îngrijească prin orice mijloc şi întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu Ziditorul, Cel plin de dragoste; Făcătorul de bine, şi cel mai mare Bun al său, de care şi pentru care a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului său, adică în ţelul său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuşi, de la care şi-a primit el viaţa şi firea şi pentru care de-a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit şi dorit de oameni : bogăţia, slava, soţia, copiii - într-un cuvânt, toate cele frumoase, dulci şi iubite în lumea aceasta, nu sunt proprii duhului, ci numai trupului şi, fiind arătări vremelnice, repede vor trece ca o umbră. Pe câtă vreme duhul, ca unul ce după a sa fire este veşnic, îşi poate găsi o pace veşnică numai într-unul Veşnic Dumnezeu, ca întru bunul cel mai înalt al său, mai frumos decât frumuseţile, mai dulce şi mai iubit decât toate cele dulci şi iubite, întocmai ca în locul firesc, de unde a purces şi unde iarăşi trebuie să se întoarcă. Căci precum trupul; venind din pământ, în pământ iarăşi se întoarce, tot aşa şi duhul, venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se întoarce şi întru El petrece, fiindcă tocmai de aceea a şi fost creat de Dumnezeu, ca de-a pururi să petreacă în Dumnezeu. Și noi de aceea, în această vremelnică viaţă, cu sârguinţă trebuie să căutăm unirea cu Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El şi acum şi în viaţa viitoare, în veci. Dar nimeni nu poate să ne unească cu El decât numai prin dragostea care izvorând din inimă, îşi merge drumul ei până la capăt. Căci şi femeia păcătoasă din Evanghelie, tocmai de aceea a şi primit de la Domnul atâta covârşitoare milă spre iertarea păcatelor şi unire neclintită cu El "pentru că mult a iubit" (Luca 7, 47). El îi iubeşte pe cei ce-L iubesc, se alipeşte de cei ce se alipesc de El, stă de faţă înaintea celor ce-L caută şi revarsă îmbelşugată dulceaţă asupra celor dornici a se desfăta de dragostea Lui. Pentru ca omul să poată trezi în inima sa atâta dragoste spre a se uni cu Domnul în nedespărţita unire a dragostei, omul are nevoie să împlinească lucrarea rugăciunii cât mai adeseori, ridicându-şi mereu mintea la Dumnezeu. Căci aşa cum o flacără se măreşte pe măsură ce mai adesea punem lemne pe foc, tot aşa şi rugăciunea ce des se săvârşeşte cu adâncirea minţii în Dumnezeu, trezeşte în inimă dumnezeiască dragoste care înflăcărându-se, va înfierbânta omul lăuntric în întregime, îl va lumina şi-l va învăţa. Ea îi va arăta tot ce îi este necunoscut şi tainic în adâncul înţelepciunii şi-l va face asemenea unui înflăcărat serafim de foc, neîncetat stând cu duhul în faţa lui Dumnezeu, privind la El cu mintea şi astfel sorbind o negrăită dulceaţă dumnezeiască.
CAPITOLUL III
RUGĂCIUNEA ROSTITĂ CU GURA, DAR FĂRĂ LUAREA AMINTE A MINŢII, ESTE ZADARNICĂ
Ar fi nimerit să amintim aici câteva texte apostolice despre rugăciunea cea făcută cu duhul şi cu mintea, ce nu sunt aşa de lămurit înţelese, iar prin aceasta să punem început bun în adâncirea acestei învăţături. În Epistola către Efeseni, Sf. Apostol Pavel ne sfătuieşte să ne rugăm cu duhul : "faceţi în toată vremea - spune el - întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri" (Efes. 6,18). Acelaşi Apostol în Epistola I către Corinteni spune : "duhul mi-e în rugăciune, dar mintea mea este neroditoare" (I Cor.14,14). Însă cum se întâmplă oare, că omul se roagă cu duhul, dar mintea lui rămâne neroditoare ? Cuvântul "duh" este înţeles în Sfânta Scriptură în felurite chipuri. Uneori el se întrebuinţează în locul respirării, alteori în locul sufletului sau chiar în locul unei dorinţi oarecare, sau al unui alt gând de început bun sau rău, precum, de asemenea, în locul vreunei virtuţi sau al vreunui viciu, cum sunt : duhul smereniei, duhul dragostei, duhul milosârdiei şi cele potrivnice lor : duhul mândriei, duhul urii, duhul iubirii de arginţi şi altele. Alteori, iarăşi cuvântul "duh" este pus în locul vreunui dar oarecare al Sfântului Duh, ca de pildă : duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul vederii şi altele. Iar uneori, chiar în locul minţii, precum stă scris la acelaşi Apostol : "să vă primeniţi - zice el - în duhul cugetului vostru" (Efes. 4, 23). Sfătuindu-i pe efeseni să se roage cu duhul, în locul duhului apostolul pune însăşi mintea pe care omul ce se roagă trebuie s-o îndrepte către Dumnezeu. Scriindu-le însă corintenilor, când le vorbeşte de duhul celor ce se roagă şi de mintea ce rămâne neroditoare - în acest loc el pune cuvântul "duh" în locul glasului şi al răsuflării omului, ca şi cum ar spune către ei : ce folos aveţi voi, corintenilor, dacă vă rugaţi numai cu glasul răsuflării voastre, iar mintea nu vă ia aminte la rugăciune, ci îşi închipuie felurite lucruri ? Ce folos aveţi dacă vorbiţi multe cu limba, iar cu mintea nu luaţi aminte la cele ce grăiţi ? Chiar dacă ai rosti mii de cuvinte cu limba, ce folos vei trage, o, omule ! Şi dacă vei cânta din toată puterea gâtlejului, atât cât îţi va îngădui răsuflarea, iar mintea nu va sta înaintea lui Dumnezeu şi nu-L va vedea, ci gândurile ei altundeva o vor abate ? O asemenea rugăciune nu-ţi va fi de niciun folos, nici de Dumnezeu nu va fi auzită şi va rămâne neroditoare. Prea bine a judecat Sf. Ciprian, când a spus : "cum vrei oare să fii auzit de Dumnezeu, când tu nu te auzi nici pe tine însuţi ? Vrei ca Domnul să-şi aducă aminte de tine când te rogi, dar tu nu-ţi aduci aminte nici de fiinţa ta însăţi ?" Apostolul ne aduce drept pildă corintenilor şi totodată şi nouă tuturor, când spune : "mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea" (I Cor., 14,15). Când mă rog deci cu limba şi cu glasul, vrea să le spună el acestora, care iese din răsuflarea mea, atunci neapărat trebuie să mă rog şi cu mintea.
CAPITOLUL IV
RUGĂCIUNEA SCURTĂ DAR ADESEORI FĂCUTĂ E MAI DE FOLOS DECÂT CEA LUNGĂ
Cu privire la rugăciunea făcută de minte în inimă, am aflat de la cei iscusiţi în cugetarea de Dumnezeu că e mai înflăcărată şi mai de folos rugăciunea scurtă, dar lucrată ades, decât cea lungă. De altminteri şi rugăciunea lungă e foarte folositoare, dar numai pentru cei desăvârşiţi, iar nicidecum pentru cei începători. Mintea omului, care nu e deprinsă cu ea, nu poate rămâne multă vreme în rugăciune lungă în faţa lui Dumnezeu, ci omul e biruit de obicei de neputinţa nestatorniciei minţii, este risipit între cele din afară şi de aceea într-însul repede se răceşte căldura duhului. O astfel de rugăciune nu mai este rugăciune, ci numai tulburare a minţii, ce se naşte de pe urma abaterii gândurilor când într-o parte când într-alta; şi aceasta se întâmplă adeseori la cântările bisericeşti de obşte cât şi în pravilele ce se citesc îndelung prin chiliile călugărilor. Pe câtă vreme rugăciunea cea scurtă, dar ades făcută, este mult mai statornică, fiindcă mintea, aducându-se pentru multă vreme în Dumnezeu, o poate săvârşi cu mare căldură. De aceea şi Domnul spune : "când vă rugaţi nu grăiţi multe" (Matei, 6, 7), căci nu după mulţimea cuvintelor voastre veţi fi auziţi. Și Sf. Ioan Scărarul învaţă : "nu încercaţi să spuneţi multe, ca să nu vi se împrăştie mintea în căutarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului a atras mila lui Dumnezeu şi un singur cuvânt rostit cu credinţă l-a mântuit pe tâlhar. O poliloghie, adică zicerea de multe cuvinte, când este întinsă peste măsură într-o rugăciune risipeşte mintea în închipuiri, pe câtă vreme monologia, zicerea unui singur cuvânt, ajută minţii să se adune". Dar va întreba cineva : pentru ce, în Epistola către Tesaloniceni, Apostolul spune : "neîncetat rugaţi-vă" ! (I Tes. 5,17). În Scriptură despre un lucru ce se face ades se zice de obicei că e săvârşit necurmat. Astfel, de pildă : "preoţii intră pururea în cea dintâi a templului, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei, 9, 6), asta înseamnă în toate ceasurile hotărâte pentru ele, iar nu chiar neîncetat; ziua şi noaptea cât de des, dar nu fără nicio ieşire. Iar dacă preoţii petreceau fără ieşire în biserică, păzind focul ce se pogora din cer şi punând mereu lemne dedesubt, ca să nu se stingă, totuşi, ei nu făceau aceasta cu toţii deodată împreună, ci schimbându-şi cetele, precum se scrie şi de Sf. Zaharia : "săvârşea înaintea lui Dumnezeu cele preoţeşti în rândul cetei sale" (Luca 1, 8). Tot astfel trebuie să cugetăm şi despre rugăciune, despre care Apostolul porunceşte să se facă neîncetat, fiindcă îi este cu neputinţă unui om să petreacă în rugăciune aşa fel, încât să n-o întrerupă nici ziua, nici noaptea. El are nevoie de vreme şi pentru alte lucruri, pentru îndeletnicirile trebuincioase casei, vreme de lucru, vreme pentru convorbiri, vreme să mănânce şi să bea, vreme de odihnă şi de somn. Cum am putea, prin urmare, să ne rugăm neîncetat, altminteri decât printr-o deasă rugăciune ? Iar o rugăciune ades făcută se schimbă într-o rugăciune neîncetată. Astfel îngrijeşte-te ca rugăciunea ta deasă, dar scurtă, să nu sporească prin cuvinte de prisos, aşa cum învaţă şi Sfinţii Părinţi despre aceasta. Sf. Teofilact, în tâlcuirea Evangheliei de la Matei, scrie : "nu se cuvine să lungim rugăciunile, ci mai bine este să ne rugăm puţin, dar des" (Cap. VI). Iar la Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile asupra epistolelor Sf. Pavel, stă scris astfel : "cine rosteşte lucruri de prisos în rugăciune, acela nu se roagă, ci grăieşte în deşert." (Sf. Ioan Gură de Aur, Ep. Către Ef. VI omilia 24). Afară de aceasta, tot în tâlcuirea aceluiaşi loc din Evanghelie, Teofilact spune : "orice vorbă de prisos este grăire în deşert". Precum a spus Apostolul : "mai bine vreau să rostesc cinci cuvinte cu înţelegere, decât zece mii într-o minte risipită" (I Cor. 14, 19). E mai bine deci să înalţ către Dumnezeu o rugăciune scurtă, dar cu luare aminte, decât să rostesc nenumărate cuvinte la care nu iau seama şi să umplu în zadar văzduhul cu vorbele şi cu glasul meu. Afară de aceasta, cuvintele Apostolului mai sus pomenite : "neîncetat vă rugaţi" (I Tes. 5, 17) trebuiesc tâlcuite în înţelesul rugăciunii celei săvârşite cu mintea, fiindcă mintea într-adevăr poate fi totdeauna îndreptată spre Dumnezeu şi I se poate ruga Lui neîncetat. Astfel începe acum, omule, să te îndeletniceşti cu răgaz de învăţătura ce ţi s-a arătat în numele Domnului începe, potrivit îndemnului Apostolului care spune aşa : "orice săvârşiţi cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate întru numele Domnului Iisus să le faceţi" (Col. 3,17). Aceasta este ca şi cum s-ar spune : faceţi totul în cuget bun şi nu atât din dorinţa de a avea folos voi înşivă, chiar dacă acest folos ar fi el duhovnicesc, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca în toate cuvintele, faptele şi gândurile voastre, numele Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru să se proslăvească. Dar mai întâi de toate, tu lămureşte ţie însuţi printr-o scurtă tâlcuire : despre ce anume este această rugăciune ? Rugăciunea este suirea minţii şi a gândurilor Ia Dumnezeu. Să te rogi, înseamnă să te înfăţişezi în duh înaintea lui Dumnezeu, să priveşti la El cu ochii minţii fără abatere şi de vorbă să stai cu e1, într-o teamă plină de evlavie şi încredere. Adună-ţi astfel toate gândurile şi lepădând toată grija vieţii celei din afară, îndreaptă mintea ta către Dumnezeu.
DESPRE RUGĂCIUNEA OMULUI CARE S-A ÎNSINGURAT ÎN CĂMARA INIMII SALE, ÎNVĂŢÂNDU-SE ŞI RUGÂNDU-SE ÎN TAINĂ
Cuvânt înainte
Printre dvs. se află mulţi, care nu ştiu în ce anume stă lucrarea cea lăuntrică a omului cugetător de Dumnezeu precum nu înţeleg nici ce este cugetarea de Dumnezeu. Aceştia nu ştiu nimic despre rugăciunea ce se face cu mintea, socotind că se cuvine să ne rugăm numai cu acele rugăciuni care se află scrise în cărţile bisericeşti. Cât despre tainica vorbire pe care o săvârşeşte omul cu Dumnezeu în adâncul inimii sale şi despre foloasele care decurg dintr-însa, aceştia, câtuşi de puţin nu le cunosc şi nici n-au gustat această dulceaţă duhovnicească. Precum este un orb din naştere care doar aude despre lumina soarelui, dar nu ştie ce anume este această lumină, asemenea sunt şi cei care numai aud despre învăţăturile cele cugetătoare de Dumnezeu şi despre rugăciune, dar de înţeles nu le înţeleg. Din pricina grosimii simţirii lor, ei se lipsesc de multe bunătăţi duhovniceşti şi rămân în urmă pe calea acestor fapte bune, care duc spre o stare desăvârşită, bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, spre îndrumarea celor simpli, înfăţişăm aici câteva lămuriri despre învăţătura lăuntrică şi despre rugăciunea cea cugetătoare de Dumnezeu, pentru ca doritorul unor asemenea lucruri să înceapă, cu ajutorul Celui Prea Înalt, să le înveţe, fie câtuşi de puţin. Învăţătura duhovnicească a omului celui dinlăuntru începe cu următoarele cuvinte ale lui Hristos : "Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns" (Mat. VI, 6).
CAPITOLUL I
DESPRE ÎNDOITUL ÎNŢELES AL OMULUI, AL ÎNVĂŢĂTURII, AL RUGĂCIUNII ŞI AL CĂMĂRII
Omul este o doime : cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru : "omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit" (I Petru 3, 4). Și Sfântul Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând : "cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi" (II Cor. 4,16). Aici Apostolul vorbeşte lămurit despre omul cel dinafară şi cel dinlăuntru. Astfel, omul cel dinafară se întocmeşte din mai multe mădulare, pe câtă vreme cel lăuntric ajunge la desăvârşire prin minte, prin luarea aminte la sine, prin frica lui Dumnezeu şi prin darul Domnului. Faptele omului cel dinafară sunt văzute, iar cele ale celui dinlăuntru rămân nevăzute; potrivit Psalmistului : "o prăpastie este lăuntrul şi inima omului !" (Psalm 63, 7). Tot astfel vorbeşte şi Apostolul : "cine dintre oameni ştie ale omului, fără numai duhul omului care este întru el ?" (I Cor. 2,11). Singur doară Cela ce ispiteşte inima şi rărunchii, cunoaşte toate tainele omului lăuntric. De aceea şi învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuţită, dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor nevăzute; de afară cunoştinţa care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe când dinlăuntru cea care se smereşte; într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte, decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I spună ca David : "ţie inima mea pururea ţi-a vorbit; pentru Tine căuta-tu-te-a faţa mea; faţa Ta, Doamne neîncetat o caut" {Psalm 26, 13). Și apoi : "precum cerboaica doreşte apa izvoarelor, tot aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule !" (Psalm 41,1). Rugăciunea de asemenea este o doime - dinafară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie. Cea care este îndeplinită ca o rânduială şi se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obştească îşi are timpurile ei : miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia şi pavecerniţa, rugăciuni la care oamenii sunt chemaţi de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Împăratului Ceresc, ca pe o cuvenită danie. Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârşeşte uneori fără să aibă nevoie de o vreme anumită, ci după voia fiecăruia, fără niciun fel de chemare, ci numai din imboldul duhului însuşi. Cea dintâi, adică rugăciunea bisericească, cuprinde un anumit număr de psalmi, de tropare, de canoane şi de alte cântări şi de lucrări preoţeşti, pe când cealaltă (cea tainică, cea de bunăvoie), aşa cum nu ţine seamă de o vreme anumită, tot aşa nu-şi hotărăşte nici numărul rugăciunilor, ci fiecare se roagă atât cât vrea, uneori mai puţin, alteori mai mult. Cea dintâi este rostită în auzul tuturor, cu gura şi cu glas tare, pe câtă vreme cea de a doua se săvârşeşte numai cu mintea. Întâia se rosteşte în picioare, iar cea de a doua nu numai stând sau mergând, ci chiar odihnindu-te în pat; - într-un cuvânt : întotdeauna, oricând ţi s-ar întâmpla să ridici mintea către Dumnezeu. Întâia, cea obştească, se săvârşeşte în templul Domnului, în biserică, sau, în anumite împrejurări, într-o casă oarecare, în care se adună mai mulţi credincioşi, pe când cea de a doua, cea însingurată, se săvârşeşte într-o încăpere încuiată, potrivit cuvântului Domnului : "când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns" (Mat. 6, 6). Tot astfel cămara este şi ea o doime; una din afară şi alta lăuntrică, materială şi duhovnicească; cea materială este lucrată din lemn sau din piatră, iar cea duhovnicească este inima sau mintea; sau, după cuvintele Sfântului Teofilact gândul cel tainic. Acestea sunt unul şi acelaşi lucru (Coment. la Matei, cap. 6). De aceea, cămara cea materială stă într-un singur loc, pe când cea duhovnicească este pretutindeni purtată împreună cu omul; oriunde s-ar afla omul, se află cu el şi inima lui întotdeauna, iar înlăuntrul inimii sale el se poate încuia cu mintea, adunându-şi gândurile şi se poate ruga lui Dumnezeu în taină - fie aflându-se în mijlocul oamenilor, fie chiar stând de vorbă cu ei. Rugăciunea lăuntrică, când se întâmplă ca cineva, în vreme ce se află în mijlocul oamenilor, să fie mişcat de Duhul spre săvârşirea ei, nu are nevoie nici de gură, nici de slovă tipărită, nu se foloseşte de mişcarea limbii, nici de glasul gâtlejului (deşi aceasta se întâmplă uneori şi în singurătate), ci doar numai de ridicarea mâinii spre Dumnezeu şi de adâncirea omului în sine însuşi, lucrare ce se poate împlini în orice loc. Cămara materială, a omului ce se linişteşte într-însa, închide o singură fiinţă, pe când cea lăuntrică, cea duhovnicească, îi face loc şi lui Dumnezeu şi întregii împărăţii Cereşti, potrivit cuvintelor evanghelice ale lui Hristos însuşi : "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17, 21). Acest text este astfel lămurit în cuvintele Sf. Macarie Egipteanul : "inima este un prea mic vas, dar într-însa sunt îngerii, este viaţa şi împărăţia, într-însa sunt cereştile cetăţi, într-însa sunt toate comorile harului". În încăperea lăuntrică, în cămara inimii, omul trebuie mai des să se închidă, decât între pereţii cei văzuţi şi, adunându-şi acolo toate gândurile, să-şi înfăţişeze mintea înaintea lui Dumnezeu, să se roage Lui în taină, cu toată căldura duhului şi cu credinţă vie, iar odată cu acestea, să se înveţe întru cugetarea de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată creşte până la statura bărbatului desăvârşit.
CAPITOLUL II
DESPRE RUGĂCIUNEA CARE ÎL ÎNCĂLZEŞTE PE OM ŞI ÎL UNEŞTE CU DUMNEZEU ÎN DRAGOSTE
Înainte de toate trebuie să se ştie că orice creştin - dar mai ales o faţă duhovnicească trebuie, după datoria chemării sale, să se îngrijească prin orice mijloc şi întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu Ziditorul, Cel plin de dragoste; Făcătorul de bine, şi cel mai mare Bun al său, de care şi pentru care a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului său, adică în ţelul său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuşi, de la care şi-a primit el viaţa şi firea şi pentru care de-a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit şi dorit de oameni : bogăţia, slava, soţia, copiii - într-un cuvânt, toate cele frumoase, dulci şi iubite în lumea aceasta, nu sunt proprii duhului, ci numai trupului şi, fiind arătări vremelnice, repede vor trece ca o umbră. Pe câtă vreme duhul, ca unul ce după a sa fire este veşnic, îşi poate găsi o pace veşnică numai într-unul Veşnic Dumnezeu, ca întru bunul cel mai înalt al său, mai frumos decât frumuseţile, mai dulce şi mai iubit decât toate cele dulci şi iubite, întocmai ca în locul firesc, de unde a purces şi unde iarăşi trebuie să se întoarcă. Căci precum trupul; venind din pământ, în pământ iarăşi se întoarce, tot aşa şi duhul, venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se întoarce şi întru El petrece, fiindcă tocmai de aceea a şi fost creat de Dumnezeu, ca de-a pururi să petreacă în Dumnezeu. Și noi de aceea, în această vremelnică viaţă, cu sârguinţă trebuie să căutăm unirea cu Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El şi acum şi în viaţa viitoare, în veci. Dar nimeni nu poate să ne unească cu El decât numai prin dragostea care izvorând din inimă, îşi merge drumul ei până la capăt. Căci şi femeia păcătoasă din Evanghelie, tocmai de aceea a şi primit de la Domnul atâta covârşitoare milă spre iertarea păcatelor şi unire neclintită cu El "pentru că mult a iubit" (Luca 7, 47). El îi iubeşte pe cei ce-L iubesc, se alipeşte de cei ce se alipesc de El, stă de faţă înaintea celor ce-L caută şi revarsă îmbelşugată dulceaţă asupra celor dornici a se desfăta de dragostea Lui. Pentru ca omul să poată trezi în inima sa atâta dragoste spre a se uni cu Domnul în nedespărţita unire a dragostei, omul are nevoie să împlinească lucrarea rugăciunii cât mai adeseori, ridicându-şi mereu mintea la Dumnezeu. Căci aşa cum o flacără se măreşte pe măsură ce mai adesea punem lemne pe foc, tot aşa şi rugăciunea ce des se săvârşeşte cu adâncirea minţii în Dumnezeu, trezeşte în inimă dumnezeiască dragoste care înflăcărându-se, va înfierbânta omul lăuntric în întregime, îl va lumina şi-l va învăţa. Ea îi va arăta tot ce îi este necunoscut şi tainic în adâncul înţelepciunii şi-l va face asemenea unui înflăcărat serafim de foc, neîncetat stând cu duhul în faţa lui Dumnezeu, privind la El cu mintea şi astfel sorbind o negrăită dulceaţă dumnezeiască.
CAPITOLUL III
RUGĂCIUNEA ROSTITĂ CU GURA, DAR FĂRĂ LUAREA AMINTE A MINŢII, ESTE ZADARNICĂ
Ar fi nimerit să amintim aici câteva texte apostolice despre rugăciunea cea făcută cu duhul şi cu mintea, ce nu sunt aşa de lămurit înţelese, iar prin aceasta să punem început bun în adâncirea acestei învăţături. În Epistola către Efeseni, Sf. Apostol Pavel ne sfătuieşte să ne rugăm cu duhul : "faceţi în toată vremea - spune el - întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri" (Efes. 6,18). Acelaşi Apostol în Epistola I către Corinteni spune : "duhul mi-e în rugăciune, dar mintea mea este neroditoare" (I Cor.14,14). Însă cum se întâmplă oare, că omul se roagă cu duhul, dar mintea lui rămâne neroditoare ? Cuvântul "duh" este înţeles în Sfânta Scriptură în felurite chipuri. Uneori el se întrebuinţează în locul respirării, alteori în locul sufletului sau chiar în locul unei dorinţi oarecare, sau al unui alt gând de început bun sau rău, precum, de asemenea, în locul vreunei virtuţi sau al vreunui viciu, cum sunt : duhul smereniei, duhul dragostei, duhul milosârdiei şi cele potrivnice lor : duhul mândriei, duhul urii, duhul iubirii de arginţi şi altele. Alteori, iarăşi cuvântul "duh" este pus în locul vreunui dar oarecare al Sfântului Duh, ca de pildă : duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul vederii şi altele. Iar uneori, chiar în locul minţii, precum stă scris la acelaşi Apostol : "să vă primeniţi - zice el - în duhul cugetului vostru" (Efes. 4, 23). Sfătuindu-i pe efeseni să se roage cu duhul, în locul duhului apostolul pune însăşi mintea pe care omul ce se roagă trebuie s-o îndrepte către Dumnezeu. Scriindu-le însă corintenilor, când le vorbeşte de duhul celor ce se roagă şi de mintea ce rămâne neroditoare - în acest loc el pune cuvântul "duh" în locul glasului şi al răsuflării omului, ca şi cum ar spune către ei : ce folos aveţi voi, corintenilor, dacă vă rugaţi numai cu glasul răsuflării voastre, iar mintea nu vă ia aminte la rugăciune, ci îşi închipuie felurite lucruri ? Ce folos aveţi dacă vorbiţi multe cu limba, iar cu mintea nu luaţi aminte la cele ce grăiţi ? Chiar dacă ai rosti mii de cuvinte cu limba, ce folos vei trage, o, omule ! Şi dacă vei cânta din toată puterea gâtlejului, atât cât îţi va îngădui răsuflarea, iar mintea nu va sta înaintea lui Dumnezeu şi nu-L va vedea, ci gândurile ei altundeva o vor abate ? O asemenea rugăciune nu-ţi va fi de niciun folos, nici de Dumnezeu nu va fi auzită şi va rămâne neroditoare. Prea bine a judecat Sf. Ciprian, când a spus : "cum vrei oare să fii auzit de Dumnezeu, când tu nu te auzi nici pe tine însuţi ? Vrei ca Domnul să-şi aducă aminte de tine când te rogi, dar tu nu-ţi aduci aminte nici de fiinţa ta însăţi ?" Apostolul ne aduce drept pildă corintenilor şi totodată şi nouă tuturor, când spune : "mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea" (I Cor., 14,15). Când mă rog deci cu limba şi cu glasul, vrea să le spună el acestora, care iese din răsuflarea mea, atunci neapărat trebuie să mă rog şi cu mintea.
CAPITOLUL IV
RUGĂCIUNEA SCURTĂ DAR ADESEORI FĂCUTĂ E MAI DE FOLOS DECÂT CEA LUNGĂ
Cu privire la rugăciunea făcută de minte în inimă, am aflat de la cei iscusiţi în cugetarea de Dumnezeu că e mai înflăcărată şi mai de folos rugăciunea scurtă, dar lucrată ades, decât cea lungă. De altminteri şi rugăciunea lungă e foarte folositoare, dar numai pentru cei desăvârşiţi, iar nicidecum pentru cei începători. Mintea omului, care nu e deprinsă cu ea, nu poate rămâne multă vreme în rugăciune lungă în faţa lui Dumnezeu, ci omul e biruit de obicei de neputinţa nestatorniciei minţii, este risipit între cele din afară şi de aceea într-însul repede se răceşte căldura duhului. O astfel de rugăciune nu mai este rugăciune, ci numai tulburare a minţii, ce se naşte de pe urma abaterii gândurilor când într-o parte când într-alta; şi aceasta se întâmplă adeseori la cântările bisericeşti de obşte cât şi în pravilele ce se citesc îndelung prin chiliile călugărilor. Pe câtă vreme rugăciunea cea scurtă, dar ades făcută, este mult mai statornică, fiindcă mintea, aducându-se pentru multă vreme în Dumnezeu, o poate săvârşi cu mare căldură. De aceea şi Domnul spune : "când vă rugaţi nu grăiţi multe" (Matei, 6, 7), căci nu după mulţimea cuvintelor voastre veţi fi auziţi. Și Sf. Ioan Scărarul învaţă : "nu încercaţi să spuneţi multe, ca să nu vi se împrăştie mintea în căutarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului a atras mila lui Dumnezeu şi un singur cuvânt rostit cu credinţă l-a mântuit pe tâlhar. O poliloghie, adică zicerea de multe cuvinte, când este întinsă peste măsură într-o rugăciune risipeşte mintea în închipuiri, pe câtă vreme monologia, zicerea unui singur cuvânt, ajută minţii să se adune". Dar va întreba cineva : pentru ce, în Epistola către Tesaloniceni, Apostolul spune : "neîncetat rugaţi-vă" ! (I Tes. 5,17). În Scriptură despre un lucru ce se face ades se zice de obicei că e săvârşit necurmat. Astfel, de pildă : "preoţii intră pururea în cea dintâi a templului, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei, 9, 6), asta înseamnă în toate ceasurile hotărâte pentru ele, iar nu chiar neîncetat; ziua şi noaptea cât de des, dar nu fără nicio ieşire. Iar dacă preoţii petreceau fără ieşire în biserică, păzind focul ce se pogora din cer şi punând mereu lemne dedesubt, ca să nu se stingă, totuşi, ei nu făceau aceasta cu toţii deodată împreună, ci schimbându-şi cetele, precum se scrie şi de Sf. Zaharia : "săvârşea înaintea lui Dumnezeu cele preoţeşti în rândul cetei sale" (Luca 1, 8). Tot astfel trebuie să cugetăm şi despre rugăciune, despre care Apostolul porunceşte să se facă neîncetat, fiindcă îi este cu neputinţă unui om să petreacă în rugăciune aşa fel, încât să n-o întrerupă nici ziua, nici noaptea. El are nevoie de vreme şi pentru alte lucruri, pentru îndeletnicirile trebuincioase casei, vreme de lucru, vreme pentru convorbiri, vreme să mănânce şi să bea, vreme de odihnă şi de somn. Cum am putea, prin urmare, să ne rugăm neîncetat, altminteri decât printr-o deasă rugăciune ? Iar o rugăciune ades făcută se schimbă într-o rugăciune neîncetată. Astfel îngrijeşte-te ca rugăciunea ta deasă, dar scurtă, să nu sporească prin cuvinte de prisos, aşa cum învaţă şi Sfinţii Părinţi despre aceasta. Sf. Teofilact, în tâlcuirea Evangheliei de la Matei, scrie : "nu se cuvine să lungim rugăciunile, ci mai bine este să ne rugăm puţin, dar des" (Cap. VI). Iar la Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile asupra epistolelor Sf. Pavel, stă scris astfel : "cine rosteşte lucruri de prisos în rugăciune, acela nu se roagă, ci grăieşte în deşert." (Sf. Ioan Gură de Aur, Ep. Către Ef. VI omilia 24). Afară de aceasta, tot în tâlcuirea aceluiaşi loc din Evanghelie, Teofilact spune : "orice vorbă de prisos este grăire în deşert". Precum a spus Apostolul : "mai bine vreau să rostesc cinci cuvinte cu înţelegere, decât zece mii într-o minte risipită" (I Cor. 14, 19). E mai bine deci să înalţ către Dumnezeu o rugăciune scurtă, dar cu luare aminte, decât să rostesc nenumărate cuvinte la care nu iau seama şi să umplu în zadar văzduhul cu vorbele şi cu glasul meu. Afară de aceasta, cuvintele Apostolului mai sus pomenite : "neîncetat vă rugaţi" (I Tes. 5, 17) trebuiesc tâlcuite în înţelesul rugăciunii celei săvârşite cu mintea, fiindcă mintea într-adevăr poate fi totdeauna îndreptată spre Dumnezeu şi I se poate ruga Lui neîncetat. Astfel începe acum, omule, să te îndeletniceşti cu răgaz de învăţătura ce ţi s-a arătat în numele Domnului începe, potrivit îndemnului Apostolului care spune aşa : "orice săvârşiţi cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate întru numele Domnului Iisus să le faceţi" (Col. 3,17). Aceasta este ca şi cum s-ar spune : faceţi totul în cuget bun şi nu atât din dorinţa de a avea folos voi înşivă, chiar dacă acest folos ar fi el duhovnicesc, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca în toate cuvintele, faptele şi gândurile voastre, numele Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru să se proslăvească. Dar mai întâi de toate, tu lămureşte ţie însuţi printr-o scurtă tâlcuire : despre ce anume este această rugăciune ? Rugăciunea este suirea minţii şi a gândurilor Ia Dumnezeu. Să te rogi, înseamnă să te înfăţişezi în duh înaintea lui Dumnezeu, să priveşti la El cu ochii minţii fără abatere şi de vorbă să stai cu e1, într-o teamă plină de evlavie şi încredere. Adună-ţi astfel toate gândurile şi lepădând toată grija vieţii celei din afară, îndreaptă mintea ta către Dumnezeu.
DESPRE RUGĂCIUNEA OMULUI CARE S-A ÎNSINGURAT ÎN CĂMARA INIMII SALE, ÎNVĂŢÂNDU-SE ŞI RUGÂNDU-SE ÎN TAINĂ
Cuvânt înainte
Printre dvs. se află mulţi, care nu ştiu în ce anume stă lucrarea cea lăuntrică a omului cugetător de Dumnezeu precum nu înţeleg nici ce este cugetarea de Dumnezeu. Aceştia nu ştiu nimic despre rugăciunea ce se face cu mintea, socotind că se cuvine să ne rugăm numai cu acele rugăciuni care se află scrise în cărţile bisericeşti. Cât despre tainica vorbire pe care o săvârşeşte omul cu Dumnezeu în adâncul inimii sale şi despre foloasele care decurg dintr-însa, aceştia, câtuşi de puţin nu le cunosc şi nici n-au gustat această dulceaţă duhovnicească. Precum este un orb din naştere care doar aude despre lumina soarelui, dar nu ştie ce anume este această lumină, asemenea sunt şi cei care numai aud despre învăţăturile cele cugetătoare de Dumnezeu şi despre rugăciune, dar de înţeles nu le înţeleg. Din pricina grosimii simţirii lor, ei se lipsesc de multe bunătăţi duhovniceşti şi rămân în urmă pe calea acestor fapte bune, care duc spre o stare desăvârşită, bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, spre îndrumarea celor simpli, înfăţişăm aici câteva lămuriri despre învăţătura lăuntrică şi despre rugăciunea cea cugetătoare de Dumnezeu, pentru ca doritorul unor asemenea lucruri să înceapă, cu ajutorul Celui Prea Înalt, să le înveţe, fie câtuşi de puţin. Învăţătura duhovnicească a omului celui dinlăuntru începe cu următoarele cuvinte ale lui Hristos : "Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns" (Mat. VI, 6).
CAPITOLUL I
DESPRE ÎNDOITUL ÎNŢELES AL OMULUI, AL ÎNVĂŢĂTURII, AL RUGĂCIUNII ŞI AL CĂMĂRII
Omul este o doime : cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru : "omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit" (I Petru 3, 4). Și Sfântul Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând : "cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi" (II Cor. 4,16). Aici Apostolul vorbeşte lămurit despre omul cel dinafară şi cel dinlăuntru. Astfel, omul cel dinafară se întocmeşte din mai multe mădulare, pe câtă vreme cel lăuntric ajunge la desăvârşire prin minte, prin luarea aminte la sine, prin frica lui Dumnezeu şi prin darul Domnului. Faptele omului cel dinafară sunt văzute, iar cele ale celui dinlăuntru rămân nevăzute; potrivit Psalmistului : "o prăpastie este lăuntrul şi inima omului !" (Psalm 63, 7). Tot astfel vorbeşte şi Apostolul : "cine dintre oameni ştie ale omului, fără numai duhul omului care este întru el ?" (I Cor. 2,11). Singur doară Cela ce ispiteşte inima şi rărunchii, cunoaşte toate tainele omului lăuntric. De aceea şi învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuţită, dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor nevăzute; de afară cunoştinţa care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe când dinlăuntru cea care se smereşte; într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte, decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I spună ca David : "ţie inima mea pururea ţi-a vorbit; pentru Tine căuta-tu-te-a faţa mea; faţa Ta, Doamne neîncetat o caut" {Psalm 26, 13). Și apoi : "precum cerboaica doreşte apa izvoarelor, tot aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule !" (Psalm 41,1). Rugăciunea de asemenea este o doime - dinafară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie. Cea care este îndeplinită ca o rânduială şi se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obştească îşi are timpurile ei : miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia şi pavecerniţa, rugăciuni la care oamenii sunt chemaţi de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Împăratului Ceresc, ca pe o cuvenită danie. Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârşeşte uneori fără să aibă nevoie de o vreme anumită, ci după voia fiecăruia, fără niciun fel de chemare, ci numai din imboldul duhului însuşi. Cea dintâi, adică rugăciunea bisericească, cuprinde un anumit număr de psalmi, de tropare, de canoane şi de alte cântări şi de lucrări preoţeşti, pe când cealaltă (cea tainică, cea de bunăvoie), aşa cum nu ţine seamă de o vreme anumită, tot aşa nu-şi hotărăşte nici numărul rugăciunilor, ci fiecare se roagă atât cât vrea, uneori mai puţin, alteori mai mult. Cea dintâi este rostită în auzul tuturor, cu gura şi cu glas tare, pe câtă vreme cea de a doua se săvârşeşte numai cu mintea. Întâia se rosteşte în picioare, iar cea de a doua nu numai stând sau mergând, ci chiar odihnindu-te în pat; - într-un cuvânt : întotdeauna, oricând ţi s-ar întâmpla să ridici mintea către Dumnezeu. Întâia, cea obştească, se săvârşeşte în templul Domnului, în biserică, sau, în anumite împrejurări, într-o casă oarecare, în care se adună mai mulţi credincioşi, pe când cea de a doua, cea însingurată, se săvârşeşte într-o încăpere încuiată, potrivit cuvântului Domnului : "când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns" (Mat. 6, 6). Tot astfel cămara este şi ea o doime; una din afară şi alta lăuntrică, materială şi duhovnicească; cea materială este lucrată din lemn sau din piatră, iar cea duhovnicească este inima sau mintea; sau, după cuvintele Sfântului Teofilact gândul cel tainic. Acestea sunt unul şi acelaşi lucru (Coment. la Matei, cap. 6). De aceea, cămara cea materială stă într-un singur loc, pe când cea duhovnicească este pretutindeni purtată împreună cu omul; oriunde s-ar afla omul, se află cu el şi inima lui întotdeauna, iar înlăuntrul inimii sale el se poate încuia cu mintea, adunându-şi gândurile şi se poate ruga lui Dumnezeu în taină - fie aflându-se în mijlocul oamenilor, fie chiar stând de vorbă cu ei. Rugăciunea lăuntrică, când se întâmplă ca cineva, în vreme ce se află în mijlocul oamenilor, să fie mişcat de Duhul spre săvârşirea ei, nu are nevoie nici de gură, nici de slovă tipărită, nu se foloseşte de mişcarea limbii, nici de glasul gâtlejului (deşi aceasta se întâmplă uneori şi în singurătate), ci doar numai de ridicarea mâinii spre Dumnezeu şi de adâncirea omului în sine însuşi, lucrare ce se poate împlini în orice loc. Cămara materială, a omului ce se linişteşte într-însa, închide o singură fiinţă, pe când cea lăuntrică, cea duhovnicească, îi face loc şi lui Dumnezeu şi întregii împărăţii Cereşti, potrivit cuvintelor evanghelice ale lui Hristos însuşi : "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17, 21). Acest text este astfel lămurit în cuvintele Sf. Macarie Egipteanul : "inima este un prea mic vas, dar într-însa sunt îngerii, este viaţa şi împărăţia, într-însa sunt cereştile cetăţi, într-însa sunt toate comorile harului". În încăperea lăuntrică, în cămara inimii, omul trebuie mai des să se închidă, decât între pereţii cei văzuţi şi, adunându-şi acolo toate gândurile, să-şi înfăţişeze mintea înaintea lui Dumnezeu, să se roage Lui în taină, cu toată căldura duhului şi cu credinţă vie, iar odată cu acestea, să se înveţe întru cugetarea de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată creşte până la statura bărbatului desăvârşit.
CAPITOLUL II
DESPRE RUGĂCIUNEA CARE ÎL ÎNCĂLZEŞTE PE OM ŞI ÎL UNEŞTE CU DUMNEZEU ÎN DRAGOSTE
Înainte de toate trebuie să se ştie că orice creştin - dar mai ales o faţă duhovnicească trebuie, după datoria chemării sale, să se îngrijească prin orice mijloc şi întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu Ziditorul, Cel plin de dragoste; Făcătorul de bine, şi cel mai mare Bun al său, de care şi pentru care a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului său, adică în ţelul său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuşi, de la care şi-a primit el viaţa şi firea şi pentru care de-a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit şi dorit de oameni : bogăţia, slava, soţia, copiii - într-un cuvânt, toate cele frumoase, dulci şi iubite în lumea aceasta, nu sunt proprii duhului, ci numai trupului şi, fiind arătări vremelnice, repede vor trece ca o umbră. Pe câtă vreme duhul, ca unul ce după a sa fire este veşnic, îşi poate găsi o pace veşnică numai într-unul Veşnic Dumnezeu, ca întru bunul cel mai înalt al său, mai frumos decât frumuseţile, mai dulce şi mai iubit decât toate cele dulci şi iubite, întocmai ca în locul firesc, de unde a purces şi unde iarăşi trebuie să se întoarcă. Căci precum trupul; venind din pământ, în pământ iarăşi se întoarce, tot aşa şi duhul, venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se întoarce şi întru El petrece, fiindcă tocmai de aceea a şi fost creat de Dumnezeu, ca de-a pururi să petreacă în Dumnezeu. Și noi de aceea, în această vremelnică viaţă, cu sârguinţă trebuie să căutăm unirea cu Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El şi acum şi în viaţa viitoare, în veci. Dar nimeni nu poate să ne unească cu El decât numai prin dragostea care izvorând din inimă, îşi merge drumul ei până la capăt. Căci şi femeia păcătoasă din Evanghelie, tocmai de aceea a şi primit de la Domnul atâta covârşitoare milă spre iertarea păcatelor şi unire neclintită cu El "pentru că mult a iubit" (Luca 7, 47). El îi iubeşte pe cei ce-L iubesc, se alipeşte de cei ce se alipesc de El, stă de faţă înaintea celor ce-L caută şi revarsă îmbelşugată dulceaţă asupra celor dornici a se desfăta de dragostea Lui. Pentru ca omul să poată trezi în inima sa atâta dragoste spre a se uni cu Domnul în nedespărţita unire a dragostei, omul are nevoie să împlinească lucrarea rugăciunii cât mai adeseori, ridicându-şi mereu mintea la Dumnezeu. Căci aşa cum o flacără se măreşte pe măsură ce mai adesea punem lemne pe foc, tot aşa şi rugăciunea ce des se săvârşeşte cu adâncirea minţii în Dumnezeu, trezeşte în inimă dumnezeiască dragoste care înflăcărându-se, va înfierbânta omul lăuntric în întregime, îl va lumina şi-l va învăţa. Ea îi va arăta tot ce îi este necunoscut şi tainic în adâncul înţelepciunii şi-l va face asemenea unui înflăcărat serafim de foc, neîncetat stând cu duhul în faţa lui Dumnezeu, privind la El cu mintea şi astfel sorbind o negrăită dulceaţă dumnezeiască.
CAPITOLUL III
RUGĂCIUNEA ROSTITĂ CU GURA, DAR FĂRĂ LUAREA AMINTE A MINŢII, ESTE ZADARNICĂ
Ar fi nimerit să amintim aici câteva texte apostolice despre rugăciunea cea făcută cu duhul şi cu mintea, ce nu sunt aşa de lămurit înţelese, iar prin aceasta să punem început bun în adâncirea acestei învăţături. În Epistola către Efeseni, Sf. Apostol Pavel ne sfătuieşte să ne rugăm cu duhul : "faceţi în toată vremea - spune el - întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri" (Efes. 6,18). Acelaşi Apostol în Epistola I către Corinteni spune : "duhul mi-e în rugăciune, dar mintea mea este neroditoare" (I Cor.14,14). Însă cum se întâmplă oare, că omul se roagă cu duhul, dar mintea lui rămâne neroditoare ? Cuvântul "duh" este înţeles în Sfânta Scriptură în felurite chipuri. Uneori el se întrebuinţează în locul respirării, alteori în locul sufletului sau chiar în locul unei dorinţi oarecare, sau al unui alt gând de început bun sau rău, precum, de asemenea, în locul vreunei virtuţi sau al vreunui viciu, cum sunt : duhul smereniei, duhul dragostei, duhul milosârdiei şi cele potrivnice lor : duhul mândriei, duhul urii, duhul iubirii de arginţi şi altele. Alteori, iarăşi cuvântul "duh" este pus în locul vreunui dar oarecare al Sfântului Duh, ca de pildă : duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul vederii şi altele. Iar uneori, chiar în locul minţii, precum stă scris la acelaşi Apostol : "să vă primeniţi - zice el - în duhul cugetului vostru" (Efes. 4, 23). Sfătuindu-i pe efeseni să se roage cu duhul, în locul duhului apostolul pune însăşi mintea pe care omul ce se roagă trebuie s-o îndrepte către Dumnezeu. Scriindu-le însă corintenilor, când le vorbeşte de duhul celor ce se roagă şi de mintea ce rămâne neroditoare - în acest loc el pune cuvântul "duh" în locul glasului şi al răsuflării omului, ca şi cum ar spune către ei : ce folos aveţi voi, corintenilor, dacă vă rugaţi numai cu glasul răsuflării voastre, iar mintea nu vă ia aminte la rugăciune, ci îşi închipuie felurite lucruri ? Ce folos aveţi dacă vorbiţi multe cu limba, iar cu mintea nu luaţi aminte la cele ce grăiţi ? Chiar dacă ai rosti mii de cuvinte cu limba, ce folos vei trage, o, omule ! Şi dacă vei cânta din toată puterea gâtlejului, atât cât îţi va îngădui răsuflarea, iar mintea nu va sta înaintea lui Dumnezeu şi nu-L va vedea, ci gândurile ei altundeva o vor abate ? O asemenea rugăciune nu-ţi va fi de niciun folos, nici de Dumnezeu nu va fi auzită şi va rămâne neroditoare. Prea bine a judecat Sf. Ciprian, când a spus : "cum vrei oare să fii auzit de Dumnezeu, când tu nu te auzi nici pe tine însuţi ? Vrei ca Domnul să-şi aducă aminte de tine când te rogi, dar tu nu-ţi aduci aminte nici de fiinţa ta însăţi ?" Apostolul ne aduce drept pildă corintenilor şi totodată şi nouă tuturor, când spune : "mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea" (I Cor., 14,15). Când mă rog deci cu limba şi cu glasul, vrea să le spună el acestora, care iese din răsuflarea mea, atunci neapărat trebuie să mă rog şi cu mintea.
CAPITOLUL IV
RUGĂCIUNEA SCURTĂ DAR ADESEORI FĂCUTĂ E MAI DE FOLOS DECÂT CEA LUNGĂ
Cu privire la rugăciunea făcută de minte în inimă, am aflat de la cei iscusiţi în cugetarea de Dumnezeu că e mai înflăcărată şi mai de folos rugăciunea scurtă, dar lucrată ades, decât cea lungă. De altminteri şi rugăciunea lungă e foarte folositoare, dar numai pentru cei desăvârşiţi, iar nicidecum pentru cei începători. Mintea omului, care nu e deprinsă cu ea, nu poate rămâne multă vreme în rugăciune lungă în faţa lui Dumnezeu, ci omul e biruit de obicei de neputinţa nestatorniciei minţii, este risipit între cele din afară şi de aceea într-însul repede se răceşte căldura duhului. O astfel de rugăciune nu mai este rugăciune, ci numai tulburare a minţii, ce se naşte de pe urma abaterii gândurilor când într-o parte când într-alta; şi aceasta se întâmplă adeseori la cântările bisericeşti de obşte cât şi în pravilele ce se citesc îndelung prin chiliile călugărilor. Pe câtă vreme rugăciunea cea scurtă, dar ades făcută, este mult mai statornică, fiindcă mintea, aducându-se pentru multă vreme în Dumnezeu, o poate săvârşi cu mare căldură. De aceea şi Domnul spune : "când vă rugaţi nu grăiţi multe" (Matei, 6, 7), căci nu după mulţimea cuvintelor voastre veţi fi auziţi. Și Sf. Ioan Scărarul învaţă : "nu încercaţi să spuneţi multe, ca să nu vi se împrăştie mintea în căutarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului a atras mila lui Dumnezeu şi un singur cuvânt rostit cu credinţă l-a mântuit pe tâlhar. O poliloghie, adică zicerea de multe cuvinte, când este întinsă peste măsură într-o rugăciune risipeşte mintea în închipuiri, pe câtă vreme monologia, zicerea unui singur cuvânt, ajută minţii să se adune". Dar va întreba cineva : pentru ce, în Epistola către Tesaloniceni, Apostolul spune : "neîncetat rugaţi-vă" ! (I Tes. 5,17). În Scriptură despre un lucru ce se face ades se zice de obicei că e săvârşit necurmat. Astfel, de pildă : "preoţii intră pururea în cea dintâi a templului, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei, 9, 6), asta înseamnă în toate ceasurile hotărâte pentru ele, iar nu chiar neîncetat; ziua şi noaptea cât de des, dar nu fără nicio ieşire. Iar dacă preoţii petreceau fără ieşire în biserică, păzind focul ce se pogora din cer şi punând mereu lemne dedesubt, ca să nu se stingă, totuşi, ei nu făceau aceasta cu toţii deodată împreună, ci schimbându-şi cetele, precum se scrie şi de Sf. Zaharia : "săvârşea înaintea lui Dumnezeu cele preoţeşti în rândul cetei sale" (Luca 1, 8). Tot astfel trebuie să cugetăm şi despre rugăciune, despre care Apostolul porunceşte să se facă neîncetat, fiindcă îi este cu neputinţă unui om să petreacă în rugăciune aşa fel, încât să n-o întrerupă nici ziua, nici noaptea. El are nevoie de vreme şi pentru alte lucruri, pentru îndeletnicirile trebuincioase casei, vreme de lucru, vreme pentru convorbiri, vreme să mănânce şi să bea, vreme de odihnă şi de somn. Cum am putea, prin urmare, să ne rugăm neîncetat, altminteri decât printr-o deasă rugăciune ? Iar o rugăciune ades făcută se schimbă într-o rugăciune neîncetată. Astfel îngrijeşte-te ca rugăciunea ta deasă, dar scurtă, să nu sporească prin cuvinte de prisos, aşa cum învaţă şi Sfinţii Părinţi despre aceasta. Sf. Teofilact, în tâlcuirea Evangheliei de la Matei, scrie : "nu se cuvine să lungim rugăciunile, ci mai bine este să ne rugăm puţin, dar des" (Cap. VI). Iar la Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile asupra epistolelor Sf. Pavel, stă scris astfel : "cine rosteşte lucruri de prisos în rugăciune, acela nu se roagă, ci grăieşte în deşert." (Sf. Ioan Gură de Aur, Ep. Către Ef. VI omilia 24). Afară de aceasta, tot în tâlcuirea aceluiaşi loc din Evanghelie, Teofilact spune : "orice vorbă de prisos este grăire în deşert". Precum a spus Apostolul : "mai bine vreau să rostesc cinci cuvinte cu înţelegere, decât zece mii într-o minte risipită" (I Cor. 14, 19). E mai bine deci să înalţ către Dumnezeu o rugăciune scurtă, dar cu luare aminte, decât să rostesc nenumărate cuvinte la care nu iau seama şi să umplu în zadar văzduhul cu vorbele şi cu glasul meu. Afară de aceasta, cuvintele Apostolului mai sus pomenite : "neîncetat vă rugaţi" (I Tes. 5, 17) trebuiesc tâlcuite în înţelesul rugăciunii celei săvârşite cu mintea, fiindcă mintea într-adevăr poate fi totdeauna îndreptată spre Dumnezeu şi I se poate ruga Lui neîncetat. Astfel începe acum, omule, să te îndeletniceşti cu răgaz de învăţătura ce ţi s-a arătat în numele Domnului începe, potrivit îndemnului Apostolului care spune aşa : "orice săvârşiţi cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate întru numele Domnului Iisus să le faceţi" (Col. 3,17). Aceasta este ca şi cum s-ar spune : faceţi totul în cuget bun şi nu atât din dorinţa de a avea folos voi înşivă, chiar dacă acest folos ar fi el duhovnicesc, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca în toate cuvintele, faptele şi gândurile voastre, numele Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru să se proslăvească. Dar mai întâi de toate, tu lămureşte ţie însuţi printr-o scurtă tâlcuire : despre ce anume este această rugăciune ? Rugăciunea este suirea minţii şi a gândurilor Ia Dumnezeu. Să te rogi, înseamnă să te înfăţişezi în duh înaintea lui Dumnezeu, să priveşti la El cu ochii minţii fără abatere şi de vorbă să stai cu e1, într-o teamă plină de evlavie şi încredere. Adună-ţi astfel toate gândurile şi lepădând toată grija vieţii celei din afară, îndreaptă mintea ta către Dumnezeu.
RUGĂCIUNEA
