Paştele

Paştele Astfel, de exemplu, în ce priveşte sărbătorirea Paştelui, data şi modul celebrării ei, poziţia tradiţională (Jungmann, McArthur etc.) era că încă din epoca apostolică s-ar fi prăznuit duminica după echinocţiul de primăvară în sensul poziţiei adoptate de Roma în controversa pascală din secolul II şi al hotărârii Sinodului I Ecumenic (325), poziţia cvartodecimană a Bisericilor din Asia, care-1 prăznuiau pe 14 nissan odată cu iudeii fiind taxată ca o deviere iudaizantă sau o adaptare iudeo-creştină a Pesah-ului iudaic. Investigaţiile istorice din ultimele decenii au arătat însă că, departe dc a fi fost o deviere, cea mai veche celebrare pascală creştină este cea a cvartodecimanilor. Aşa cum atestă extraordinarul text Despre Paşte al episcopului Mcliton din Sardes din 165, cea mai veche omilic-slujbă pascală creştină păstrată'4 . în timpul bucuriei comunităţii iudaice la cina care inaugura Pesah-ul lor în seara de 14 nissan, primii creştini posteau pentru a ispăşi păcatul uciderii lui lisus de Israelul cel vechi şi privegheau în aşteptarea mântuirii depline prin a Doua Venire a lui Hristos, aşteptat să vină în chip văzut la miezul acestei nopţi; în absenţa manifestării celei de-a Doua Veniri eshatologice, la căutatul cocoşilor creştinii rupeau postul şi doliul şi începeau cu bucurie săvârşirea Euharistiei ca întâlnire în taină cu Hristos Cel înviat. întrucât le venea greu să accepte calculul iudaic anual al datei Paştelui (fiind lunar, calendarul iudaic rămâne mereu în întârziere, drept pentru care periodic era nevoit să intercaleze o lună suplimentară), creştinii au încercat şi soluţia datei fixe, prăznuind moartea lui lisus fie pe 6 aprilie (în Asia Mică), fie pe 25 martie (în Spania, Galia, Siria). La sfârşitul secolului II, în interpretarea sensului cuvântului Pascha se produce o deplasare de pe sensul de „pătimire” pe acela de „trecere”, cu o mutaţie corelativă de pe istorie pe alegorie. Când Paştele a început să se prăznuiască duminica, efectul a fost intercalarea unei distanţe între cruce şi înviere. în loc să fie, ca în cultul şi spiritul creştinismului primar 346 THOMAS J. Talley, The Origins o f the Liturgical Year, New York, 1986; cf. ?i Paul F. BRADSHAW, The Search fo r the Origins o f Christian Worship, cap. 8. 347 Cf. remarcabila interpretare oferita de Alistair Stewart-Sykes, The Lamb's High Feast. Melito, Peri Pascha and the Quartodeciman Paschal Liturgy at Sardis (Vigiliae Christianae Supplements 42), Brill, Leiden, 1992. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 301 (ioaneic), menţinute de cvartodecimani, două faţete simultane ale aceluiaşi mister pascal al lui Hristos Domnul, în acelaşi timp răstignit şi preamărit, ele au devenit etape şi faze succesive ale unei secvenţe de mistere nemailegate suficient de bine între ele, cu riscul de a oscila între primatul acordat Crucii şi Vinerii Mari (ca în Occidentul latin) sau învierii şi Duminicii Paştelui (ca în Răsăritul ortodox). Peste aceasta s-a grefat serbarea istoricizantă a triduum-xAm pascal, care a condus apoi la dezvoltarea la Ierusalim a unui ritual al celebrării Săptămânii Mari, ca actualizare pentru pelerini a dramei episoadelor sfârşitului pământesc şi preamăririi lui Iisus Hristos. Prăznuirea Paştelui duminical a condus în chip firesc şi la extinderea postului pentru răstignirea lui Iisus la două zile, vinerea şi sâmbăta; la începutul secolului III, el era deja de şase zile, fiind extins la toată săptămâna dinainte de Paşte. Postul Mare ca perioadă de post de patruzeci de zile premergătoare Paştelui s-a impus universal abia prin hotărârea în acest sens a Sinodului I Ecumenic (325). Explicaţia tradiţională a originii sale este cea a acompanierii pregătirii catehumenilor în vederea botezului lor în ziua de Paşte. Plecând de la o sugestie a lui Baumstark (1940) şi un studiu decisiv al lui R. Coquin (1967), Talley arată însă că Postul Mare s-a format din fuziunea a două tradiţii distincte: pc de o parte, postul vechi de patruzeci de zile de Ia Alexandria, care începea îndată după 6 ianuarie — imitând exemplul lui Iisus, Care după botezul în Iordan a postit în pustie 40 de zile şi 40 de nopţi — şi care funcţiona şi ca perioadă finală de pregătire pentru botez, săvârşit la capătul celor patruzeci de zile, precum şi ca perioadă de împăcare a păcătoşilor penitenţi cu Biserica, şi, pc dc altă parte, pregătirea pentru botez a catehumenilor, care la Roma şi în Africa începea cu trei săptămâni înainte de Paşte. Fuziunea ar fi fost operată la Niceea (325) ca parte integrantă a reglementării chestiunii pascale. Dar când diversele Biserici au adăugat aceste 40 de zile la propriul lor post prepascal, rezultatul a fost foarte diferit. Astfel, la Roma cele 40 de zile s-au adăugat unui post prepascal de doar două zile, Postul Mare de 42 de zile începând în duminica a şasea înainte de Paşte; dar întrucât duminicile nu puteau fi zile de post, postul efectiv reducându-se la doar 38 de zile, el a fost extins prin adăugarea celor patru zile lipsă, ceea ce face ca în tradiţia latină Postul Mare să înceapă în aşa-numita Miercuri a Cenuşii. în Răsărit, postul prepascal fiind deja extins la cele 6 zile, Postul Mare începea după duminica a şaptea dinainte de Paşte şi se încheia vinerea, cu nouă zile înainte de Paşte, Săptămâna Mare fiind un post distinct. Deoarece în Răsărit nu doar duminicile, dar nici sâmbetele nu puteau fi zile de post (cu excepţia Sâmbetei Mari), postul efectiv reducându-se la 31 de zile, s-a mai adăugat o săptămână pregătitoare; la sfârşitul secolului IV postul final incluzând Săptămâna Mare era la Ierusalim şi la Antiohia de opt săptămâni, ulterior reducându-se 302 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. C a n o n u l a p o s to lic la şapte săptămâni (şase săptămâni + o săptămână pregătitoare de post parţial). Biserica din Alexandria a adoptat mai târziu Postul Mare prepascal, dar când l-a adoptat a făcut-o plasându-1 îndată înainte de Paşte ştergând astfel postul distinct al Săptămânii Mari, ceea ce a pus-o în situaţia Bisericii Romei, dar întrucât sâmbetele şi duminicile nu erau zile de post, pentru a ajunge la patruzeci de zile de post efectiv, a adoptat şi ea o săptămână pregătitoare. Săptămâna Mare însăşi apare, cum a arătat J. Baldovin (1990), drept fuziunea a două tradiţii: una care adopta cronologia Evangheliilor sinoptice (Mt) şi alta care pleca de la cea ioaneică, acesteia din urmă datorându-i-se celebrarea învierii lui Lazăr şi a intrării în Ierusalim cu cinci zile înainte de Paşte (In). Dacă pentru Talley aceste două prăznuiri au ajuns la Constantinopol de la Alexandria, unde reprezentau încheierea postului de 40 de zile, pentru Baldovin ele au ajuns la Alexandria şi la Constantinopol plecând de fapt de la Ierusalim, care a reprezentat un important creuzet liturgic, atât exportând, cât şi importând prin intermediul pelerinilor veniţi şi plecaţi de aici acasă practici liturgice diverse. (Tot Talley evidenţiază faptul că dubla Liturghie din Joia Mare săvârşită în Ierusalim în secolul IV era o concesie făcută pelerinilor adepţi ai cronologiei ioaneice.) ... Naşterea şi Arătarea O altă chestiune disputată, şi în care cercetările au adus noi lumini, e şi cea a originii sărbătorilor distincte ale Naşterii şi Arătării Domnului, ştiut fiind faptul că sărbătorirea Naşterii pe 25 decembrie a apărui la Roma şi în Africa de Nord, în timp ce în Răsărit şi în restul Apusului (inclusiv nordul Italiei) ambele sărbători erau prăznuite pe 6 ianuarie. Au fost date două explicaţii. Una misionară şi ţinând de istoria religiilor, teoretizată de clasicistul Hermann Usener în 1889 şi reluată de benedictinul Bemard Botte în 1932, susţine că sărbătoarea Naşterii Domnului ca Soare al Dreptăţii (Mal 3, 20) a fost introdusă la Roma pentru a lua locul sărbătorii păgâne centrale din cultul mithraic, introdusă în 274 de împăratul Aurelian ca sărbătoare a solstiţiului de iarnă (25 decembrie în calendarul iulian) şi care era Ziua Naşterii Soarelui Nebiruit (Dies Natalis Solis Invicti), în timp ce în Răsărit data de 6 ianuarie ar fi fost data solstiţiului potrivit unui vechi calendar egiptean. Cealaltă, mai puţin cunoscută, enunţată de L. Duchesne în 1899, pleca de la faptul că data naşterii lui Iisus a fost calculată plecând de la cea a morţii Lui sub premisa că data morţii şi data concepţiei Domnului trebuiau să coincidă; şi atunci, dacă data morţii şi a concepţiei era 6 aprilie, data naşterii devenea 6 ianuarie, iar dacă prima era 25 martie, atunci cea din urmă devenea 25 decembrie. Teoria lui L. Duchesne a fost reluată în 1986 de T. Talley plecând şi de la un studiu din 1962 al lui R. Baitou, care demonstrase că, dacă un calendar egipC a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 303 tean cu data solstiţiului pe 6 ianuarie şi cu o sărbătoare păgână cu acest prilej n-au existat, în schimb Clement Alexandrinul (cca 200) atestă faptul că la Alexandria se credea că Iisus s-a născut pe 6 ianuarie anul 2 î. Hr. Talley a atras apoi atenţia şi asupra faptului că tot pe 6 ianuarie începea la Alexandria citirea Evangheliei după Marcu — Marcu fiind socotit întemeietorul Bisericii Alexandriei —, evanghelie care începe cu relatarea botezului lui Iisus. In Asia pe 6 ianuarie începea lectura Evangheliei după Ioan, mai exact cu episodul nunţii din Cana. Iar în Ierusalim pe 6 ianuarie începea lectura Evangheliei după Matei, care se deschide cu relatarea Naşterii Domnului.