Porunca lui Dumnezeu
Porunca lui Dumnezeu Dar pentru ca omul să nu gândească lucruri mari şi să se înalţe ca şi cum n-ar avea stăpân şi, din pricina puterii date lui şi a îndrăznelii faţă de Făcătorul său Dumnezeu, să păcătuiască întrecându-şi măsura, şi să primească arogant gânduri de trufie faţă de Dumnezeu, de aceea i-a fost dată de Dumnezeu o lege ca să ştie că are drept stăpân pe Domnul a toate. Şi EI i-a pus unele hotare/1 imite, pentru ca, dacă va păzi porunca lui Dumnezeu, să rămână mereu aşa cum era, adică nemuritor, iar dacă nu o va păzi, să se facă muritor, desfacându-se în pământul din care a fost luată plămada lui. Iar porunca a fost aceasta: „Din orice pom care e în rai să mănânci, dar numai din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mâncaţi, căci în ziua în care veţi mânca, cu moarte veţi muri” [Fc 2, 16-17]. III. 1. S f a n ţu l I r in e u a l L y o n u lu i, T r a d iţ ia a p o s to l ic ă ş i d o v e d ir e a ei 501 Căderea lui Adam XVI. Această poruncă omul n-a păzit-o, pentru că el n-a ascultat de Dumnezeu, amăgit fiind de îngerul care, gelos pe el pentru multele daruri făcute de Dumnezeu acestuia, s-a făcut netrebnic pe sine însuşi, iar pe om păcătos, convingându-1 să nu asculte de porunca lui Dumnezeu. Făcându-se aşadar prin minciună iniţiator al păcatului, îngerul a fost izgonit el însuşi, pentru că L-a ofensat pe Dumnezeu, dar l-a făcut şi pe om să fie alungat afară din rai. Şi pentru că s-a depărtat prin voinţă de Dumnezeu, a fost numit în ebraică Satana, adică apostat, dar se numeşte şi diavol. Aşadar Dumnezeu a blestemat şarpele care-1 purtase pe diavol, blestem care atinge atât acest animal, cât şi pe îngerul Satan care s-a ascuns în el; iar pe om l-a depărtat de la faţa Sa, mutându-i locuinţa în împrejurimile raiului de atunci, fiindcă raiul nu poate primi un păcătos. Crima lui Caii? XVII. Ajunşi în afara raiului, Adam şi femeia lui au căzut în multe nenorociri petrecând în lumea aceasta în întristare, chin şi suspine; pentru că omul lucra pământul sub razele soarelui, iar acesta scotea spini şi pălămidă, pedeapsa păcatului [Fc 3, 17-19]. Atunci s-a împlinit şi scriptura: „Adam a cunoscut pe femeia lui şi zămislind a născut pe Cain” [Fc 4, 1]. După care a născut pe Abel [Fc 4, 2]. Dar îngerul apostat, care-1 dusese pe om în neascultare şi făcuse din el un păcătos şi care fusese pricina izgonirii lui din rai, nemulţumit cu primul rău, a făcut şi un al doilea rău acestor fraţi; căci umplându-1 cu duhul său pe Cain, l-a făcut ucigaş de frate [Fc 4, 8]. Şi aşa a murit Abel, omorât de fratele său, însemnând prin aceasta că unii vor suferi prigoană/persecuţii, vor fi necăjiţi şi omorâţi, iar nedrepţii îi vor omorî şi prigoni pe cei drepţi. Mâniat mai mult din pricina acestui lucru, Dumnezeu l-a blestemat pe Cain şi s-a întâmplat ca toţi urmaşii din stirpea lui, din generaţie în generaţie, să fie asemenea strămoşului lor [Fc 4, 17-24]. Dar Dumnezeu a ridicat lui Adam alt fiu în locul lui Abel cel omorât [Fc 4, 25]. Ticăloşia omenirii XVIII. Răul însă întinzându-se a atins tot neamul oamenilor, astfel încât n-a mai rămas între ei decât o foarte mică sămânţă de dreptate. Căci pe pământ s-au făcut însoţiri fără de lege, fiindcă îngerii s-au amestecat cu fiicele oamenilor, care le-au născut fii, care din pricina mărimii lor neobişnuite au fost numiţi uriaşi [Fc 6, 2-4]. îngerii au dat în dar femeilor lor învăţături ticăloase, căci le-au învăţat virtuţile rădăcinilor şi ierburilor, vopselele şi 5 0 2 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic fardurile, găsirea de materii preţioase, cremele afrodiziace, urile, iubirile, seducţiile, vrăjitoriile, ghicitoria şi idolatria urâtă lui Dumnezeu. Noe şi potopul XIX. Când au intrat şi acestea în lume, lucrurile răutăţii s-au înmulţit, iar cele ale dreptăţii au scăzut, astfel încât atunci când, la a zecea generaţie după primul om, a venit asupra lumii judecata de la Dumnezeu prin potop s-a mai găsit un singur om drept: Noe [Fc 6, 8]. Din pricina dreptăţii lui s-a salvat şi el şi femeia lui şi cei trei fii ai lui şi cele trei femei ale fiilor lui închizându-se în arcă împreună cu toate animalele pe care i-a poruncit Dumnezeu lui Noe să le bage în arcă; fiindcă atunci când s-a făcut nimicirea tuturor oamenilor care erau pe pământ, cele păzite în arcă s-au salvat. Noe însă a avut trei fii; Sem, Ham şi lafet, al căror neam s-a înmulţit din nou, căci aceştia sunt începutul oamenilor de după potop [Fc 9, 18-19]. Fiii lui Noe XX. Unul din ei însă a căzut sub blestem, iar doi au moştenit binecuvântarea pentru faptele lor. Căci cel mai tânăr dintre ei, numit Ham, râzând de tatăl său şi fiind socotit căzut în păcatul impietăţii din pricina batjocurii aduse tatălui său, a primit un blestem, pe care l-a transmis tuturor urmaşilor lui, şi tot neamul de după el a fost blestemat, crescând şi înmulţindu-se in păcat. Dar, din pricina pietăţii faţă dc tatăl lor, Sem şi fratele lui, lafet, au dobândit binecuvântare. Blestemul lui Ham cu care l-a blestemat tatăl său Noe c acesta: „Blestemat să fie Ham! Slugă să fie fraţilor lui!” [Fc 9, 25]. Ajungând la maturitate, el a dat naştere multor urmaşi pe pământ în paisprezece generaţii care au mişunat pe faţa lui până când neamul lui a fost secerat de Dumnezeu dat fiind judecăţii. Căci cananeenii, heteii, fereseii, heveii, amoreii, iebuseii şi ghergheseii, sodomenii, arabii şi cei ce locuiesc Fenicia, toţi egiptenii şi libienii sunt din sămânţa lui Ham [cf. Fc 10, 6-20] şi au căzut sub blestem, acest blestem întinzându-se mai departe asupra impioşilor. XXI. In acelaşi fel în care a ieşit blestemul, în acelaşi fel şi binecuvântarea a ieşit într-un rang asupra neamului celui binecuvântat. Primul dintre ei a fost binecuvântat Sem cu aceste cuvinte: „Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul lui Sem! Ham să fie sluga lui!” [Fc 9, 25]. Iată puterea binecuvântării: Dumnezeul şi Domnul a toate S-a făcut posesiunea pietăţii lui Sem. Această binecuvântare a ieşit ajungând la Avraam, care e socotit a zecea generaţie în jos din sămânţa lui Sem [Fc 11, 10-26]. De aceea Tatălui şi Dumnezeului a toate I-a plăcut să fie numit „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi I I I .l . S f a n ţu l I rin e u al L y o n u lu i, T r a d iţ ia a p o s to l ic ă ş i d o v e d ir e a ei 5 0 3 Dumnezeul lui Iacob” [/■$■ 3, 6], căci binecuvântarea lui Sem s-a întins la Avraam. Iar binecuvântarea lui Iafet e aceasta: „Să lăţească Dumnezeu pe Iafet şi să locuiască în casa lui Sem, şi Ham să fie sluga lui” [Fc 9, 27]. Iar această binecuvântare a înflorit la sfârşitul veacului, după ce S-a arătat Domnul, prin chemarea neamurilor păgâne, când Dumnezeu le-a lăţit chemarea; căci „în tot pământul a ieşit sunetul lor şi până la marginile lumii cuvântul lor” [Pi 18, 5]. „Lăţire” este aşadar chemarea [klesis] dintre neamurile păgâne, adică Biserica [Ekklesia]·, şi ea „locuieşte” în casa lui Sem, adică în moştenirea părinţilor, primind drepturile de întâi-născut în Hristos Iisus. Aşadar, în ce rang a fost binecuvântat fiecare, în acel rang a primit prin urmaşi roada binecuvântării. Legământul lui Noe XXII. După potop însă Dumnezeu a încheiat un legământ cu toată lumea, şi anume cu toate animalele necuvântătoare şi oamenii, că nu va mai nimici lot ce se iveşte din pământ. Şi le-a dat un semn: „Când cerul se va acoperi cu nori, se va arăta un curcubeu în nor şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, şi nu voi mai pierde prin apă tot ce mişcă pe faţa pământului” [Fc 9, 14-15]. Şi a schimbat hrana oamenilor, poruncindu-le să mănânce came, căci de la Adam întâiul plăsmuit până la potop oamenii se hrăneau doar cu seminţe şi roadele pomilor, dar mâncarea de carne nu le era îngăduită. Şi pentru că cei trei fii ai lui Noe erau [noul] început al neamului omenesc, Dumnezeu i-a binecuvântat spre creştere şi înmulţire zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! Groaza şi frica de voi să fie peste toate fiarele pământului şi peste toate păsările cerului, şi să vă fie de mâncare ca şi iarba verde. Numai came în sângele ei, care e sufletul ei, să nu mâncaţi; căci şi sângele vostru îl voi cere din mâinile tuturor fiarelor şi din mâinile oamenilor. Cine va vărsa sânge de om i se va vărsa sângele lui pentru acest sânge, pentru că după Chipul/Icoana lui Dumnezeu l-am făcut pe om” [Fc 9, 1-6]. Dar Chipul/Icoana lui Dumnezeu e Fiul [2 Co 4, 4; Col 1, 15], după al Cărui chip a fost făcut omul. De aceea S-a arătat în El în timpurile din urmă, ca să facă acest chip asemenea Lui însuşi.
