PREOŢIMEA ORTODOXA ROMÂNA ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

PREOŢIMEA ORTODOXA ROMÂNA ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA In această lungă perioadă de timp, izvoarele istorice ne oferă ri interesante despre viaţa preoţimii de mir sub toate aspectele ei : agătirea şcolară, starea materială, mijloacele de trai, moravurile, işamentul faţă de credinţa ortodoxă strămoşească, asupririle pe care îndura din-partea celor puternici, participarea la răscoalele ţară-' >ti etc. Vom urmări, pe rînd, cîteva aspecte esenţiale din viaţa

oţilor de mir de acum două veacuri.

Preoţimea din Ţara Românească şi Moldova. Numărul preoţilor a tinuat să fie foarte ridicat şi în perioada de care ne ocupăm. De ă, la începutul secolului XIX, la cele două biserici din Sămara- eş slujeau 5 preoţi şi 16 diaconi. Din catagrafia preoţilor din cu- sul Mitropoliei, făcută în 181.0, aflăm că în satul Stănislăveşti- ica, cu 11 case, existau 2 preoţi, 5 diaconi şi 3* ţîr.covnici, în gurile-Vlaşca, la 13 case erau 3 preoţi şi 5 diaconi. împotriva abuzurilor care se făceau-cu hirotoniile, domnii fana- au luat măsuri în mai multe rînduri, fiind ei înşişi interesaţi să e redus numărul contribuabililor. ■,-. 3 statistică a clerului întocmită d?n .dispoziţia exarhuîui Gavriil lescu, în anul 1810, este foarte'edificatoare : în Ţara Românească iu 24 de oraşe, 2417 sate, 204 mînăstiri şi schituri, 3105 biserici ir, 1034 călugări, 45 protopopi, 5794 preoţi şi 2823 diaconi. în 3va (cu excepţia Bucovinei, fireşte) erau : 29 de oraşe, 2193 de i şi sate, 203 mînăstiri şi schituri, 2313 biserici de mir, 1860 m, 45 protopopi, 4229 preoţi şi 733 diaconi. ■eoţimea alcătuia o tagmă închisă, moştenindu-se, de obicei, din î fiu. Este interesantă o nota din 1806, făcută de- un preot din Siţa-Dîmboviţa, pe un exemplar din Îndreptarea Legii: «Să se i am scris eu popa Gheorghe... pă această pravilă, că mi-au

PREOTIMEA ROMANA IN SEC. XVIII rămas de la tată-mieu şi tată(lui) mieu i-au rămas de la răposat Ioan, moşu mieu, iarăşi moşului mieu i-au rămas de la stră Dobre duhovnicul». Fiii de preoţi aveau scutire de dările ţarc pînă la majorat. In 1777 Alexandru Ipsilanti, domnul Ţării R neşti, a supus la un bir mai uşor decît pe' ţărani pe acei fii de f care se pregăteau pentru hirotonie. Numai în lipsa acestora, cerea hirotonia unor fii de ţărani, dar şi aceştia numai după cj jire mai îndelungată ca dascăli (cîntăreţi) sau ţîrcovnici (paracli Desigur, erau preferaţi la hirotonie şi ginerii de preoţi. în general, preoţii duceau acelaşi trai ca şi credincioşii ţ pe care-i păstoreau. Locuiau în case modeste, din lemn, cei mulţi se îmbrăcau în haine obişnuite ţărăneşti, lucrate de preot lor,: Episcopul Inochentie al Rîmnicului a obligat pe preoţii s poarte haine negre de postav şi cizme. Dar acum se introduce preoţii de mir şi portul reverenzii (rasa), luată de la greci. în preoţii din Bucureşti au fost obligaţi să poarte potcap. Preoţii m< vîrstă, care se bucurau de un prestigiu deosebit în faţa celoJ preoţi şi diaconi, precum şi a credincioşilor, erau hirotesiţi duhov| numai ei avînd dreptul, să spovedească. Preoţii satului judecau -J regulă duminica-, după terminarea slujbei — diferite neînţelegeri tre credincioşi. De obicei, bisericile erau întreţinute de, proprietarii satelor ieri), care adeseori dădeau preoţilor pămînt de cultivat, lemne construcţii şi de foc etc. Preoţii trăiau din veniturile pe care le cea propria lor gospodărie ţărănească şi din ofrandele benevole credincioşilor (în bani sau în natură). Ca şi în secolele anterio aceştia făceau preotului cîte o zi sau două de clacă. Oarecari v turi aveau şi din scrierea unor acte juridice ale credincioşilor (< de vînzare-cumpărare, cărţi de mărturie, foi de zestre, testamente e Din documentele timpului, aflăm că în afară de slujba la alte de munca în gospodăria lor, mulţi preoţi aveau şi alte îndeletnii Exista, de pildă, o categorie de preoţi şi diaconi «posluşnici», care invoiau cu Mitropolia sau cu Episcopiile să le facă anumite serv urmînd să primească, în schimb, scutirile de dările tagmei preoţe preoţi pogonaşi, care lucrau viile Mitropoliei, preoţi postăvari, se obligau să lucreze anual, pentru Mitropolie sau Episcopii, o mita cantitate de postav, preoţi lumînărari şi cerari, care lucrau minări şi ceară, preoţi călăraşi, care serveau în calitate de curi transmiţînd ordinele Mitropoliei sau Episcopiilor, preoţi şi diaconi z cii sau vătăşei, care strîngeau dările preoţeşti.

XIV—XVIII)

Averea preoţilor şi a diaconilor, mai ales a celor care se trăgeau familii de răzeşi sau moşneni, consta din pămînturi, vii, prisăci, şi case. Mulţi dintre ei, călugărindu-se la bătrîneţe, îşi lăsau ea mitropoliilor, episcopiilor, unor mînăstiri şi chiar unor biserici iir. Unii dintre ei erau ctitori de lăcaşuri sfinte. Nivelul de pregătire al preoţilor munteni şi moldoveni era tot de scăzut ca şi în secolele anterioare, cu toate măsurile luate de domni şi mitropoliţi. In 1714, cînd Ştefan Cantacuzino a scutit (irnea de dări, a cerut ca ierarhii să nu mai hirotonească «fiece îeînvăţat». In acelaşi an, mitropolitul Antim Ivireanul, în Capete aruncă, înştiinţa că nu va mai hirotoni decît pe aceia care vor sta 1 întreg la Mitropolie, ca să înveţe cele ale preoţiei. Dispoziţiile a rămas fără urmări. Ierarhii ţării au tipărit, în mai multe rînduri, te pastorale şi cărţi de învăţătură pentru preoţi, pentru a suplini, r în parte, lipsa unei pregătiri corespunzătoare. e lîngă învăţătura primită în casa părintească — în cazul unor preoţi — aspiranţii la hirotonie (numiţi «ţîrcovnici, grămătici, li, dieci sau candidaţi») se pregăteau în mînăstiri, în şcolile de tropolie, de la episcopii, de pe lîngă unele biserici (Sfîntul ghe-Vechi, Colţea, Văcăreşti, Domniţa Bălaşa, Schitu-Măgureanu icureşti etc). Dar în acest secol se fac şi primele încercări de are a unor şcoli speciale pentru pregătirea viitorilor preoţi. De în 1764, Ştefan Racoviţă al Ţării Româneşti a înfiinţat o şcoală gă biserica Sfîntul Dumitru din Craiova în care să înveţe şi aţii la preoţie, iar în 1775 s-a înfiinţat o şcoală «ie acest gen lăstirea Obedeanu din Craiova. în 1776, Alexandru Ipsilanti a un dascăl pe lîngă Mitropolia din Bucureşti, care să instruiască ce voiau să ajungă preoţi. Nu ştim cît timp şi în ce chip au nat aceste şcoli. Abia în martie 1797, la stăruinţele vrednicului ) Iosif al Argeşului s-a deschis o şcoală «de grămătici», de nici» sau «de candidaţi» la mînăstirea Antim din Bucureşti,

ă metoc al noii Episcopii a Argeşului. Şcoala a dăinuit pînă

7. Moldova, domnitorul Constantin Mavrocordat a organizat în rsuri de cîte 40 de zile la reşedinţele eparhiale, în care preoţii — am zice azi — o completare a puţinelor lor cunoştinţe :e. Candidaţii la preoţie din Moldova aveau posibilitatea de a ui pe lîngă şcolile de la centrele eparhiale, înfiinţate în 1747 şcolile de pe lîngă anumite biserici (Sfîntul Sava, Sfînta iva şi Sfîntul Nicolae Domnesc din Iaşi etc). Acelaşi Constantin ardat a numit preoţi cu învăţătură care să facă inspecţii la

PHEOŢIMEA ROMANA IN SEC. XVni sate, să constate nivelul de pregătire al celorlalţi preoţi, iar pe din Iaşi îi aduna la Mitropolie, pentru învăţătură, încît — după spune o cronică — «se apucau la bătrîneţe să înveţe carte». O şcoală specială pentru pregătirea viitorilor preoţi — c modelul celei de la Kiev — s-a înfiinţat în 1774 la mînăstirea Pij prin strădaniile fostului mitropolit lacob Putneanul şi ale arhimai tului Vartolomei Măzăreanu. Dintr-un certificat şcolar din anul ] eliberat tînărului Isaia Baloşescu (mai tîrziu episcop' al Bucovi rezulta că aici se studiau : Ceaslovul, Psaltirea, Octoihul, Catehi: (româneşte şi ruseşte), Muzica psaltică, Gramatica, Geografia (c prelucrarea lui Amfilohie al Hotinului), Retorica, Istoria bisericec «Scurtata teologie platonească» (deci Catehismul lui Platon al Mc vei) ş.a. Şcoala de la Putna a funcţionat puţin timp (la 19 septern 1782 era menţionat ca dascăl de latină şi greacă un călugăr Ilar In 1786 s-a înfiinţat o «şcoală cliricească» la mînăstirea Sfîntul de lîngă Suceava, mutată ulterior la Cernăuţi. Cunoaştem numeroşi preoţi cu preocupări culturale-artistice. N din ei erau tipografi, cum a fost preotul Stoica Iacovici din Bucur în prima jumătate a secolului, care a editat aproximativ 30 de d majoritatea în româneşte, unele cu prefeţe semnate de el şi cai pregătit pentru meşteşugul tipografiei pe proprii săi fii (Ioan Stoico] Iordache Stoicovici şi Ghinea diaconul Stoicovici au lucrat un 1 la Buzău), diaconul transilvănean Ioan Simeonovici la Iaşi, prej Constantin Rîmniceanul la Bucureşti, preotul Constantin Atanasi^ de la Rîmnic, care de asemenea şi-a pregătit pentru munca tipoj fică o parte din membrii familiei şi alţii. Se cunosc apoi numeroşi preoţi zugravi de biserici şi de ic< (de pildă Simeon din Piteşti, care a lucrat mai mult în Transilva sculptori în lemn, copişti de manuscrise etc. Preoţii merituoşi primeau anumite distincţii din partea chiriarh luate după numele demnitarilor bisericeşti de la Patriarhia Ect nică : hartofilax, sachelar, protonotar, referendar, exarh, protec iconom. Unii din ei primeau vrednicia de protopopi —• cîte unu plasă (plai), fiind, în această calitate, cei mai apropiaţi colabon ai ierarhilor. Abaterile clerului erau judecate de ierarhi. La 16 martie 1 Nicolae Mavrocordat împuternicea pe Pahomie al Romanului să juj — personal sau prin protopopi — tot personalul clerical, precui problemele privitoare la căsătorii. Acest drept l-au reînnoit şi domni fanarioţi. în Ţara Românească, Mihail Racoviţă a dat un hr asemănător în 1742. în regulamentele judecătoreşti date de Conste

cordat, preoţii aveau o situaţie specială, judecata lor fiind în-ţată reprezentanţilor Bisericii. De pildă, în cazul unei judecăţi in preot de mir sau un călugăr cu un mirean, pedeapsa pentru — în caz că era vinovat — o dădea chirîarhul locului, iar pentru ispravnicul ţinutului. tropolitul (sau episcopii) judecau «în sobor», avînd alături de arhierei titulari, fie călugări şi preoţi de mir, de regulă din :il catedralei eparhiei respective. Uneori, abaterile clerului din le sufragane erau judecate tot la Mitropolie, urniţi domni fanarioţi (mai cu seamă Alexandru Moruzi, în omânească) se amestecau uneori în aceste atribuţii care reve-e drept chiriarhilor, judecînd ei înşişi anumite abateri ului. la începutul secolului al XlX-lea, instanţa de judecată de la ■ eparhiale apare sub numele de «consistoriu», «dicasterie» castarie duhovnicească». Aceste instanţe au fost reorganizate hui Gavriil Bănulescu Bodoni, în 1808 în Moldova şi în 1810 Românească, devenind acum instanţe permanente, cu personal anume instituit (arhimandriţi, protopopi, ieromonahi şi unul mulţi logofeţi mireni), fiind însărcinate cu judecarea proce- sericeşti propriu-zise şi a celor matrimoniale. spsele variau de la caz la caz. Abaterile mai grave (hirotonii ' ice, recăsătorire) erau pedepsite cu caterisirea, altele cu arest tisoare («opreală»), pe diferite termene, fie la centrele epar- i la unele mînăstiri (în Mitropolia Ungrpvlahiei, pjeoţii vino- i închişi, de regulă, la Snagov, uneori la Cernica şi Căldă- cu «bătaie la falangă» (mai ales pentru beţie) etc. Cei cate- u trecuţi în rîndul ţăranilor şi puşi îndată la plata birului i se tundeau părul şi barba, în satul lor, «spre pildă şi altora»). era regimul fiscal al preoţilor munteni în secolul al XVIII-lea opului celui următor ?' Am arătat întrVun capitol anterior că în ?an Vodă Cantacuzino a scutit tagma preoţească de toate dă- vistierie. Deşi a fost reînnoită de Nicolae şi Ioan Mavrocor- nii următori, scutirea n-a fost respectată de ceilalţi domni Preoţii din Oltenia, în timpul primilor ani ai ocupaţiei aus- fost impuşi la dări ca şi ceilalţi locuitori, dar în 1725, ad- a locală i-a scutit. S-a constatat însă că în acest fel se adu- pagube vistieriei, fapt pentru care, în anul următor au fost o dare de doi florini anual. în 1730 au fost din nou scutiţi, • i locuitorii să plătească în locul lor.

PREOŢIMEA ROMANA IN SEC. XVIII 575 I Prin «constituţia» dată Ţării Româneşti de Constantin Mavrocor-dat, în 1741, se stabilea, între altele, şi scutirea preoţilor de dări. Nici această scutire — ca de altfel şi celelalte măsuri de organizare pre-conizate de el •— n-au fost respectate de urmaşii săi în domnie. O nouă scutire de dări a acordat Alexandru Ipsilanti (1774—1782). Fiecă¬rui preot i s-a impus însă o contribuţie anuală de trei taleri, din care jumătate erau pentru întreţinerea şcolilor, cealaltă jumătate pentru casa milelor (uneori se trimitea o parte din ei pentru întreţinerea unor şcoli şi mînăstiri greceşti). Această obligaţie a rămas în seama preo¬ţilor de mir pînă la Regulamentul organic, deşi a crescut mereu (în 1815 era de 8 taleri, dar peste cîţiva ani a scăzut). în Moldova, Nicolae Mavrocordat a acordat preoţilor o scutire generală de dări în 1715, măsură revocată la scurt timp de Grigorie II Ghica în prima domnie (1726—1733). După pilda tatălui său, Constan¬tin Mavrocordat, la 30 mai 1734, a scutit din nou pe preoţi de dări, so¬cotind că «iaste lucru necuvios şi mai vîrtos nedrept ca cinul preoţesc să fie supus dăjdiilor şi supăraţi de mîna mirenilor». Scutirea lui a fost din nou revocată de Grigorie II Ghica, impunînd pe preoţi la «dăjdii grele» pentru întreţinerea şcolilor. Dar acelaşi Constantin Mavrocor¬dat, revenit în domnia Moldovei pentru a doua oară (1741—1743), a scutit iarăşi pe preoţi de dări, urmînd 'a fi impuşi numai cei hirotoniţi necanonic, precum şi cei care nu ştiau carte. Aceasta a fost ultima scutire de dări acordată preoţilor din Moldova în secolul al XVIII-lea. Din a treia domnie a lui Grigorie II Ghica (1747—1748), toţi preo¬ţii şi diaconii au fost impuşi la o contribuţie de un galben anual pen¬tru întreţinerea şcolilor din Moldova (din ceea ce prisosea, urma să se dea 100 de lei pentru şcolile greceşti de la Sfîntul Mormînt, iar restul «să fie de chiverniseală copiilor străini şi săraci, pentru îmbră¬cămintea şi hrana lor»). Timp de cîteva decenii şcolile din Moldova au fost susţinute numai din această contribuţie a preoţilor. în afară de aceste dări obişnuite pentru şcoli, preoţii munteni şi moldoveni erau impuşi la felurite alte contribuţii, mai ales în timpul războaielor ruso-turce. De pildă, în 1810, preoţii şi diaconii din Moldova au fost siliţi să plătească 76.640 lei pentru întreţinerea trupelor ru¬seşti de ocupaţie, iar cei din Muntenia 150.000 de taleri. în ce prive$te dările pe averea personală, preoţii aveau o situaţie mai bună, în comparaţie cu restul contribuabililor. Dările către .ierarhi. în afară de dările către vistieria domnească, preoţii de mir aveau o serie de alte obligaţii către mitropoliţi, episcopi şi protopopi. Se plătea, de pildă, o taxă de hirotonie. în 1747, deci în timpul lui Neofit Cretanul, un candidat plătea la hirotonie 12 taleri,

anul următor taxa a fost urcată la 17 taleri. «Străinii ungureni», transilvănenii, plăteau numai 12. In a doua jumătate a-secolului III-lea, taxa de hirotonie era mult mai mare. Alexandru Vodă ;i stabilea, în 1794, să se plătească 40 de taleri de hirotonia în-acon, iar cel care urma să fie ridicat tot atunci la treapta preo-l dea 50 de taleri pentru amîndouă hirotoniile (în cazul cînd nia întru preot se făcea mai tîrziu, mai plătea o dată 40 de ta- jpă intrarea în cler, preoţii şi diaconii erau impuşi la felurite Lxe către chiriarh şi către protopop. Astfel, la înscăunarea unui itropolit toţi preoţii şi diaconii plăteau darea sau «ploconul cîr-"ei din eparhiile Rîmnicului şi Buzăului mai plăteau o dare a şi la înscăunarea propriului lor chiriarh. Nu era o dare fixă, ci de la ierarh la ierarh. De pildă, Cosma Popescu a cerut cîte 14 lei alarea^ca episcop de Buzău şi cîte 10 lei la instalarea ca mitropolit ;ă însă tuturor preoţilor din Muntenia). Dositei Filitti, la insta-lui în scaunul mitropolitan în 1793, a redus darea cîrjei de la ileri la 6,50 taleri, dar Nectarie, în 1813, a pretins cîte 13 taleri, ite două costande pentru cei care-i încasau. afară de acestea, fiecare preot şi diacon plătea o dare anuală hului său (mitropolit sau-episcop), numită «ploconul obişnuit» )loconul canonicesc». La începutul secolului al XVIII-lea acest era de o ughie (circa un galben). hramul catedralei mitropolitane (Sfinţii Împăraţi Constantin şi sau al celor două catedrale episcopale (Sfîntul Nicolae la Rîm-Adormirea la Buzău), toţi preoţii şi diaconii plăte*au «ploconul :ului». Sub Dositei Filitti era de doi taleri şi jumătate, sub Nec-rei şi jumătate. eoţii şi diaconi de mir erau impuşi apoi la aşa-numita «dare a ului», plătită protopopului. în Ţara Românească era cîte un proto-• fiecare «plai» (plasă). Deşi această ţdare era în tot cursul seco-[VIII de un zlot (sau 45 de creiţari austrieci) pe an, totuşi proto-ăceau multe abuzuri la încasarea ei. In 1815, unii luau cîte 12 încît mitropolitul Nectarie a fixat-o la 5 taleri, sumă foarte >e atunci. Ei mai încasau taxe pentru recomandarea la hiroto-ntru «cercetarea» bisericilor, pentru sfinţiri de biserici etc. Aveau cotă din dările pe care le strîngeau de la preoţi şi diaconi, ma ierarhului locului. Alte venituri ale protopopilor proveneau credincioşi, fie din taxele pentru obţinerea «peciului» sau răva-le cununie, fie din «gloabele» aplicate în caz de nerespectare a iilor moralei creştine (căsătorii între rude, răpiri de fete, con-

PREOŢIMEA ROMANA IN SEC. XVIII 577 cubinaje, femei imorale). Tot protopopii pronunţau şi sentinţele de divorţ, în numele chiriarhului lor. Dări asemănătoare plăteau şi preoţii din Moldova : o taxă la hiro¬tonie, darea cîrjei (cîte 4 lei, pe la mijlocul secolului XVIII), ploco-nul vlădicesc (uneori chiriarhii scuteau pe anumiţi preoţi de acesta), apoi darea pentru şcoli, de care am pomenit mai sus. Nu avem ştiri că s-ar fi plătit o «dare a praznicului», cum se obişnuia în Ţara Ro¬mânească. Protopopii — cîte unul de «ţinut» — aveau aceleaşi drepturi ca şi cei din Ţara Românească, pe care le-am menţionat mai sus. O situaţie bună aveau şi «preoţii domneşti» din amîndouă ţările, deci aceia care slujeau la bisericile Curţii, la bisericile şi mînăstirile ctitorite de domnii ţării sau la bisericile din oraşele-reşedinţă ale jude¬ţelor, în afară de faptul că nu plăteaţi nici o dare către vistierie (nici după averea personală) sau către chiriarh, mai primeau şi felurite aju¬toare din partea domnilor (de pildă, dreptul de a încasa vinăriciul din-tr-o anumită regiune), precum şi o leafă sau «simbrie» din partea vis¬tieriei domneşti (în 1797, preoţii de la biserica domnească din Bucu¬reşti aveau cîte 250 de taleri anual), diferite daruri la Paşti şi la alte sărbători (postavuri, încălţăminte, bani etc). De acelaşi favoruri se bucurau preoţii şi diaconii care slujeau la mînăstiri sau la catedralele episcopale şi mitropolitane, socotiţi tot «preoţi domneşti». în unele cazuri, chiar şi unii preoţi de ţară primeau scutiri de toate dările — către vistierie şi chiriarh — în urma intervenţiei vreunui mare boier, ctitor al bisericii din satul respectiv. Preoţimea din Transilvania. Spre deosebire de fraţii lor din Ţara Românească şi Moldova, preoţii români din Transilvania, Banat, Cri-şana şi Maramureş au avut de înfruntat, în cursul acestui secol, urgia stăpînirii habsburgice şi a misionarilor iezuiţi care voiau să-i înstrăine¬ze de credinţa strămoşească. Din rîndul preoţilor transilvăneni s-au ridicat acum marii luptători pentru apărarea Ortodoxiei : Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan (Ioaneş) din Galeş, morţi în închisoarea de la Kufstein, Cosma din Deal, Nicolae Pop din Balomir, Ioan din Aciliu, Ioan Piuariu din Sadu, Ioan şi Maniu din Poiana Sibiului, Ionaş şi Oprea din Să-lişte, Avram din Cut, Ioan din Răchita, Stan din Glîmboaca, protopopul Eustatie Grid din Braşov şi atîţia alţii. Această simplă înşirare de nu¬me ne arată de ce credinţă puternică erau însufleţiţi aceşti smeriţi slu¬jitori ai altarelor strămoşeşti de acum mai bine de două veacuri şi ce pildă frumoasă de urmat puteau oferi păstorilor lor. 37 — Istoria B.O.R., voi. II

PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIID Jumarul preoţilor era destul de ridicat. Conscripţia din anii 1761 2, făcută din ordinul generalului Bukow, a găsit numai în Tran-îia 2250 de preoţi uniţi şi 1365 de ortodocşi. Numărul mare de i uniţi (la credincioşi mai puţini : 25.223 familii, faţă de 128.635 ii ortodoxe) se explica prin favorturile de ordin material de care curau cei ce îmbrăţişau uniaţia. 'regătirea preoţilor din Transilvania şi celelalte ţinuturi româ- vestice era tot atît de redusă ca şi a celor din Muntenia şi Mol- Ei se pregăteau pe lîngă preoţii mai vîrstinici şi cu oarecare în- ură în mînăstirile şi scriiturile de aici, pînă la distrugerea lor de generalul Bukow, cei din Braşov şi Ţara Bîrsei la şcoala de pe biserica Sfîntul Nicolae din Şchei, alţii la mînăstirile de peste i. De pildă preotul loan Piuariu din Sadu învăţase la Cozia, alţi i ardeleni învăţaseră la şcoala mînăstirii Colţea din Bucureşti, la Le de pe lîngă Episcopiile Rîmnicului, Argeşului etc. Se cunosc i călugări din Moldova care copiau manuscrise liturgice în Tran- nia şi părţile învecinate în tot cursul secolului al XVIII-lea. N-ar dus ca unii dintre aceştia să fi pregătit pentru preoţie tineri din e în care şedeau mai mult timp. Acest lucru 1-a putut face mai cunoscutul copist Vasile Sturze Moldoveanul, care a copiat peste e manuscrise în diferite sate din judeţele Hunedoara, Bihor, Arad miş, aproape trei decenii. O catagrafie a eparhiei Timişoarei din anul 1758 ne arată că unii ţi de aici învăţaseră carte la mînăstirile din Oltenia (Tismanaf îzi) şi la cele din Banat, alţii pe lîngă preoţi mai bătrîni sau chiar milii de laici. în 1786, s-au înfiinţat la Sibiu cursuri de pregătire a viitorilor ţi şi învăţători ortodocşi, conduse de directorul şcolilor din Tran-mia, Dimitrie Eustatievici, urmat în 1796 de protopopul Radu pea V din Braşov. In 1779, s-a înfiinţat un «curs de normă» (pedago-iar în 1790 unul de teologie la Timişoara, conduse de Mihail tinovici Roşu. Către sfîrşitul secolului XVIII şi începutul celui ur-)r, unii dintre viitorii preoţi din Banat şi părţile Aradului înva-în seminarul sîrb de la Carloviţ (înfiinţat în 1794) şi la cursurile icale de la Vîrşeţ, la care se preda şi în româneşte, în ciuda pregătirii lor insuficiente, mulţi preoţi din Transilvania ărţile învecinate erau copişti de manuscrise, zugravi de biserici şi icoane sau cu alte îndeltniciri cultural-artistice. Astfel, protopo-braşovean Radu Tempea II a scris Istoria bisericii Sf. Nicolae din iii Braşovului, între anii 1484—1742, care face trecerea de la cro-> bisericească la istoria propriu-zisă, iar preotul Sava Popovici din

Răşinari copia, pe la sfîrşitul secolului XVIII, numeroase lucrări teo-logice şi istorice, rostea predici cu acelaşi conţinut. Preotul bănăţean Minai Popovici din Sînnicolaul Mare (jud. Timiş) făcea o călătorie la Locurile Sfinte şi în Rusia, lăsînd şi o descriere a celor văzute. «Ver-surile la morţi», atît de răspîndite şi azi în Transilvania, erau întoc-mite de preoţi modeşti de la ţară şi chiar de cîntăreţii bisericii, oameni fără multă învăţătură. Notăm şi faptul că în cursul acestui secol se întîlnesc mulţi preoţi transilvani hirotoniţi în Muntenia şi Moldova sau plecaţi acolo să cumpere cărţi de slujbă, veşminte sau icoane pe seama bisericilor ]or. Exista astfel o strînsă legătură sufletească cu cei de peste munţi, care contribuia la întărirea ideii de unitate naţională românească. Preoţii ardeleni erau şi acum singurii îndrumători ai poporului, în lipsa unor cîrmuitori politici. Fiind, în cele mai multe cazuri, singurii ştiutori de carte, ei erau adeseori învăţătorii copiilor din satul lor. Neînţelegerile dintre credincioşi, ca şi abaterile de la rînduielile ob¬şteşti erau judecate de preoţii satului, cu cîţiva ţărani mai de frunte, de regulă duminica, după terminarea slujbei. Starea materială a preoţilor ortodocşi din Transilvania — ca slu-jitori ai unei Biserici tolerate — era foarte tristă. Ei plăteau aceleaşi contribuţii către stat ca şi restul locuitorilor, în timp ce preoţii uniţi erau scutiţi — cîte unul în satele mai mici, cîte doi în cele mai mari. Abia în timpul lui Dionisie Novacovici au fost scutiţi de «darea capu-lui» (capitaţie). Mulţi erau iobagi, ca şi credincioşii. Existau însă şi preoţi liberi sau chiar trecuţi în rîndul nobilimii (nemeşi). Toţi preoţii ortodocşi erau obligaţi să plătească o dare episcopi-lor sîrbi de la Sibiu, numită «dajdie vlădicească». Plăteau apoi alte taxe la hirotonie (în Ţara Românească, la Sibiu, sau la episcopii sîrbi de la Arad, Timişoara şi Buda), taxă pentru singhelie (cartea de preo-ţie). Erau obligaţi apoi să achite numeroase taxe protopopului : o piele de vulpe la instalarea în parohie, o «dajdie» anuală de 3 florini, apoi numeroase daruri în natură. îşi întreţineau familia din pămîntul proprietate personală, din pă-mîntul bisericii (sesia parohială) — dacă era — şi din feluritele ofran¬de de la credincioşi, numite «stole» sau «venituri stolare». Uneori acestea au fost reglementate de autoritatea bisericească sau de stat, pentru a se împiedica orice abuzuri. De pildă, în 1783 autorităţile de stat au stabilit ca pe viitor să funcţioneze un preot ortodox la 130 de familii (mai tîrziu, unul la 125), doi la 250 şi trei la mai multe. Tot atunci s-au stabilit şi obligaţiile în natură ale credincioşilor faţă de preoţi. Reamintim că tot în 1783 s-a impus o taxă anuală de doi cru-

A   TKEIA   (SECOLELE   XIV—XVIII)

şi jumătate de fiecare familie ortodoxă, numită «sidoxie», pentru ginerea Episcopiei de la Sibiu şi a Consistoriului ei. La 23 septembrie 1784, sub episcopul Ghedeon Nichitici, s-a fixat numita «Normă, adică rînduiala veniturilor patrahirului» (tipărită celaşi an, la Sibiu), cu indicarea exactă a taxelor pentru orice >ă. Cunoaştem anumite angajamente sau contracte făcute între ţi şi credincioşii unui sat (numiţi, în Transilvania, «poporeni») la irea în parohie, cu indicarea veniturilor lor stolare. Desigur, aceste ide ale credincioşilor nu erau suficiente pentru întreţinerea preo-; şi a familiei lui, daca ne gîndim că satele ardeleneşti, în genere, mici (majoritatea sub 130 de familii), că în unele existau mai mulţi ţi, iar în altele, o parte din credincioşi trecuseră la uniaţie. Din aceste motive principalul mijloc de trai pentru preotul or-x era tot gospodăria sa ţărănească, în care muncea el şi familia Se mai păstrează pe alocuri case ţărăneşti, care serveau odinioa-rept case parohiale. îmbrăcămintea preoţilor de sate era aceeaşi i a "ţăranilor români, cu deosebirea că purtau barbă şi plete. Pro-pii purtau reverenzi, după modelul sîrbesc de la Carloviţ. De o situaţie materială mai bună se bucurau preoţii de la biseri-fîntul Nicolae din Şcheii Braşovului. Mulţi aveau turme mari de entru care primeau adeseori dreptul de păşunat şi scutire de oie-in partea domnilor Ţării Româneşti. Existau aici adevărate «di-i» preoţeşti cum au fost cei şase preoţi — din tată în. fiu —- Radu 3ea, aproape toţi cărturari de seamă. Spre deosebire de preoţii ortodocşi, cei uniţi av^au o situaţie mai bună. Deşi prin diploma întîi leopoldină din 16 februarie apoi prin a doua, din 19 martie 1701, se acordau preoţilor uniţi fransilvania toate scutirile şi privilegiile de care se bucurau preo- >mano-catolici, aceste promisiuni au rămas fără urmări. Numeroa- memorii înaintate, de episcopul Inochientie Micu fie Curţii din a, fie guvernului şi dietei Transilvaniei pentru îmbunătăţirea stă- ateriale a preoţilor săi, de asemenea, au rămas fără rezultat. Abia septembrie 1743, împărăteasa Măria Tereza a dispus ca preoţii să primească pămînt (porţiuni canonice) şi cereale din partea ncioşilor. 3upă lungi amînări, guvernul Transilvaniei a trimis comisari prin iiile unite, să dea pămînt preoţilor, dar prea puţini au fost cei s-au învrednicit de această «milă» împărătească (de pildă, în dis-il Făgăraş şi în scaunele săseşti n-au primit nimic). Unora din cei au primit pămînt pînă acum, le-a fost luat cu forţa mai tîrziu, de

PREOŢIMEA ROMANA IN SEC. XVIII 581 către «domnii de pămînt». Pentru pămîntul proprietate personală —■ moştenit sau cumpărat — nu plăteau nici o dare către stat. In 1748, printr-o circulară a guvernului se prevedea ca acolo unde preoţii nu aveau «porţii canonice» să primească o plată în natură din partea credincioşilor. In 1754 s-â introdus un nou regim fiscal pentru preoţii uniţi. De-acum înainte erau scutite de dări numai «porţiunile canonice», pentru cel mult trei preoţi într-un sat, ceilalţi fiind obligaţi să plătes-că. De asemenea, erau impuse la dare proprietăţile personale. Dat fiind însă numărul mare de preoţi uniţi, prea puţini s-au mai putut bucura de scutiri. Iată, deci, că uniaţia, despre care mulţi preoţi cre¬zuseră că le va aduce o uşurare a stării materiale, n-a folosit la ni¬mic (în 1765, autorităţile habsburgice au interzis fiilor de iobagi să urmeze cursurile celor două seminarii din Blaj). Preoţii uniţi plăteau apoi felurite taxe către episcopii de la Blaj : la hirotonie, o dare anuală de un florin (numită «dajdie», «por¬ţie vlădicească» sau «catedratic»), o taxă pentru «notarul» (notăra-şul) şi logofătul Episcopiei. Satele plăteau Episcopiei — pînă la Petru Pavel Aron — anumite daruri în natură (cereale, cunoscute sub nume¬le de «pominoace»). Ca şi preoţii ortodocşi, primeau felurite ofrande de la credincioşi (stole), pentru slujbele făcute, şi o plată anuală în natură. Le încasau însă cu mare greutate, din pricina atitudinii ostile pe care o aveau credincioşii faţă de ei. 'Protopopii — ortodocşi şi uniţi — se bucurau de drepturi foarte mari şi de o situaţie materială mulţumitoare. «Puterile» şi «cădinţele» lor sînt cunoscute din Istoria bisericească a • lui Petru Maior. între altele, erau îndatoraţi să cerceteze pe preoţi şi pe credincioşii proto¬popiatului pe care-1 conduceau. Cu acest prilej, trebuiau să inspecteze bisericile, să constate dacă preoţii respectă învăţăturile dogmatice, liturgice şi canonice ale Bisericii. Cu aceste ocazii, trebuiau sa îm¬părtăşească credincioşilor cunoştinţe religioase, să se intereseze de viaţa lor religios-morală, de felul cum îşi îndeplinesc îndatoririle către Biserică. O altă îndatorire a protopopilor era acea de «a cerca viaţa şi petrecerea preoţilor, adecă de nu sînt înjurători sau sfadnici sau bătaci (= bătăuşi n.n.) sau beţivi» şi a «canoni» pe cei vinovaţi de asemenea abateri. Ei erau aceia care dădeau recomandare de hiro¬tonie şi făceau instalarea preoţilor în parohie. Protopopii judecau şi «cauzele cele de căsătorie», adică dădeau «cărţi de cununie», fără de care nici un preot nu putea oficia taina nunţii, oprindu-se astfel căsătoriile în grade de rudenie sau prin răpiri

PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) ete. Divorţurile («deschilinirile») le pronunţa tot protopopul, asistat ;îţiva «asesori» (care alcătuiau aşa-numitul «scaun protopopesc»). Pe lîngă taxele şi daniile pe care le primeau de la preoţi şi pe ă «venitele» din propria lor parohie, protopopii primeau- şi danii latură din partea parohiilor. Ca şi în celelalte două ţări româneşti, opopii încasau «gloabe» pentru constatarea unor cazuri de imora-e în rîndul credincioşilor (răpiri de fete, cununii în grade apro-e de rudenie), pentru acordarea de dispense de cununie şi pentru lunţarea divorţurilor. In Banat, preoţii ortodocşi români aveau obligaţii către fisc şi e episcopii sîrbi de la Timişoara sau de la Caransebeş-Vîrşeţ. în [ administraţia Banatului i-a scutit de dări şi robote, dar peste doi Dieta Ungariei a restrîns scutirea numai la sesiile parohiale. Epis-ilor le plăteau taxe pentru hirotonie, singhelie, o dare anuală şi plocon la hram (satul plătea episcopului o dare anuală numită niţă, cîte 5 cruceri de casă). Prin aşa-numitul «Regulament iliric» anul 1770, toţi preoţii din părţile «ungurene» (Banat, Arad, Bihor) 1 supuşi proprietarilor de pămînt şi comitatelor. Dacă murea un }t fără urinaşi, bunurile cîştigate ca preot le lua episcopul, iar cele linte de hirotonie moşierul. Preoţii plăteau o dare anuală epis-ului, cîte 30 cruceri de parohian. Veniturile episcopilor au fost ise, putînd să încaseze o sumă anuală de la fiecare sat, cu apro-;a Curţii din Viena, 9 galbeni pentru sfinţirea bisericii, 3 galbeni tru antimis. Taxele de vizite canonice şi pentru «peciurile» de unie au fost desfiinţate. Preoţii din Arad au fost scutiţi de comitat de toate dările' şi sar- • le iobăgeşti, în 1746, cînd li s-au stabilit şi veniturile : bir anual rîu sau porumb, zile de clacă pentru lucrarea sesiei parohiale, lemne :oc, la care se adăugau ofrandele obişnuite pentru fiecare slujbă. Starea preoţimii din Bihor, supusă multor nedreptăţi din partea ierilor locului, este înfăţişată cu atlîncă tristeţe într-o scrisoare reotului Ioan din Husasăul de Criş, adresată episcopului Isaia onovici, în 1734 : «In afară de dări, sîntem întocmai ca ţăranii, ituri şi stole din care să trăim avem foarte puţine, sesia bisericească lai arătură de două mierţe (ferdele) şi fînaţ de două care... şi încă ici să dau şi dijme ,• dacă n-aş roboti, cum mi-aş hrăni soţia şi patru ii ? Nu ştiu încotro să alerg mai degrabă : la biserică să fac rugă-li şi slujbe poporului, la cîmp să-mi cîştig pîinea sau la robota inilor să slujesc cu slăbănogul meu trup ?». In cursul secolului al XVIII-lea, preoţimea transilvană a luat ;e, în mai multe rînduri/ la luptele poporului pentru eliberare naţio-

nală şi dreptate socială. De pildă, la 4 august 1717, preotul Lupu Şandru din Boişa Maramureşului, în fruntea ţăranilor din satele în-vecinate, a nimicit — în Strîmtura Borşii — o oaste de tătari care prădase Maramureşul, eliberînd cîteva mii de robi din mîinile lor. în răscoala ţăranilor din Banat din 1738—1739, au participat şi cîţiva preoţi, care au fost apoi ucişi şi sfîşiaţi în furci (preotul Damaschin Brenca din Comorîşte, preotul din Topolovăţ şi alţii). Răscoala lui Soironie de la Cioara n-a avut numai un caracter bisericesc, ci şi unul social, căci el cerea, între altele, «alungarea uniaţiei şi iobăgiei din ţară». O participare masivă a preoţilor se înregistrează în răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan în toamna anului 1784. Este ade¬vărat că episcopii Ghedeon Nichitici de la Sibiu şi Petru Petrovici de la Arad au lucrat — din dispoziţia autorităţilor — pentru stăvilire, îndemnînd pe ţăranii răsculaţi la supunere. Dar ei, fiind străini de neamul nostru, de aspiraţiile şi nevoile lui, instalaţi în scaunele episcopale abia cu cîteva luni înainte de izbucnirea răscoalei, nu puteau cunoaşte adevăratele cauze care au dus la ridicarea ţărănimii. La fel au făcut şi unii protopopi şi preoţi, în dorinţa de a evita vărsările de sînge şi represiunile autorităţilor de stat. Aproape 80 de preoţi au fost alături de răsculaţi. Astfel, în a treia călătorie a lui Horea la Viena a fost însoţit de preotul Dumitru din Certege (jud. Alba), închis după 1782. Cu ocazia înscrierilor pentru regimentele de gră¬niceri («cătane»), în vara anului 1784, preoţii au avut un rol însemnat. La adunarea ţinută în satul Mesteacăn-Hunedoara, sub conducerea lui Crişan, cînd ţăranii au hotărît sa pornească spre Alba Iulia pentru a se înscrie ca grăniceri, preotul satului, lanăş Cazan, a făcut rugă¬ciuni pentru izbînda celor hotărîte acolo. După începerea răscoalei, între cei ce au îndemnat pe ţăranii iobagi să se ridice împotriva nobililor asupritori, se numărau şi preoţii : Constantin Turciu zis Costan din Crişcior,' care a ridicat la luptă ţărănimea din Zarand, Avram din Uibăreşti, care îndemna pe răsculaţi să atace pe nobilii din' Ribiţa, Dânilă din Crişcior, în casa căruia nobilii trebuiau să aducă răspuns la un ultimatum al lui Horea, Gheorghe din Bucureşci, Zaharia din Bretea Mureşană, Mihai din Gelmar (toate localităţile menţionate sînt în jud. Hunedoara), Gheor-ghită Nicula din Albac, unul din căpitanii lui Horea, Ioan Hagi Crişânuţ din Bistra, unul din oamenii săi de încredere, Ioan Cocan din Pîclişa, care a dus tratative cu un colonel austriac, în numele răsculaţilor, cerînd înlăturarea iobăgiei şi distrugerea nobilimii, Gavriil Sular din Mogoş, care mergea în fruntea răsculaţilor (căruia Cloşca

sat prin testament o sumă de bani pentru a-i face pomenirea), Iancu din Lupşa, Ilie din Galda, Petru zis Rotogol din Abrud, L botezat foarte mulţi nobili şi oameni înstăriţi în «legea româ-i», întrucît răsculaţii credeau că în acest fel se înlăturau deo-e sociale şi naţionale (toate localităţile sînt în jud. Alba), din Pintic-Cluj, care îndemna la răscoală pe ţăranii din părţile ui, Gheorghe din Bedeleu-Cluj, Ioan din Leheceni-Bihor şi alţii. 1 Nicolae Raţiu din Alba Iulia-Maieri a scris testamentele lui şi Cloşca, i-a spovedit şi împărtăşit înainte de fioroasa lor re cu roata (sub îndrumarea acestuia s-a ridicat, în 1783, bise-î hramul Bunavestire din Alba Iulia). oroape toţi aceştia au fost închişi, anchetaţi sau alungaţi din i după înăbuşirea răscoalei. Numeroşi alţi preoţi au fost întem-anchetaţi, maltrataţi sau ucişi, chiar şi în regiunile care n-au aprinse de focul răscoalei. între cei condamnaţi cu decapitarea nara şi preotul Costan din Crişcior. Ioan Crişănuţ din Bistra a mdamnat la moarte, dar împăratul Iosif II i-a schimbat pedeapsa ani de închisoare. Aşadar, preoţii români au fost alături de iţii lor în lupta acestora pentru înlăturarea exploatării şi pentru i mai bună. . Concluzii. Rezultă că in cursul secolului al XVIII-lea, preo-;a românească de pretutindeni a dus o viaţă grea, plină de lipsuri u multe asupriri din partea domnilor fanarioţi în mŢara Româ-icâ şi Moldova, precum şi din partea autorităţilor habsburgice marii nohilimi în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, astă viaţă grea, cu nimic deosebită de a păstoriţilor, a făcut pe Hi să se identifice întru totul cu năzuinţele acestora şi să sprijine a lor de eliberare socială şi naţională. în chip deosebit trebuie iniat faptul că în această perioadă s-au ridicat din rîndul preo- de mir transilvăneni, cîţiva mari apărători ai Ortodoxiei, care irimit cununa muceniciei. BIBLIO GRAFIE v o a r e. THEODOR CODRESCU, Uricariul, voi. I—XXV, (26 voi.), Iaşi, p5! V. A. URECHIA, Istoria românilor... după documente inedite..., 13 voi., i, 1891—1902; N. IORGA, Studii şi documente cu privire la istoria romă- . 1 voi., Bucureşti, 1901—1916; CONSTANTIN TOMESCU, Ştiri catagrafice rica Moldovei la 1809, în Arhivele Basarabiei, III, 1931, nr. 2, p. 73—90 şi 174—205 ; CORNELIU ISTRATI, Statistici eclesiastice efectuate In Moldova i 1808 şi 1812, în AIIAI, XXV, 1988, p. 331—355. ttru Transilvania să se vadă şi : ILARION PUŞCARIU, Documente pentru istorie, voi. I, Sibiu, 1889, XVI + 400 p. ; STERIE STINGHE, Documente e la trecutul românilor din Şchei, 5 voi., Braşov, 1901—1906 ; RADU TEM-

PEA, Istoria slintei beserici a. Scheilor Braşovului, ed. Sterie Stinghe, Braşov, 1899, VI + 220 p. şi ed. Oct. Schiau şi Livia Bot, Bucureşti, 1969, 225 p. Lucrări: D. FURTUNĂ, Preofimea românească în secolul al XVIII-lea. Starea ei culturală şi materială, Văleni de Munte, 1915, 263 p.; C. BOBULESCU, Feţe bisericeşti în războaie, răzvrătiri şi revoluţii, Chişinău, 1930, VI + 118 p.; G. I. BREABĂN, Starea culturală şi morală a preoţimii din Muntenia şi epoca fa¬nariotă, Cernăuţi, 1935, 19 p.; SIMEON RELI, Originea şi evoluţia istorică a costu¬mului preoţesc la români, în «Candela», an. XLVI, 1935, p. 71—116 (şi extras); ŞTEFAN BERECHET, Dreptul vechilor noştri ierarhi la judecarea mirenilor, în BOR, an. LVI, 1938, nr. 11—12, p. 741—761 (şi extras, 23 p.); NICULAE M. POPESCU, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti, 1942, 224 p.; ŞTEFAN LUPŞA, Clerici români meşteşugari, în «S.T.», an. II, 1950, nr. 7—8, p. 395—426; NICULAE ŞER-BĂNESCU, Atitudinea preoţimii tată de dreptele năzuinţe ale poporului, în «BOR», an. LXXV, 1957, nr. 3—4, p. 220—242 ; ION IONAŞCU, Despre judeţele Olt şi Argeş în catagraiia din anii 1773—1774 de la Moscova, în «MO», an. X, 1958, nr. 3—4, p. 243—292; MIRCEA PACURARIU, Dicasteria şi consistoriul Mitropoliei Ungro-vlahiei, în «BOR», an. LXXVII, 1959, nr. 7—10, p. 961—979; IOAN COVERCÂ, Protopopii în trecutul Bisericii Ortodoxe Române, în «GB», an. XXI, 1962, nr. 7—8,. p. 756—778 ; STELIAN MARINESCU, Competenţa şi atribuţiile juridice ale clericilor în secolele al XVI-lea al XVM-Iea, în «BOR», an. LXXXVIII, 1970, nr. 7—8, p. 796—811 ; N. SŢO1CESCU, Regimul fiscal al preoţilor din Ţara Românească şi Moldova pînă la Regulamentul Organic, în «BOR», an. LXXXIX, 1971, nr. 3—4, p. 335—354; GHEORGHE CRONŢ, Instanţele de judecată ale Bisericii din ţările române în secolele XIV—XVIII, în «MMS», an. LII, 1976 ,nr. 5—6, p. 338—359. SIMEON RELI, Viaţa religioasă şi morală românească în sec. XVIII şf X/X după scriitorii străini, Cernăuţi, 1935, 17 p. ; IOAN SPIRU, Biserica şi satul românesc, în «BOR», an. XCVII, 1979, nr. 3—4, p. 511—525. Pentru preoţimea din Transilvania să se vadă şi lucrările : NICOLAE IORGA,, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902, 349 p.; EMILIAN CIORAN, O familie de preoţi în Răşinari, 1740—1879, în «RT», an. VI, 1912, nr. 4—5, p. 124—130; ŞTEFAN METEŞ, Lămuriri noi privitoare la revoluţia lui Horia, Sibiu, 1933, 62 p. (participarea preoţimii) ; CANDID C. MUŞLEA, O dinastie de preoţi şi protopopi Radu Tempea. Şase generaţii de preoţi şi protopopi din aceeaşi familie, Braşov, 1939, 117 p.; CANDID C. MUŞLEA, Istoria bisericii Si. Nicolae din Şcheii Braşo¬vului, 2 voi., Braşov, 1943—1946, 427 + 455 p.; D. PRODAN, Răscoala lui Horea,, voi. I—II, Bucureşti, 1979, 602 + 766 p. (ed. II, Bucureşti, 1984, 622 + 774