Numele lui Dumnezeu

Numele „Dumnezeu „Se numeşte Dumnezeu, pentru că le-a aşezat pe toate pe tăria Lui şi pentru că cuvantul Dumnezeu vine de la cuvantul $eeiv; iar cuvantul $eeiv inseamnă: a alerga, a mişca, a lucra, a hrăni, a purta de grijă, a conduce, a da viaţă tuturor.” (Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, Cartea intai, IV, in PSB, voi. 2, pp. 375-376) „Dumnezeu, Cel ce priveşte şi supraveghează toate, are numele grecesc Theos, de la a privi toate.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Tălcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia V, in PSB, voi. 29, p. 175) Numele lui Dumnezeu519 „Nu căutaţi numiri felurite lui Dumnezeu! Dumnezeu este singurul Lui nume. E nevoie de nume atunci cand, avand mai mulţi, trebuie să dăm fiecăruia numirea sa după semnele proprii. Pentru Dumnezeu unicul, numele acesta ajunge. Dacă I-aş da numele de tată, L-ai crede cu trup omenesc, dacă-L voi numi rege, il vei bănui de origine pămanteană; dacă-I voi spune stăpan, il vei socoti sigur muritor. Dă la o parte numele ce I se adaugă şi-I vei vedea strălucirea. in privinţa aceasta toţi sunt de acord. Aud poporul ridicand mainile la cer şi spunand mereu aceleaşi vorbe: Doamne, mare-i Dumnezeu, Dumnezeu este adevărat, sau Dac-o vrea Dumnezeu.” (Minucius Felix, Dialogul Octavius, XIX, in PSB, voi. 3, pp. 371-372) „(...) Spune Scriptura: "Iacov L-a intrebat şi I-a zis Lui: Spune-mi numele Tău! Şi a zis: Pentru ce Mă intrebi de numele Meu?" (Fac. 32, 29). Dumnezeu nu i-a spus numele, pentru că păstra numele Său cel nou pentru poporul cel nou, pentru prunc. Da, Domnul Dumnezeu era incă fără nume, că nu Se făcuse om. Cu toate acestea, "Iacov a chemat numele locului aceluia: Vederea lui Dumnezeu; că am văzut, a spus el, pe Dumnezeu faţă către faţă şi s-a mantuit sufleul meu” (Fac. 32, 30). Faţă a lui Dumnezeu este Cuvantul; prin El Dumnezeu este pus in lumină şi cunoscut. Că Iacov atunci a primit numele de Israel, cand a văzut pe Domnul Dumnezeu (Fac. 32, 28). Acesta este Dumnezeu, Cuvantul, Pedagogul, Cel Care i-a spus iarăşi mai tarziu lui Iacov: Să nu te temi a te cobori in Egipt (Fac. 46, 3).” (Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea intai, cap. 7, 57.1-57.3, in PSB, voi. 4, p. 199) 518. Expresia Dumnezeu nu este numele fiinţei sau existenţei Sale şi nici nu este cu putinţă de a găsi un nume propriu al Acelei Fiinţe. Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Epistola către Evrei, Omilia III. Acest text este foarte aproape de ceea ce scrie Dionisie Pseudo-Areopagitul intr-una din operele sale şi anume că Dumnezeu nu poate fi nici definit, nici limitat de imaginile create, şi insăşi noţiunea de Dumnezeu este relativă, deoarece ea se referă la legătura Lui cu creaţia, nu la misterul fiinţei Sale transcendente, adică la esenţa supraesenţială {Despre ierarhia cerească, 15, 2) - n.a. 519. "Nimic nu este egal cu numele lui Dumnezeu; acesta pretutindeni este minunat. Numele Tău este ca o mireasmă vărsată (Cant. Cant. I, 2). Aşa că cel ce pronunţă numele Lui se umple imediat de mireasmă bine mirositoare. (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile Epistolei către Coloseni, Omilia XIX). Oamenii L-au numit pe Dumnezeu prin mijlocirea unor numeroase atribute. Dar Dumnezeu, cand S-a numit odată pe Sine, a zis: „Eu sunt Cel ce sunt ”. Şi a adăugat: Vei răspunde fiilor lui Israel: Cel ce Se numeşte pe Sine: „ Eu sunt”, m-a trimis la voi (leş.3, 14). Rezultă deci că, dincolo de atributele date de oameni lui Dumnezeu, se cuvine ca noi să dăm lui Dumnezeu cu prioritate numele pe care şi L-a dat El insuşi: "Eu sunt Cel ce sunt", acesta fiind deci numele prin excelenţă al lui Dumnezeu. Deci atributul esenţial al Lui este: Cel ce este, căci El este Prezentul, fiind prezent pretutindeni, nespaţial, atemporal şi necuprins - n.a. DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 107 „Se zice că numele lui Dumnezeu este sfant; negreşit nu pentru că ar avea in silabele numelui o putere sfinţitoare, ci pentru că orice insuşire a lui Dumnezeu şi orice idee, care este gandită in chip deosebit despre El, este sfantă şi curată.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXII, X, in PSB, voi. 17, p. 260) „Scriptura inspirată de Dumnezeu foloseşte după trebuinţă mai multe nume şi cuvinte ca să prezinte o parte a slavei dumnezeieşti; şi aceasta in mod obscur.” (Sf. Vasile cel Mare, "Cuvant despre credinţă", cap. 3, in PSB, voi. 18, p. 91) „(...) Dumnezeiescul Iacob a fost binecuvantat, dar s-a şi rugat, zicand: "Arată-mi numele Tău. Şi a zis: Pentru ce Mă intrebi de numele Meu?" (Fac. 32, 29). Nu-şi spune Dumnezeu numele, arătand prin aceasta ce este după fire. Un nume particular dat lui Dumnezeu, ca omului, nu ar fi al lui Dumnezeu. Dar El se numeşte multiplu din cele ce sunt. Căci se numeşte lumină, viaţă, putere, adevăr, Unul-Născut, strălucire, pecetea Celui ce L-a născut, milă şi inţelepciune, dreptate şi răscumpărare520. inţelegand deci iarăşi fericitul Iacob că Dumnezeu este Cel căruia nu I se potriveşte nici un nume particular, a chemat numele locului acela Vederea lui Dumnezeu. Căci am văzut, zice, pe Dumnezeu faţă către faţă şi s-a mantuit sufletul meu (Fac. 32, 30).” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a V-a, 4, in PSB, voi. 39, p. 184) Numirile atribuite de noi lui Dumnezeu521 „Părintele universului, fiind nenăscut, nu are nici un nume pozitiv; căci acela căruia i se dă un nume oarecare, trebuie să aibă pe cineva mai in varstă ca el, care să-i dea acest nume. Cuvintele de: Părinte, Dumnezeu, Ziditor, Domn şi Stăpan nu sunt propriu-zis nume, ci numai moduri de adresare, care provin de pe urma binefacerilor şi lucrărilor Lui. Iar Fiul Său, Care singur este numit in chip propriu Fiu, Cuvantul, Care a fost impreună cu El şi S-a născut mai inainte de toate celelalte făpturi şi prin Care, la inceput, a zidit şi a impodobit toate, se numeşte Hristos pentru faptul că este uns şi că Dumnezeu a impodobit toate prin El. Cuvantul acesta işi are şi el un sens deopotrivă de necunoscut, după cum şi cuvantul Dumnezeu nu este un nume, ci o idee innăscută in firea oamenilor, despre ceva cu totul greu de explicat. Numai cuvantul Iisus este un nume şi de om şi de mantuitor.” (Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia a doua in favoarea creştinilor, VI, in PSB, voi. 2, p. 107) 520. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Toate fiind de la Dumnezeu, numele tuturor I se cuvin Lui, ca avandu-şi temelia in El. Dacă I S-ar da un nume particular deosebit de al altora, s-ar mărgini inţelesului Lui. Dar aceasta nu inseamnă că El se confundă cu toate. Şi că propriu-zis toate numele lor sunt ale Lui. Ele le au numai ca reflexe particulare ale totalităţii care este El", (n. 310 bis, p. 184) 521. "Toate numirile pe care I le dăm lui Dumnezeu nu se referă la fiinţa Lui, care e mai presus de inţelesul oricărui nume, ci la lucrările Lui care vin in lume: numirile lumină, viaţă, inţelepciune, Dumnezeu, nu exprimă ascunsul fiinţei, ci puterile şi lucrările de viaţă născătoare, indumnezeitoare, care coboară la noi. Numele nediferenţiate - spune Pseudo- Dionisie Areopagitul in Despre numele divine - se referă la intreaga Dumnezeire ca: supra-bun, supra-dumnezeiesc, supra-esenţial, supra-vital, supra-inţelept, ş.a.m.d. De asemenea, numirile de Tată, Fiu şi Duh nu pot fi schimbate (unul in locul altuia), nici luate in comun. - PG, III, col. 640C. Conform Sfantului Grigorie Palama, această Fiinţă suprafiinţială e fără nume, ca una ce e mai presus de orice nume. Chiar şi numirile pe care şi le-a dat Domnul insuşi: „Eu sunt Cel ce sunt”, „Dumnezeu”, „lumina”, „adevărul” şi „viaţa”, numiri pe care teologii le atribuie prin excelenţă dumnezeirii celei mai presus dumnezeire, şi acestea sunt nume de lucrări (Apologie mai extinsă, in Viaţa şi invăţătura Sfantului Grigorie Palama, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Scripta, 1993, p. 223). Numele ce se dau lui Dumnezeu exprimă doar atributele Lui şi nu pe El, cauza a toate şi mai presus de toate - n.a. 108 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „(...) Se mai numeşte de către Duhul Sfant şi Slavă a Domnului (leş. 16, 7), alteori Fiu (Ps. 2, 7), alteori inţelepciune (Pilde, cap. 8 şi urm.), alteori inger, alteori Dumnezeu, alteori Domn şi Cuvant (Ps. 32, 6; 106, 20) şi alteori Se numeşte pe Sine Conducător principal de oaste (Ios. 5, 13-14) atunci cand S-a arătat in chip de om lui Iosua Navi. Căci intotdeauna El işi are numirea după felul cum slujeşte voinţei părinteşti şi din aceea că este născut din Tatăl, prin voinţă.” (Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, Dialogul cu iudeul Tryfon, Partea intai, LXI, in PSB, voi. 2, p. 213) „De-aş spune că e lumină, vorbesc de o făptură a Lui; de-aş spune că e Cuvant, vorbesc de inceputul creaţiei Lui; de-aş spune că e minte, vorbesc de gandirea Lui; de-aş spune că e duh, vorbesc de suflarea Sa; de-aş spune că e inţelepciune, vorbesc de o odraslă a Sa; de-aş spune că e tărie, vorbesc de stăpanirea Sa; de-aş spune că e putere, vorbesc de lucrarea Lui; de-aş spune că e purtare de grijă, vorbesc de bunătatea Lui; de-aş spune că e impărăţie, vorbesc de slava Lui; de-aş spune că e domn, vorbesc de El ca judecător; de-aş spune că e judecător, vorbesc de dreptatea Lui; de-aş spune că e Tată, vorbesc de toate cate le are; de-aş spune că e foc, vorbesc de mania Lui.” (Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, Cartea intai, III, in PSB, voi. 2, p. 375) „Este Domn, pentru că domneşte peste toate; este Tată, pentru că El este inainte de toate; este creator şi făcător, pentru că este ziditorul şi făcătorul universului; este foarte inalt, pentru că este mai presus de toate; este atotţiitor, pentru că ţine şi cuprinde totul.” (Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, Cartea intai, IV, in PSB, voi. 2, pp. 375-376) „Dacă-I dăm lui Dumnezeu un nume, apoi numele acesta nu-I este propriu, fie de-L numim Unul, sau Bun, sau Minte, sau insăşi Existenţa, sau Dumnezeu, sau Creator, sau Domn; nu rostim numele acesta ca fiind numele lui Dumnezeu; ci, din pricina incurcăturii in care ne găsim, folosim pentru Dumnezeu nume frumoase, pentru ca mintea noastră să se sprijine pe ele şi să nu rătăcească la alte numiri. Fiecare din aceste nume, luat separat, nu arată fiinţa lui Dumnezeu, ci toate la un loc arată puterea Celui Atotputernic; că numele pe care I le dăm lui Dumnezeu sunt sau cuvinte care ne arată insuşirile Lui, sau cuvinte care arată relaţiile dintre ele; dar nici unul din ele nu ne spune ce este Dumnezeu.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. 12, 82.1-82.2, in PSB, voi. 5, pp. 357-358) „Mai trebuie făcută şi altă distincţie, de astă dată, in legătură cu altă afirmaţie a lui Celsus, şi anume că lui Dumnezeu nu I se poate da nici un nume522. Dacă prin această afirmaţie el inţelege că nici unul dintre cuvintele sau expresiile omeneşti nu pot să prezinte insuşirile particulare ale lui Dumnezeu, atunci pune adevărul, intrucat această afirmaţie s-ar putea aplica şi la alte multe calităţi care nu pot fi numite! Cine poate să distingă prin numiri precise deosebirea de calitate intre dulceaţa unei smochine şi cea a unei curmale? Şi cine poate să prezinte prin diferite numiri calitatea proprie fiecărui lucru? Aşadar, nu este de mirare că in inţelesul acesta Dumnezeu nu poate fi numit. Dar dacă luăm in considerare faptul că Dumnezeu totuşi poate fi numit, inţelegand prin aceasta că este cu putinţă să arătăm prin nume ceva din calităţile Sale, cu scopul de a povăţui pe ascultător şi a-1 face să inţeleagă insu522. Talcuirea Pr. T. Bodogae: "Cuvintele: Părinte, Dumnezeu, Ziditor, Domn şi Stăpan, nu sunt propriu-zis nume, ci numai moduri de adresare, care provin de pe urma binefacerilor şi lucrărilor lui Dumnezeu", n. 277, p. 427. DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 109 şirile lui Dumnezeu, pe cat poate să cuprindă din ele firea omenească, atunci nu este fară rost să spun că Dumnezeu poate fl numit. La fel distingem două inţelesuri in cuvintele: Dumnezeu nu suferă nici o micşorare, pe care noi am putea-o numi. Şi este adevărat că Dumnezeu este in afară de orice patimă.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a Vl-a, cap. 65, in PSB, voi. 9, p. 427) „Fiind intrebat (Sfantul Attalus - n.n.) ce nume are Dumnezeu, el a răspuns: Dumnezeu nu are nume, ca omul.” (Actele martirice, Martirii de la Lyon, I, 52, in PSB, voi. 11, p. 76) „Spune-mi, Cel pe care L-a iubit sufletul meu. Căci aşa te numesc, fiindcă numele Tău e mai presus de tot numele şi-i negrăit şi necuprins de către toată firea cuvantătoare. Deci numele care face cunoscută bunătatea Ta e iubirea sufletului meu faţă de Tine523.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia II, in PSB, voi. 29, p. 137) „L-am chemat pe nume, pe cat imi era cu putinţă să găsesc un nume pentru Cel nenumit. Dar nu există vreunul care să atingă cu inţelesul lui pe Cel căutat524.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia VI, in PSB, voi. 29, p. 196) „Iar Cel ce Se află pururi in afară de orice cugetare prin care poate fi cunoscut, cum ar fi cuprins prin inţelesul vreunui nume? De aceea sufletul născoceşte tot felul de inţelesuri ale numelor, pentru infăţişarea binelui negrăit, dar toată puterea de tălmăcire a cuvantului e infranată şi se dovedeşte mai slabă ca adevărul. Pentru aceea zice: eu L-am chemat pe cat am putut, născocind cuvinte care să infăţişeze fericirea negrăită. Dar El era mai mare decat arătau aceste inţelesuri. E ceea ce face şi marele David, numindu-L pe Dumnezeu adeseori cu nesfarşite nume şi mărturisind că e infrant de adevăr. "Tu, zice, eşti Dumnezeu indurat şi milostiv, indelung răbdător şi mult milostiv, adevărat, tărie şi intărire, loc de scăpare, putere, ajutor şi sprijinitor, cornul mantuirii" şi cele asemenea. Dar iarăşi mărturiseşte că numele Lui nu se cunoaşte in tot pămantul dar e minunat. "Cat este de minunat, zice, numele Tău in tot pămantul” (Ps. 8, 1). Aşa a zis şi către Manoe, cel ce a proorocit despre fiul lui, cand a fost intrebat despre nume: "Minunat este acesta şi prea mare ca să poată fi cuprins de auzul omenesc" (Jud. 13, 18).” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia XII, in PSB, voi. 29, p. 278) „(...) Zicand (Sf. Apostol Pavel - n.n.) că Hristos este puterea lui Dumnezeu şi inţelepciunea lui Dumnezeu. Tot el insă L-a numit şi pace, lumină neapropiată in care locuieşte Dumnezeu, sfinţenie şi răscumpărare, arhiereu mare şi Paşte, jertfă de ispăşire a sufletelor, oglindă a slavei şi icoană a ipostasei, făcător al veacurilor, mancare şi băutură duhovnicească, piatră, apă, temelie a credinţei, piatră din capul 523. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Nu e nume mai potrivit pentru Dumnezeu Cel necuprins decat: Cel pe care-L iubeşte sufletul meu. El este Cel vrednic de iubire prin excelenţă. in iubirea faţă de Dumnezeu nu numai că am numele cel mai propriu pentru El, ci il şi simt sau simt efectul prezenţei Lui in mine", (n. 54, p. 140). 524. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Trăind comuniunea cu Hristos pe intuneric, sufletul simte iubirea Lui, dar nu-L poate prinde in formele cugetării. L-a strigat pe nume, dar neavand un nume potrivit pentru El, Acela n-a răspuns la nici un nume, adică omul nu a simţit că Acela se lasă cuprins in vreun nume. Orice nume rămane gol de El, mai prejos de El; numai prin simţirea pusă in nume poţi atinge pe Dumnezeu, depăşind prin ea marginile cuvantului", (n. 129, p.196). 110 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI unghiului, chip al lui Dumnezeu celui nevăzut, Dumnezeu mare, cap al trupului Bisericii, intaiul născut al lumii celei noi, incepătură a celor adormiţi, intai născut din morţi, intai născut intre mulţi fraţi, mijlocitor intre Dumnezeu şi oameni, Fiu Unul-Născut, incoronat cu slavă şi cu cinste, Dumnezeu al slavei, inceput al tuturor celor ce sunt, iar pe langă acestea, impărat al dreptăţii şi impărat al tuturor, avand stăpanirea impărăţiei ce nu se poate zugrăvi in cuvinte. Şi multe altele de felul acesta a căror mulţime nu este nicidecum uşor de arătat.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre desăvarşire, către monahul Olimpiu, in PSB, voi. 30, p. 456) „Căutand (Sf. Apostol Pavel -n.n.) cum va putea numi aceea ce nu se poate pricepe cu gandul omenesc, fiindcă nu a găsit un nume mai potrivit pentru talcuirea celor neinţelese, a numit slavă şi ipostas pe Cel ce se găseşte mai presus de tot binele, adică, pe Cel ce nici nu se poate inţelege şi nici nu se poate talcui indeajuns. De aceea el a lăsat nenumită Fiinţa cea mai presus de fiinţe.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre desăvarşire, către monahul Olimpiu, in PSB, voi. 30, pp. 463-464) „Domnul, unul fiind după esenţă, a primit multe nume, in chip figurat, după lucrările săvarşite pentru mantuirea oamenilor; astfel, in unele locuri este numit piatră şi uşă, in altele secure şi cale, vie şi paine; piatră, pentru puterea lui cea nemăsurată; uşă, pentru că este uşa vieţii veşnice; secure, pentru că taie rădăcinile răutăţii; cale, pentru că ii conduce pe cei vrednici la cunoaşterea adevărului; vie, pentru că rodeşte vinul care veseleşte inima omului; paine, pentru că hrăneşte inima fiinţei raţionale.” (Epistola Sfantului Macarie Egipteanul, in PSB, voi. 34, p. 73) „≪Eu sunt Dumnezeul tău, Cel ce te-am intărit pe tine şi ţi-am ajutat ţie şi te-am asigurat pe tine cu dreapta Mea cea intru dreptate≫ (Is. 41, IO)525. Deci e obiceiul de Dumnezeu insuflatei Scripturi să numească pe Fiul mană.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la Ieşire, Cartea a Il-a, 3, in PSB, voi. 39, pp. 325-326) „Nu renunţăm să spunem că Fiul este lumina, viaţa şi inţelepciunea, puterea şi celelalte pe langă acestea. Căci aşa a fost numit de către Scriptura de Dumnezeu insuflată. Dar nu inchidem in nici una din aceste numiri firea Lui negrăită, ci spunem că El este simplu din conţinuturi diferite şi e ţesut intr-unul din toate. Căci este simplu şi de o fire unică, dar o mulţime de calităţi care-i aparţin fiinţial ne conduc ca nişte raze slabe spre contemplarea Lui şi a unei cuprinderi pe măsura noastră. Dacă deci I se spune pecetea ipostasului Tatălui, cugetă-L totodată existand in mod nedespărţit şi unit prin fire şi ca un chip al Celui ce L-a născut. Iar cand e numit şi iradiere a luminii care se difuzează şi străluceşte, să ai in minte şi răspandirea oarecum in afară, totală, nedesprinzandu-se de ipostasul din care este, dar nici rămanand la o concentraţie in acea lumină, ci arătandu-Se oarecum spre a subzista de Sine şi intr-o existenţă proprie. Fiul rămane intim in firea Tatălui, avand-o pe aceasta ca rădăcină şi nesuportand nici o tăiere de ea, dar subzistă (are ipostasul Său) in mod deosebit şi este Fiu cu adevărat, nu e o pecete neipostaziată, nici o prelungire fără subzistenţă, sau un accident, ca o formă a trupului. Căci fiind viaţa prin fire, cum s-ar 525. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Fiul nu e numai revelarea inţelepciunii Tatălui, ci şi a puterii Lui lucrătoare, pe cand Duhul e revelarea bunătăţii şi sfinţeniei Lui. Dar Fiul ca inţelepciunea şi Puterea Tatălui nu e pasiv, ci este El insuşi Persoană activă. Aceasta se vede şi din expresia lui Isaia, că Dreapta lui Dumnezeu e dreaptă, adică nu lucrează decat prin dreapta judecată. Mai mult implinea cineva printr-o persoană care ţine la mine, decat printr-un organ al trupului meu. Mai bine lucrează Tatăl prin Fiul, ca Persoană, decat printr-o putere impersonală a Lui", (n. 581, p. 326). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 111 inţelege fară să subziste?526 Sau nu L-ai auzit zicand: "Eu sunt Cel ce sunt, acesta este numele Meu, şi pomenirea veşnică din neam in neam” (leş. 3, 14, 15)?527 ” (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul V, in PSB, voi. 40, p. 199) „(...) ≪Dumnezeul nostru este foc mistuitor≫ (Deut. 4, 24). Dar n-am spune că preainţeleptul, explicand firea lui Dumnezeu, L-a asemănat cu focul, ci L-a numit astfel pe Dumnezeu pentru marea Lui ură impotriva răului528.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IX-a, in PSB, voi. 41, p. 852) Numele lui Dumnezeu

„Nu căutaţi numiri felurite lui Dumnezeu! Dumnezeu este singurul Lui nume. E nevoie de nume atunci cand, avand mai mulţi, trebuie să dăm fiecăruia numirea sa după semnele proprii. Pentru Dumnezeu unicul, numele acesta ajunge. Dacă I-aş da numele de tată, L-ai crede cu trup omenesc, dacă-L voi numi rege, il vei bănui de origine pămanteană; dacă-I voi spune stăpan, il vei socoti sigur muritor. Dă la o parte numele ce I se adaugă şi-I vei vedea strălucirea. in privinţa aceasta toţi sunt de acord. Aud poporul ridicand mainile la cer şi spunand mereu aceleaşi vorbe: Doamne, mare-i Dumnezeu, Dumnezeu este adevărat, sau Dac-o vrea Dumnezeu.” (Minucius Felix, Dialogul Octavius, XIX, in PSB, voi. 3, pp. 371-372) „(...) Spune Scriptura: "Iacov L-a intrebat şi I-a zis Lui: Spune-mi numele Tău! Şi a zis: Pentru ce Mă intrebi de numele Meu?" (Fac. 32, 29). Dumnezeu nu i-a spus numele, pentru că păstra numele Său cel nou pentru poporul cel nou, pentru prunc. Da, Domnul Dumnezeu era incă fără nume, că nu Se făcuse om. Cu toate acestea, "Iacov a chemat numele locului aceluia: Vederea lui Dumnezeu; că am văzut, a spus el, pe Dumnezeu faţă către faţă şi s-a mantuit sufleul meu” (Fac. 32, 30). Faţă a lui Dumnezeu este Cuvantul; prin El Dumnezeu este pus in lumină şi cunoscut. Că Iacov atunci a primit numele de Israel, cand a văzut pe Domnul Dumnezeu (Fac. 32, 28). Acesta este Dumnezeu, Cuvantul, Pedagogul, Cel Care i-a spus iarăşi mai tarziu lui Iacov: Să nu te temi a te cobori in Egipt (Fac. 46, 3).” (Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea intai, cap. 7, 57.1-57.3, in PSB, voi. 4, p. 199) 518. Expresia Dumnezeu nu este numele fiinţei sau existenţei Sale şi nici nu este cu putinţă de a găsi un nume propriu al Acelei Fiinţe. Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Epistola către Evrei, Omilia III. Acest text este foarte aproape de ceea ce scrie Dionisie Pseudo-Areopagitul intr-una din operele sale şi anume că Dumnezeu nu poate fi nici definit, nici limitat de imaginile create, şi insăşi noţiunea de Dumnezeu este relativă, deoarece ea se referă la legătura Lui cu creaţia, nu la misterul fiinţei Sale transcendente, adică la esenţa supraesenţială {Despre ierarhia cerească, 15, 2) - n.a. 519. "Nimic nu este egal cu numele lui Dumnezeu; acesta pretutindeni este minunat. Numele Tău este ca o mireasmă vărsată (Cant. Cant. I, 2). Aşa că cel ce pronunţă numele Lui se umple imediat de mireasmă bine mirositoare. (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile Epistolei către Coloseni, Omilia XIX). Oamenii L-au numit pe Dumnezeu prin mijlocirea unor numeroase atribute. Dar Dumnezeu, cand S-a numit odată pe Sine, a zis: „Eu sunt Cel ce sunt ”. Şi a adăugat: Vei răspunde fiilor lui Israel: Cel ce Se numeşte pe Sine: „ Eu sunt”, m-a trimis la voi (leş.3, 14). Rezultă deci că, dincolo de atributele date de oameni lui Dumnezeu, se cuvine ca noi să dăm lui Dumnezeu cu prioritate numele pe care şi L-a dat El insuşi: "Eu sunt Cel ce sunt", acesta fiind deci numele prin excelenţă al lui Dumnezeu. Deci atributul esenţial al Lui este: Cel ce este, căci El este Prezentul, fiind prezent pretutindeni, nespaţial, atemporal şi necuprins - n.a. DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 107 „Se zice că numele lui Dumnezeu este sfant; negreşit nu pentru că ar avea in silabele numelui o putere sfinţitoare, ci pentru că orice insuşire a lui Dumnezeu şi orice idee, care este gandită in chip deosebit despre El, este sfantă şi curată.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXII, X, in PSB, voi. 17, p. 260) „Scriptura inspirată de Dumnezeu foloseşte după trebuinţă mai multe nume şi cuvinte ca să prezinte o parte a slavei dumnezeieşti; şi aceasta in mod obscur.” (Sf. Vasile cel Mare, "Cuvant despre credinţă", cap. 3, in PSB, voi. 18, p. 91) „(...) Dumnezeiescul Iacob a fost binecuvantat, dar s-a şi rugat, zicand: "Arată-mi numele Tău. Şi a zis: Pentru ce Mă intrebi de numele Meu?" (Fac. 32, 29). Nu-şi spune Dumnezeu numele, arătand prin aceasta ce este după fire. Un nume particular dat lui Dumnezeu, ca omului, nu ar fi al lui Dumnezeu. Dar El se numeşte multiplu din cele ce sunt. Căci se numeşte lumină, viaţă, putere, adevăr, Unul-Născut, strălucire, pecetea Celui ce L-a născut, milă şi inţelepciune, dreptate şi răscumpărare520. inţelegand deci iarăşi fericitul Iacob că Dumnezeu este Cel căruia nu I se potriveşte nici un nume particular, a chemat numele locului acela Vederea lui Dumnezeu. Căci am văzut, zice, pe Dumnezeu faţă către faţă şi s-a mantuit sufletul meu (Fac. 32, 30).” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a V-a, 4, in PSB, voi. 39, p. 184)