MONAHISM ŞI MONAHI

Sfântul Grigorie Palama a fost un adevărat monah aghiorit, care nu numai că a trăit în Sfântul Munte pe parcursul unei îndelungate perioade de timp în calitate de monah, stareţ şi isihast, dar, în acelaşi timp, a trăit cu adevărat viaţa monahală. Viaţa sa, aşa cum ne este ea descrisă de Sfântul Filotei, ne aduce aminte de marile personalităţi ale vieţii monahale. Mai târziu, el avea să vorbească permanent despre viaţa şi căile monahale. Astfel, omiliile scrise pentru monahi, precum şi cele rostite în faţa turmei duhovniceşti pe care o păstorea la Tesa-lonic, se referă adesea la viaţa monahală şi la modul în care este ea trăită. De aceea, în cele ce urmează, vom arunca o privire asupra învăţăturilor sale despre viaţa monahală. Trebuie să spunem că nu avem de gând să epuizăm subiectul acesta aici, deoarece în alte capitole ale cărţii se vor spune multe lucruri despre viaţa monahală şi maniera în care este ea trăită. Dar, aici, vom accentua faptul că viaţa monahală în realitate este un mod de viaţă profetic, apostolic şi vom cita câteva elemente generale în cadrul acestui capitol, elemente care se află în predicile Sfântului. Mai întâi, să facem câteva remarci generale despre felul în care şi-a făcut apariţia monahismul, deoarece, din păcate, unii oameni au păreri eronate asupra acestui subiect.

MONAHISMUL VIAŢĂ PROFETICĂ, APOSTOLICĂ ŞI MARTIRICĂ

Există părerea că monahismul s-a dezvoltat în secolul al IV-lea, şi, de aceea, unii ajung la concluzia că este o manifestare de viaţă apărută mai târziu, şi, după cum afirmă ei, care a schimbat simplitatea Evangheliilor. Pe acest motiv, protestanţii au eliminat monahismul din viaţa "bisericii" lor, aşa cum au procedat şi creştinii "ortodocşi" eretici, negând valoarea şi semnificaţia sa pentru viaţa Bisericii în întregul ei. Oricum, monahismul, deşi a luat amploare în secolul al IV-lea ca o formă de viaţă aparte - precum anahoreţii - ca mod de viaţă exista de la începuturile apariţiei Bisericii. întreaga Sfântă Scriptură descrie viaţa drepţilor şi a creştinilor ca pe o viaţă monahală. Condiţia originară a lui Adam şi a Evei în Rai era în mod fundamental, cea a unui mod de viaţă îngeresc, a unei vieţi monahale. Descrierea oferită în Vechiul Testament şi în analiza interpretativă a Sfinţilor Părinţi ne arată că Adam şi Eva trăiau un mod de viaţă curat, monahal. Sfântul Ioan Gură de Aur oferă o descriere analitică a vieţii lor drept o viaţă angelică. Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că în acel prim Rai sensibil, Adam şi Eva trăiau chiar în Raiul inteligibil, şi anume, ei vieţuiau într-o stare de iluminare a minţii, într-o stare de îndumnezeire. Sfântul Nichita Stithatul spune acelaşi lucru. în tradiţia patristică se consideră că locul Raiului în care se aflau Adam şi Eva, era un loc binecuvântat, acolo ei trăind în comuniune cu Dumnezeu, având o minte iluminată şi putând să-L contemple pe Dumnezeu. În plus, Sfântul Grigorie vorbeşte despre viaţa monahilor din mănăstiri, comparând-o cu cea a lui Adam şi a Evei din Paradis, în sfintele mănăstiri, care sunt colţişoare de Rai, pomul cunoaşterii binelui şi răului nu lipseşte, şi nici răul, adică diavolul, nu lipseşte, ci dimpotrivă, acesta este gata să-1 prăvălească pe monah în păcat, aşa cum s-a întâmplat cu Adam şi Eva1, din cauza vicleniei diavolului, care a profitat de lipsa lor de griji, chiar dacă nu erau supuşi patimilor, fiind cu totul nepătimaşi, şi le-a dat târcoale. "într-un loc fără de patimi". Astfel, el îi sfătuia pe monahi să evite tovărăşia oamenilor lumeşti2. Aşadar, viaţa monahală este viaţa şi starea de Rai dinainte de cădere, şi, fără îndoială, Adam şi Eva au fost primii monahi. Proorocii Vechiului Testament au trăit cu adevărat viaţa pe care o trăiesc astăzi monahii. Cercurile formate în jurul Proorocilor aşa precum sunt ele descrise în cărţile Vechiului Testament erau grupuri formate în jurul unui om iluminat de Dumnezeu şi aceştia erau învăţaţi cum să trăiască o viaţă închinată Domnului. Dacă studiem cu atenţie aceste grupuri ale Proorocilor, vom vedea că ele nu diferă în mod esenţial de acele sfinte comunităţi monahale de astăzi, care au un Stareţ, practică ascultarea şi rugăciunea şi sunt vindecaţi, aşa încât şi ei să poată fi demni de a deveni Prooroci. Ştim foarte bine că încă în Vechiul Testament aflăm trepte de desăvârşire duhovnicească: curăţirea inimii, iluminarea minţii şi îndumnezeirea. Aşadar, marile personalităţi profetice ale Vechiului Testament trăiau în acest mod de viaţă monahal. Viaţa Sfântului Prooroc Ilie nu a fost prea diferită de cea a pustnicilor şi a asceţilor. 87 Singura diferenţă este aceea că el a trăit în perioada de dinaintea întrupării lui Hristos, în vreme ce asceţii din zilele noastre sunt mlădiţe ale Trupului lui Hristos. De asemenea, ştim foarte bine că Inaintemergătorul, care a trăit în pustie încă de la o vârstă fragedă, a dus tot o viaţă monahală. Sfântul Evanghelist Luca scrie clar: "Aşadar, creştea şi se întărea cu duhul şi sa aflat în pustie până în ziua arătării lui către Israel" (Le. 1,80). Viaţa sa în pustie, când "avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana lui erau lăcustele şi mierea sălbatică" (Mt.3,4), mesajul său şi întreaga sa viaţă, ne amintesc de viaţa monahilor şi, mai ales, de cea a celor retraşi, care se jertfesc pe sine în fiecare zi, din dragoste pentru Dumnezeu, pentru a împlini poruncile lui Hristos în viaţa lor de clipă de clipă. Structura şi viaţa grupului de apostoli ne amintesc de comunităţile monahale. Ucenicii au părăsit totul pentru a-L urma pe Hristos. Supunerea lor către Domnul a fost precedată de părăsirea bunurilor lor materiale şi a familiilor lor, aşa cum a procedat şi Avraam, iar apoi a urmat ascultarea. Citind Evangheliile, îi vedem pe cei doisprezece Apostoli şi pe Matei în postura de supuşi ai învăţătorului lor, Hristos. Timp de trei ani au fost curăţiţi de patimile lor, primind vindecarea prin cuvintele Mântuitorului Hristos, apoi, câţiva dintre ei au ajuns la contemplarea Slavei necreate a lui Dumnezeu îmbrăcat în firea omenească a Cuvântului, pe Muntele Taborului, şi, în cele din urmă, toţii ucenicii au fost aflaţi vrednici de primirea Duhului Sfânt la Cincizecime şi au devenit mlă-diţe ale Trupului lui Hristos. în învăţăturile lui Hristos, viaţa creştină apare drept viaţă monahală. Fericirile ne arată clar că viaţa creştină adevărată este cea monahală. Prima fericire se referă la cei săraci cu duhul, la conştiinţa păcatului şi a patimilor dinlăuntrul nostru. Cea de-a doua fericire ne vorbeşte despre plânsul cel dumnezeiesc, deoarece, când prin Darul Sfântului Duh omul devine conştient de existenţa lăuntrică a omului celui "vechi", el plânge şi se căieşte amar. Cea de-a treia fericire se referă la umilinţă, care este rodul şi rezultatul dumnezeieştii pocăinţe. Cea de-a patra fericire se referă la foamea şi setea după dreptatea lui Dumnezeu, la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Cea de-a cin-cea ne vorbeşte de mila lui Dumnezeu, deoarece atunci când creştinul îşi plânge păcatele, el simte mila lui Dumnezeu. Cea de-a şaptea fericire se referă la pace, care este rodul curăţiei inimii. Iar ultima dintre ele ne arată capătul vieţii duhovniceşti, care este persecuţia şi martiriul la care este supusă persoana îndumnezeită. Iată de ce martiriul sfinţilor nu este o chestiune de voinţă neclintită, ci rod al vederii lui Dumnezeu (Mt. 5,1-12). Viaţa creştină poate fi observată în Fericirile lui Hristos. Dar aceasta reprezintă, de asemenea, calea şi modul de viaţă monahal. Cineva m-a rugat să-i explic exact ce este monahismul şi care este lucrarea unui monah? I-am răspuns că, dacă citim Fericirile lui Hristos în interpretarea Sfintei Tradiţii a Bisericii, vom înţelege foarte bine ce înseamnă viaţa monahală. Felul în care Bisericile Apostolice sunt organizate este foarte sugestiv pentru felul în care sunt organizate mănăstirile de azi. Avutul de obşte al primilor creştini din Ierusalim este şi o caracteristică a monahismului. în plus, renunţarea la bunurile materiale se face de dragul procesului de curăţire a minţii şi obţinerii unei minţi iluminate, precum şi a rugăciunii inimii. Doar în această lumină trebuie examinată problema avutului de obşte. Nu este un simplu fapt sociologic, ci un fapt pur ascetic şi duhovnicesc. În epistolele Sfântului Apostol Pavel către Biserici se vede clar cadrul în care au trăit primii creştini, precum şi ţelurile lor. Ei trebuiau să moară patimilor, să ia Crucea lui Hristos în viaţa lor de zi cu zi, deoarece doar prin Cruce omul moare lumii şi, în consecinţă, lumea moare pentru om. Cei ce aveau neveste trebuiau să se comporte "ca şi cum nu le-ar avea" şi, în general, toţi trebuiau să respecte poruncile lui Dumnezeu în viaţa lor. Pe lângă aceste lucruri, în epistolele Sfântului Apostol Pavel este evident faptul că primii creştini aveau rugăciunea minţii în inimile lor: "grăind unul către altul în psalmi, în laude şi cântări duhovniceşti, cântând şi aducând slavă lui Dumnezeu în inimile voastre"(Efes. 8,19). Ca atare, este evident faptul că în Bisericile Apostolice existau creştini care aparţineau tuturor categoriilor de oameni mântuiţi, adică ei erau curăţiţi, iluminaţi şi îndumnezeiţi. Nu intenţionez să citez toate pasajele care clarifică această realitate. Ceea ce am dorit să subliniez este faptul că în textele Noului Testament viaţa creştină este prezentată în aşa fel încât recunoaştem viaţa monahală. în mod fundamental, primele Biserici Apostolice erau comunităţi tămăduitoare în sensul ortodox al cuvântului, unde creştinii erau curăţiţi de patimi, iluminaţi şi urcau pe muntele contemplării lui Dumnezeu. Dacă privim cu atenţie la Tradiţia Bisericii, vom afla că încercările la care o persoană trebuie supusă pentru a deveni monah sunt similare celor la care erau supuşi cei ce urmau să devină creştini. Fraţii fiecărei mănăstiri sunt catehumenii Bisericii primare, iar monahii sunt creştinii "luminaţi". Acest lucru este afirmat din punctul de vedere al vieţii duhovniceşti lăuntrice. în Biserica primară, Botezul creştin era precedat de catehizare, care, de fapt, era metoda de curăţire a inimii de patimi, eliberarea minţii de patimi, raţiune discursivă şi de influenţele lumii exterioare. Acelaşi lucru are loc şi în mănăstirile de azi în cazul fraţilor începători. Fratele începător trece prin etapa, pocăinţei şi a curăţirii. Când sa terminat perioada de căinţă, atunci are loc "al doilea botez", persoana descoperind ce înseamnă venirea Duhului Sfânt şi, cu Mila lui Dumnezeu, el poate urca pe treptele superioare ale vieţii duhovniceşti. Analizând situaţia fraţilor de mănăstire, putem înţelege mai bine felul în care erau pregătiţi catehumenii pentru a deveni membri ai Bisericii. Iar analiza monahismului ortodox în exprimarea lui cea adevărată ne poate conduce la înţelegerea modului de funcţionare a primelor Biserici Apostolice. Viaţa monahală este o viaţă evanghelică, o viaţă de pocăinţă şi de respectare a poruncilor lui Hristos, un efort îndreptat spre curăţirea inimii şi iluminarea minţii. Aceasta are loc cu ajutorul energiilor divine, cât şi prin participarea omului. Viaţa pe care Hristos a oferit-o lumii este valabilă pentru toţi oamenii. în plus, aşa cum am văzut, Sfântul Grigorie Palama a trăit într-o familie în care se păstra modul de viaţă evanghelic - monahal; el a crescut datorită rugăciunilor şi a trăit în mod fundamental ca un monah. El ajunsese deja la înălţimea vieţii monahale înainte de a pleca în Sfântul Munte, în vreme ce trăia în Constantinopol şi încă studia. Ceea ce dorim să spunem în legătură cu învăţăturile sale trebuie văzut în această lumină. Faptul că viaţa monahală înseamnă viaţă şi conduită evanghelică, şi că oricine o poate trăi, poate fi, de asemenea, observat, printre alte lucruri, din învăţăturile Sfântului Simeon Noul Teolog pe care nimeni nu le poate pune la îndoială, deoarece aparţin acestui dascăl de frunte al Bisericii, şi există multe personaje biblice care o pot confirma. Sfântul Simeon ne spune că este posibil ca noi toţi, monahi şi mireni, să ne putem plânge mereu păcatele, să ne căim şi să înălţăm rugăciuni către Domnul. Este cu putinţă să ai nevastă şi copii, o mulţime de servitori, multe bogăţii şi o mulţime de griji în viaţă, şi să poţi nu numai să faci pocăinţă şi să te rogi zilnic, ci şi să atingi culmile virtuţii. El scrie în mod caracteristic: "Deci, este cu putinţă tuturor oamenilor, fraţii mei, nu numai monahilor, ci şi mirenilor, ca să se căiască în tot ceasul şi permanent să-şi plângă păcatele, rugân-du-se Domnului de iertare, şi prin aceste mijloace să capete şi toate celelalte virtuţi". El citează drept mărturii pe Ioan Hrisos-tomul şi Proorocul rege David, conform cărora este posibil ca cineva "care are soţie şi copii, servitori bărbaţi şi femei, o mare avuţie şi care este implicat în afaceri lumeşti, nu numai să-şi plângă păcatele, să se roage şi să se căiască, ci să poată atinge şi culmile virtuţii, dacă doreşte aceasta! El poate primi Darul Sfântului Duh şi poate deveni prieten al Domnului şi să se bucure de contemplarea Lui". Drept exemple îi ia pe Avraam, Isaac, Iacov, Lot din Sodoma, Moise, David şi pe Apostolul Petru, care era neinstruit, era pescar şi era căsătorit . Sfântul Simeon dă exemplul unui tânăr, pe nume George, care se bucurase de vederea slavei lui Dumnezeu. Acesta era de fapt Simeon însuşi, pe vremea când era încă tânăr. Trăind în Constantinopol, la vârsta de aproximativ 20 de ani, după o mare rugăciune ascetică, în vreme ce îşi împlinea îndatoririle sale obişnuite - "în timpul zilei se ducea la proprietatea unui patrician şi zilnic se ducea la palat plin de probleme lumeşti până peste cap..." - văzu Lumina necreată. în vreme ce spunea rugăciunea minţii "Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", brusc un şuvoi de lumină dumnezeiască apăru de Sus şi umplu camera. Se uită împrejur şi nu ştia dacă se află cu picioarele pe pământ. Credea că el însuşi se transformase în acea lumină . Mintea sa se înălţă apoi către cer "şi căpătă o altă lumină, care era mai limpede decât cea din apropierea sa". Referindu-se la această experienţă duhovnicească, el continuă a spune: "Nu aţi aflat încă faptul că trăind în mijlocul cetăţii, aceasta nu te împiedică să împlineşti poruncile lui Dumnezeu, câtă vreme eşti plin de zel şi veghetor şi că însingurarea şi retragerea din lume sunt nefolositoare dacă suntem slabi în credinţă şi împrăştiaţi la rugăciune". Aşadar, viaţa monahală este o viaţă profetică şi apostolică, care, în realitate, este o viaţă de pocăinţă, curăţire a inimii şi de împlinire a poruncilor lui Hristos. Ea nu este străină vieţii Bisericii şi nici nu a apărut mult mai târziu, adică în secolul al IV-lea, strecurându-se pe furiş în viaţa Bisericii, aşa cum susţin unii, ci este viaţa cea nouă pe care Hristos a adus-o în lume, o dată cu întruparea Sa. În prima perioadă apostolică toţi creştinii trăiau precum monahii, şi, de aceea, nu era nevoie să ieşi în lume şi să călăto reşti în alte locuri. In perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, viaţa apostolică era, de asemenea, oglindită sub forma muceniciei, deoarece, aşa cum am spus mai înainte, sfârşitul Fericirilor înseamnă persecuţia şi martiriul pentru a căpăta slava lui Hristos. Deci, aşa precum viaţa apostolică este în acelaşi timp profetică şi martirică, la fel şi viaţa mucenicilor este simultan profetică şi apostolică. Din păcate, după oprirea persecuţiilor, creştinătatea a devenit laică, şi şi-a pierdut experienţa profetică, apostolică şi mucenicească; atunci, creştinii care doreau să trăiască mai adânc duhovniceşte, după poruncile lui Hristos, au părăsit lumea pentru a împlini Voia lui Dumnezeu pe treptele cele mai înalte. Aşadar, avem de-a face cu prima fază a monahismului sub forma pustniciei, în frunte cu marea personalitate a Sfântului Antonie, dascălul pustiei. El a fost urmat şi de alţi creştini şi, astfel, au fost create schituri şi mănăstiri. Oricum, nu se pune problema unei noi forme de Creştinism, ci, este vorba de trăirea unei adevărate vieţi creştine prin asumarea experienţei proorocilor, apostolilor şi a mucenicilor. Viaţa monahală este, deci, o continuare a celei trăite de proorocii, apostolii şi martirii primei Biserici, este o viaţă în concordanţă cu împlinirea poruncilor lui Hristos. Faptul că doar în această lumină putem analiza monahismul, ne apare limpede din spusele Sfântului Simeon Noul Teolog, care declară că "dacă în loc de a fi timizi, leneşi, dispreţuitori ai poruncilor lui Dumnezeu, am fi plini de zel, plini de trezvie şi sobrietate, nu ar fi nevoie să renunţăm la lume şi să fim tunşi în monahism"5. De aceea, lenevia, superficialitatea şi dispreţul faţă de poruncile lui Hristos şi, în general, secularizarea Creştinătăţii au adus prin opoziţie renunţarea la lume şi tunderea în monahism. Aceasta demonstrează faptul că viaţa monahală este viţa Evangheliilor, care poate fi trăită chiar în mijlocul lumii dacă se urmează învăţăturile trediţionale ale Bisericii. Ca o dovadă a celor de mai sus, omiliile adresate de către Sfântul Grigorie Palama turmei sale duhovniceşti din Tesalonic exprimă acest adevăr. Când citim aceste omilii vom descoperi că ele se disting prin teologia înaltă şi tradiţia lor ascetică. El le explică creştinilor săi teme ascetice: cum pot scăpa de patimile lor, de gândurile lor; cum pot fi vindecaţi; cum pot ei experia calea de viaţă isihastă? Ele nu seamănă deloc cu predicile orale, sociale şi lipsite de viaţă duhovnicească din vremurile noastre. Ele sunt omilii care pot fi foarte bine citite şi de monahi; ele pot fi citite în trapeza mănăstirilor, deoarece ele vin în întâmpinarea cerinţelor monahale. Aceasta scoate în evidenţă adevărul că învăţăturile lui Hristos sunt valabile tuturor oamenilor şi că există o înrudire între viaţa monahală şi cea creştină laică, deoarece cea dintâi reprezintă experienţa celeilalte, iar viaţa creştină laică este în realitate o viaţă monahală cu adaptările de rigoare. Faptul că viaţa monahală este una evanghelică şi că monahul este cel ce trăieşte o viaţă conform poruncilor evangheliilor poate fi, de asemenea, observat în omilia Sfântului Grigorie Palama despre Sfântul Dimitrie al Tesalonicului, în care Sfântul Dimitrie este prezentat drept monah. Desigur, pe vremea Sfântului Dimitrie nu exista nici o formă de monahism aşa cum le cunoaştem astăzi, dar, orice creştin care împlinea Voia lui Dumnezeu era în esenţă monah. în omilia despre Sfântul Dimitrie, dumnezeiescul Grigorie scoate în evidenţă curăţia sa trupească şi sufletească. El trăia în curăţie totală, deşi avea un grad de cea mai mare însemnătate în armata romană. După Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Dimitrie a fost dăruit de Sus cu o minunată forţă profetică şi a fost socotit demn de "diaconatul apostolic şi de propovăduire a Cuvântului pe o înaltă treaptă duhovnicească". Era încărcat de virtuţi şi nu era cu nimic inferior sfinţilor în ceea ce priveşte asceza "precum şi în strălucirea vieţii pe care o ducea". El avea multe daruri . Războiul pe care Sfântul Dimitrie îl purta în inima sa era comparabil cu războiul marilor asceţi. El îşi păstra mintea curată de orice gând necuviincios, păstrând Harul neprihănit al Sfântului Botez, şi avea o voinţă care se armoniza cu poruncile Domnului, "precum o carte scrisă de Dumnezeu, sau o tăbliţă, ori piatră gravată sau însemnată cu degetul lui Dumnezeu şi oferită tuturor spre: a fi de folos". În acest chip, Sfântul Dimitrie era curat atât trupeşte, cât şi sufleteşte. El devenise cetăţean ceresc, trăind pe pământ precum îngerii, deşi aflat în trup . Aşadar, se pare că Sfântul Dimitrie avea o viaţă îngerească. Sfântul ocrotitor al Tesalonicului era "atât dascăl, cât şi apostol, înţelept, curat şi sfânt, şi putem afirma că era foarte frumos şi nepătat şi strălucitor prin fire, zel şi Har Dumnezeiesc"8. Comparându-l pe Sfântul Dimitrie cu Iov din Vechiul Testament, Sfântul Grigorie spune că în vreme ce Iov era nevinovat, drept şi cucernic, aşa cum era şi Dimitrie, Iov nu a fost slăvit de Dumnezeu pentru curăţia sa, virtute pe care Sfântul Dimitrie o avea. Curăţia sa ni-l arată pe Sfântul Dimitrie a fi deasupra firii omeneşti şi pe aceeaşi treaptă cu îngerii . Din acest exemplu se poate observa, pe de o parte, că viaţa monahală este, în realitate, o viaţă evanghelică, şi, pe de altă parte, că monahul care practică curăţia trupească şi sufletească este Prooroc, Apostol şi mărturisitor al lui Hristos.