MITROPOLITUL DOSOFTEI AL MOLDOVEI
Urmaşii mitropolitului Varlaam. După retragerea lui Varlaam la 1, în ultimele zile ale domniei lui Vasile Lupu, noul domn Gheorghe an (aprilie 1653, apoi 8 iulie 1653—3 martie 1658) a ridicat în mul mitropolitan pe episcopul Ghedeon de la Huşi. Acesta i-a citit litva de domnie»... «fiind mitropolitul Varlaam ieşit la munte, la îstirea Sacul», cum relatează Letopiseţul lui Miron Costin. Faptele tea s-au petrecut desigur în aprilie 1653. Vasile Lupu şi-a reocupat scaunul pentru vreo două luni. înseamnă că ridicarea luĂ Ghedeon :aunul mitropolitan s-a făcut abia prin iulie, cînd Gheorghe Ştefan upat definitiv scaunul. Ghedeon este întîlnit în mai multe acte ale acestui domn. Fiind [ său de încredere, 1-a trimis într-o misiune la Moscova, împreună oierul Grigorie Neaniul. La 7 mai 1656, au încheiat un tratat de ta cu ţarul Alexei Mihailovici (1645:—1676). Prevederile tratatului fost aplicate din pricina domniei scurte a lui Gheorghe Ştefan, leon a fost îndepărtat din scaun către sfîrşitul anului 1659, cînd ins domn Ştefăniţă, fiul lui Vasile Lupu (1659—1661). S-a retras năstirea sa de metanie, la Secu. i .ocul său a fost ocupat de Sava, fost episcop, pentru scurt timp, ate cele trei eparhii sufragane, de «postrig» tot din mînăstirea Este pomenit în numeroase acte ale domnitorilor Ştefăniţă Lupu stratie Dabija (1661—1665). Se vede că era om de încredere al iei lui Vasile Lupu, din moment ce acesta îi scria la 19 aprilie rugîndu-1 să fie pentru fiul său Ştefăniţă «ca un ocîrmuitor». în şi scrisoare, îl ruga să-i ceară lui Ştefăniţă să facă hrisoave de re pentru satele pe care le dăruise mînăstirii din Cetatea Neamţ. ca Sava a murit la 5 ianuarie 1664 şi a fost îngropat lîngă altarul
MITROPOLITUL DOSOFTEI AL MOLDOVEI 95 bisericii mari de la Secu, avînd deasupra mormîntului o lespede cu inscripţie. îndată după moartea sa, Eustratie Dabija a readus în scaun pe fostul mitropolit Ghedeon, pomenit pentru prima oară la numai cîteva zile după moartea lui Sava. In 1670 primea vizita patriarhului Dositei al Ierusalimului. Este pomenit apoi şi în alte documente, mai ales ca martor în numeroase acte de vînzare-cumpărare. A păstorit pînă în iulie 1671, cînd a murit ori s-a retras la Secu, unde a şi fost îngropat, lîngă biserica mare. Un act din 29 iulie 1671 consemna pentru prima oară pe noul mitropolit al Moldovei, marele cărturar Dosoftei. Viaţa mitropolitului Dosoftei. Cei mai mulţi istorici şi filologi care i-au cercetat viaţa şi ostenelile cărturăreşti au susţinut că .acest mitro¬polit se trăgea dintr-o familie de macedo-români, căci tatăl său se numea Leontari (Leontie), iar mama «Măria numită Misira». In 1974, cu prilejul aniversării pe plan UNESCO a 350 de ani de la naşterea mitropolitului Dosoftei, s-a dovedit că s-a născut în Suceava. în adevăr, doi fraţi ai mitropolitului locuiau în Suceava, pe «uliţa Fruntea», iar un Cazacul, probabil cumnat al său, locuia pe «uliţa Mitropoliei». Izvoarele istorice ale vremii aduc mărturii despre mai multe rude ale sale care aveau aşezare statornică în Moldova. De pildă, în 1666 Alexandru Vodă Iliaş scutea de toate dările ţării pe Stanca, mătuşa lui Dosoftei, pe atunci episcop al Romanului, iar dintr-o dedicaţie scrisă de el însuşi pe un exemplar din Psaltirea de-nţeles aflăm că o soră a sa era căsătorită cu un oarecare Şerbul. Avem mai multe ştiri şi despre un nepot al mitropolitului, arhimandritul Pahomie, care trăia în Iaşi, iar în 1709 era la Moscova, unde cerea ajutoare ţaru¬lui Petru cel Mare al Rusiei. Aşadar, mitropolitul Dosoftei avea nume¬roase rude apropiate în Moldova, fapt care ne face să afirmăm că el era originar din această ţară, după toate probabilităţile din Suceava. La acestea adăugăm şi mărturia cronicarului Ion Neculce, care afirmă ca era «neam de mazîl». Deci, n-avem nici o mărturie că Dosoftei a venit în Moldova din altă parte, ci, dimpotrivă, era de aici, din Moldova,j făcînd parte dintr-o familie moldoveana. S-a acceptat ca dată a naşterii sale anul 1624, stabilită de prof. Şt. Ciobanu. Se presupune că din botez se numea Dimitrie Barilă. Probabil şi-a început învăţătura la Iaşi, la Colegiul întemeiat tocmai pe atunci de Vasile Vodă Lupu. S-a îndreptat apoi spre Lvov, străvechi centru slav ortodox, unde a putut învăţa la Şcoala Frăţiei ortodoxe Adormirea Maicii Domnului, care, în tot cursul existenţei, s-a bucurat de sprijinul statornic al domnilor moldoveni. Notăm că şcoala respectivă se afla
JS.1V—XVIII)
■o vreme sub epitropia lui Chiriac Papară, o rudă a lui Dosoftei ilită în Lvov, care se trăgea dintr-o veche familie moldoveana, nită încă în hrisoave de la Ştefan cel Mare. în şcoala de la Lvov >rul mitropolit a învăţat limbile clasice (greaca şi latina), apoi ona bisericească şi polona, pe lîngă limba ucraineană, care se >ea acolo, devenind astfel unul din poligloţii vremii. La acestea dăugau disciplinele umaniste, obişnuite în şcolile vremii : poezia, rica etc. După terminarea studiilor, a revenit în Moldova, călugărindu-se îînăstirea Probota, ctitoria şi gropniţa lui * Petru Rareş şi a Hei sale. Datorită învăţăturii şi vieţii sale curate, în primele luni ale anului , a ajuns episcop al Huşilor, iar la începutul anului 1660, episcop 'omanului. A păstorit în scaunului vlădicesc al «Ţării de Jos» i de 11 ani, pînă în iulie 1671 — în timpul celei de-a doua domnii 1 Gheorghe Duca (1668—1672) —, cînd a fost ales mitropolit al iovei. A păstorit în condiţii grele, din pricina războaielor dintre ni şi turci. In 1674 a fost nevoit să se refugieze în Polonia, îm- nă cu fostul domn Ştefan Petriceicu. Noul domn, Dumitraşcu
- acuzino (1674—1675), a ridicat în scaunul mitropolitan pe Teodosie,
ii episcop de Rădăuţi şi apoi de Roman. Dosoftei a fost reaşezat
- aun, probabil în primăvara anului 1675.
Consemnăm aici şi faptul că domnitorul Antonie Ruset (1675— ) a dat vn hrisov, la 29 martie 1677, prin care rînduia ca reşedinţa apoliţilor .Moldovei să rămînă definitiv la Iaşi, pe lîngă biserica ui Nicolae Domnesc, restaurată acum. In jurul bisericii, acelaşi n a ridicat diferite clădiri, care să servească drept reşedinţă mitro-ană (se păstrează azi doar cea cunoscută sub numele de «casa iftei»). In cursul celor peste 25 de ani de păstorire la Huşi, Roman şi Iaşi, ica Dosoftei a fost preocupat îndeosebi de probleme cărturăreşti, uind sau traducînd în româneşte felurite cărţi de învăţătură igică, de slujbă bisericească sau cu caracter istoric şi literar. A LS în amintirea urmaşilor săi ca un om de cultură superioară, încît icarul Ion Neculce scria mai tîrziu, în Letopiseţul său, aceste bine tate cuvinte de apreciere : «Acest Dosoftei mitropolit nu era om : (simplu, n.n.) de felul lui. Şi era neam de mazîl, prea învăţat, 2 limbi ştia : elineşte, latineşte, sloveneşte şi altă adîncă carte văţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blînd ca un miel. In ţara tră pe ceasta vreme nu este om ca acela» (mazîl = domn sau
boier înlăturat din funcţie, ori membru al unei categorii sociale inter¬mediare între boieri şi răzeşi). Încă în timp ce-şi petrecea viaţa la mînăstirea Probota, se cunosc primele preocupări cărturăreşti ale lui Dosoftei. Astfel, s-a dovedit că în jurul anului 1650 a tradus pentru prima oară în româneşte Istoriile lui Herodot. Aceasta pare a fi prima traducere a sa, dar şi una din cele mai vechi traduceri europene cunoscute. Şi-a prefaţat lucrarea cu 26 de versuri intitulate «Stihuri predosloviei», care, prin rimă, imagini, fragmente şi chiar versuri, se întîlnesc şi în Psaltirea In versuri, de care vom vorbi în continuare, şi a încheiat-o cu 29 de învăţături moral-religioase şi politice ale împăratului bizantin Vasile Macedoneanul. A mai tradus un Pateric grecesc, cartea Mîntuirea păcătoşilor a lui Agapie Landos şi fragmente din Viaţa şi minunile Sî. Vasile cel Nou. Tot din această perioadă a început să se intereseze de felurite in¬scripţii din Moldova, a cercetat hrisoave emise de domni moldoveni, a cunoscut Letopiseţul lui Grigore Ureche, cronografe greceşti, cronici ruseşti, lucrările unor istorici poloni. In timp ce era episcop la Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de spătarul Nicolae Milescu la Constantinopol, între anii 1661—1664, care se va tipări apoi în Biblia de la Bucureşti, din 1688. Tot la Roman a lucrat o bună parte din Psaltirea în versuri ca şi Viaţa şi petrecerea sfinţilor. Psaltirea în versuri. Pentru că vechea tiparniţă care exista în Moldova în timpul domnitorului Vasile Lupu şi a mitropolitului Varlaam nu mai funcţiona, mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să-şi tipărească primele lucrări în afara hotarelor ţării, la mînăstirea ucrai¬neană de la Uni ev, în Polonia. Acolo a {ipărit, în 1673, Psaltirea în versuri, prima lucrare poetică de mari proporţii în limba noastră, şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, «tălmăcit de pre limbă slove-niască pre limbă rumăniască», cu «soţeneala şi sîrguinţa lui». Acatistul este tipărit cu aceleaşi litere şi pe aceeaşi hîrtie ca şi Psaltirea, fiind legat mai totdeauna cu ea. In «cuvîntul către cetitoriu», Dosoftei dădea cîteva îndrumări ermi-neutice, lucrate, după cum mărturisea el, de «tizul» său, patriarhul Dositei (Dosoftei) al Ierusalimului, pe cînd era diacon al patriarhului Nectarie. în textul propriu-zis, apar numeroase note explicative scurte, precum şi unele comentarii mai largi (la Ps. 28, 50, 86, 121). în însăşi foaia de titlu a Psaltirii, se preciza că a fost lucrată «cu lungă osteneală, în mulţi ani, socotită şi cercată prin sfintele cărţi şi di-aciia pre versuri tocmită, în cinci ani foarte cu osârdie mare». Iar 7 — istoria B O.R., voi. II
>refaţă mărturisea : «Ni s-au părut smerenii noastre a hi lucru de bă şi de folos de spăsenie (= mîntuire, n.n.) tălcovania aceştii ite cărţi a svîntului prooroc David, carea ieste plină de rugă, şi plină tainele cele mari a lui Dumnezău. Pentr-aceia, cu multă trudă şi ne îndelungată, precum am putut mai frumos am tălcuit ş-am scris :um au vrut Dumnezău, să poată trage hirea omului cătră cetitul Şi în adevăr Dosoftei s-a străduit să versifice cei 150 de psalmi, :cum a putut mai frumos», dînd culturii româneşti o lucrare masivă, 634 de versuri (peste 500 de pagini). Versificarea psalmilor a apărut în Apusul Europei, mai ales în a Reformei, cînd, în noile biserici protestante, fără icoane, fără ghie, sufletul îşi căuta înălţarea spre cele cereşti numai pe scările zului liric şi melodic. în Franţa, primul care a versificat 50 de mi a fost Clement Marot (1496—1544), urmat de Jean Calvin (1509— :) şi de discipolul său, Theodore de Beze (1519—1605), scriitor şi Dg, de Jean Passerat (1534—-1602) şi alţii. Psaltirea versificată în ia franceză s-a cîntat pînă tîrziu, trecînd şi în poezia populară, cum s-a întîmplat şi în alte ţări, fiind cea mai răspîndită Psaltire ită. Ea a găsit imitatori pretutindeni, în Germania, Italia, Spania, lia, Danemarca, Suedia, Boemia, Ungaria etc. Unele versificări hiare calvine au fost traduse şi în româneşte (Mihai Halici, Ioan :i ş.a.). în Polonia cea mai artistică versificare a Psaltirii a făcut-o gărul catolic Jan Kochanowski (1530—1584), cel mai de seamă poet nez pînă la Adam Mickiewicz (sec. XIX). Psaltirea în versuri a Cochanowski (tipărită în 1579) s-a retipărit în zeci de ediţii (24 pînă 541), cunoscînd o largă răspândire în toată Polonia, în acest curent general de versificare a Psaltirii trebuie să-1 aşe-şi pe mitropolitul Dosoftei, primul care a versificat această carte că într-o limbă naţională în cadrul Bisericilor ortodoxe. S-a sus-: mult timp — începînd cu Ioan Bianu, care i-a reeditat Psaltirea — )osoftei s-a inspirat, în versificarea psalmilor săi, din Jan îanowski. O asemenea afirmaţie este exagerată. Profesorii Nicolae i, Ovid Densusianu, Sextil Puşcariu, Augustin Z. N. Pop ş.a. admit sugestia care putea veni de la Psaltirea polonă, accentuînd însă originală a operei dosofteiene şi influenţa exercitată asupra ei de ni popular românesc. O raportare critică a celor două Psaltiri i limpede diferenţe metrice dintre cele mai însemnate, care exclud i dependenţă a Psaltirii lui Dosoftei de cea polonă. De altfel, s-a tatat că Dosoftei a tradus mai întîi Psaltirea în proză (tipărită abia '80) şi apoi a versificat-o.
l
x MITROPOLITUL DOSOFTEI AL MOLDOVEI 99
Mul{i din psalmii mitropolitului moldovean stau mărturie că ei sînt inspiraţi din poezia populară românească. Cităm, de pildă, cu¬noscutul psalm 46 :
Limbile să salte Este-mpărat mare
Cu cîntece-nalte Preste tot pămintul
Să strige-n tărie Şi-şi ţine cuvîntul.
Glas de bucurie, Supusu-ne-au gloate
Lăudînd pe Domnul Şi limbile toate
Să cînte tot omul. De ni-s supt picioare
Domnul este tare, Limbi de pre supt soare...
Versurile acestea prezintă asemănări vădite cu cele ale Mioriţei:
Flueraş de fag
Mult zice cu drag,
Flueraş de os i
Mult zice duios etc,
sau cu unele din Legenda mînăstirii Argeş :
Cit îl auzea
Domnu-nveselea
Şi curînd pleca
Spre zid apuca
Cu nouă zidari *
Nouă meşteri mari...
Psalmul 136 (137), care plîngea durerea evreilor aflaţi în robiet
era versificat astfel :
La apa Vavilonului, Prin Şion şi pentru ţară
Jelind de ţara Domnului, Aducîndu-ne aminte,
Acolo şezum şi plînsăm Plîngeam cu lacrămi herbinte.
La voroavă ce ne strînsăm Şi bucine ferecate
Şi cu inemă amară Lăsăm prin sălci aninate.
Şi acesta prezintă asemănări cu vechiul cîntec ciobănesc: Jelui-m-aş munţilor De dorul părinţilor, Jelui-m-aş brazilor Tot de dorul fraţilor,
sau cu versurile Mioriţei:
Că la nunta mea A căzut o stea...
Dar între psalmii versificaţi de Dosoftei se găsesc unii care, putem spune fără exagerare, îl arată ca pe un poet foarte talentat şi ca un strălucit precursor al lui Minai Eminescu şi Tudor Arghezi. Iată de pildă cîteva versete din psalmul 53 :
Doamne mă spăşeşte Cu-a Ta putere
Cu svîntul Tău nume Grije cînd am multă
Fă-mi giudeţ pre lume Tu, Doamne, mi-ascultă
Şi-ntreg mă fereşte Ruga din tăcere,
comparabile cu versurile eminesciene :
Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor
PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) Ascult-a noastre plîngeri ^ jv_ Regină peste îngeri, Din neguri te arată Lumină dulce, clară, O, maică prea curată Şi pururea Fecioară. Tot aşa şi versurile : Paste luciu de genune Trec corăbii cu minune, Acolo le vine toană De fac chiţii gioc şi goană. (la Eminescu : Dintre sute de catarge...). Psalmul 102, unul din cunoscuţii psalmi de pocăinţă ai împăratu-prooroc David, ca şi alţii, se pare că au inspirat şi pe Tudor [iezi în Psalmii săi. Merită să fie subliniat şi faptul că Dosoftei — fără a se înde-a de textul biblic — a introdus diferite cuvinte româneşti, loca-id anumite situaţii: vorbeşte, de pildă, de ocine, descălecări de , moşii, boieria lui Iuda, zimbri, bucium, cobuz, colaci, slănină, de pildă cîteva versuri de preamărire a lui Dumnezeu, dar care i potrivite şi pentru proslăvirea unui domn moldovean întors bi->r de pe cîmpuriie de luptă : Cîntaţi Domnului în strune, In cobuz de viersuri bune
- Şi din ferecate surle
Viersul de psalomi să urle, Din bucium de corn de bour Să răsune pînă-n nour. în încheierea acestor consideraţii, trebuie să reţinem că între mii 131 şi 132, Dosoftei a mai adăugat opt versuri, în care arăta facerile păcii şi ale bunei înţelegeri între oameni. De asemenea, fîrşitul Psaltirii întîlnim 18 versuri alcătuite de cronicarul Miron in, în care sublinia originea noastră'romană şi unitatea poporului în. Ele au fost alcătuite de cronicar în limba polonă, iar Dosoftei redat aici în româneşte. Urmează alte 12 versuri — sub titlul DStrof» — care aparţin tot lui Dosoftei, în care vorbea despre iumul celor ce aleargă după bunuri pămînteşti. Pe ultima filă a 1 se află imnul «Pe Tine Dumnezeule Te lăudăm» al Sfântului Ni-de Remesiana, în slavoneşte. Din exemplele pe care le-am citat, se desprinde constatarea că >ftei a fost un poet foarte talentat, care a reuşit să dea în româ-î o operă complexă şi originală, inspirîndu-se din izvoare felu-dar mai ales din poezia populară. Psaltirea în versuri este o Iu-
MITROPOLITUL DOSOFTEI AL MOLDOVEI 101 crare originală, o operă naţională românească, în care ierarhul-poetj a prezentat ţara şi realităţile ei politico-sociale, poporul cu viaţa şi năzuinţele lui. Deşi a avut de luptat cu greutăţile începutului, cînd limba lite¬rară română era încă în curs de formare, Dosoftei a dăruit culturii ro-mâneşti o lucrare de mare valoare literară-artistică, cu mult superi¬oară versificărilor de mai tîrziu ale Psaltirii, făcute de braşoveanul Teodor Corbea (începutul secolului XVIII) şi Ion Prale (tipărită la Braşov, 1827). In sfîrşit, trebuie să ne reţină atenţia şi faptul că Psaltirea mitro¬politului moldovean a circulat în toate ţinuturile locuite de români, intrînd în cîntecele de stea şi în colinde, precum şi în creaţia drama¬tică a Vifleimului (Psalmii 46, 47, 48, 49, 94, 96, 97, 101, 136, 137 etc). Mulţi dintre psalmii de da 1673 intraţi în colinde şi cîntece de stea, cu melodie proprie, au fost apoi culeşi şi publicaţi mai tîrziu de Anton Pann sau în alte culegeri de folclor (S. FI. Marian, T. Pamfile etc). în Transilvania şi Maramureş s-au copiat unii din psalmii săi de că-tre logofătul Matei Voileanu şi logofătul Crăciun din Dumbrăveni, pe paginile unor cărţi de slujbă. Primele cărţi de slujbă în româneşte în Moldova. Izbutind să re¬facă vechea tiparniţă a lui Vasile Lupu de la Iaşi, Dosoftei a dat la lumină Dumnezeiasca Liturghie, în anul 1679. Era a doua traducere a Sfintelor Liturghii în româneşte — după a lui Coresi din 1570 — şi prima făcută de un ierarh. Prin această traducere — şi prin cele care au urmat — Dosoftei a pus în mîna preoţilor principalele cărţi de cult, care să-i ajute la românizarea slujbelor bisericeşti. El a fost primul ierarh moldovean care a început munca grea şi neobosită pentru pătrunderea limbii române în biserică, în locul celei slavone, fiind urmat de ucenicul său Mitrofan, după ce a ajuns episcop de Buzău. Prima prefaţă a Liturghiei era asemănătoare cu cea semnată de Vasile Lupu la Cazania din 1643, precizîndu-se că noua traducere era hărăzită pentru «toată seminţia românească (pre)tutinderea ce să află într-această limbă pravoslavnici»... ca «dar limbii rumâneşti». In prefaţa a doua, semnată de mitropolit, se aduceau mulţumiri lui Gheorghe Duca Vodă pentru ajutorul dat la tipărire. Cuprindea cele trei Liturghii şi cîteva molitve. Meşter tipograf era Vasile Stavniţki, venit desigur din Polonia sau Ucraina. în anul 1680 a tipărit Psaltirea de-nţăles, cu text paralel, slavon şi român. Se pare că Dosoftei a avut şi alţi colaboratori la traducere (poate pe ucenicul său, ieromonahul tipograf Mitrofan de la Biseri-
PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV— XVIU) torul episcop de Huşi şi Buzău, semnat pe ultima foaie a ntr-o notiţă finală se menţionează că «s-au tălmăcit de pre lui S-itii Ieronim, carile-i eliniaşte şi lătiniaşte şi evreiaşte». iare că vlădica Dosoftei n-a fost mulţumit cu tiparniţa pe care ţbase la Iaşi, fapt pentru care s-a văzut nevoit să caute în ,e materialul trebuitor în vederea instalării unei noi tipografii. 23 martie 1679, adresa o scrisoare spătarului Nicolae Milescu 708), aflat acum la Moscova, în slujba tarului Alexei Mihailovici ■,75 1678 a îndeplinit cunoscuta misiune în China), rugîndu-1 vină pe lîngă patriarhul Ioachim al Moscovei, să-i trimită un aografic şi litera necesară. La 15 august 1679, adresa aceeaşi te şi patriarhului, arătîndu-i că doreşte să tipărească felurite care le-a tradus din greceşte şi slavoneşte. Patriarhul moscovit •plinit rugămintea, dăruindu-i o tipografie întreagă, pe care o în ţară căpitanul Ionaşco Bilevici, fiind instalată la biserica Nicolae Domnesc din Iaşi. tnai 1681, de sub teascurile noii tipografii a ieşit un Molităvnic ;s, în româneşte, «cu posluşania smereniei noastre Dosoftei litul Suciiavii». Ceea ce interesează mai mult este faptul că în lolitvelnic s-a tipărit — îndată după prefaţă — un Poem cro-despre domnii Moldovei, în 136 de versuri, alcătuit de Dosoftei, are precede poezia istorică a lui Dimitrie Bolintineanu. începea joş Vodă, continuînd cu toţi domnii Moldovei pînă la Gheorghe rodă, care era atunci în scaun, preamărlind faptele lor de arme Stîndu-le ctitoriile. Este prima scriere istorică românească . Meşter tipograf a fost ieromonahul Mitrofan — ajutat de i săi, Ursu şi Nicolae. 1683, mitropolitul a tipărit o nouă ediţie a Liturghiei, comple- i multe rugăciuni (molitve) care nu apar în prima. în acelaşi părit Parimiiîe pieste an, în care a reeditat —■ în primele pagini mul cronologic despre domnii Moldovei, cu mici adaosuri şi
- ări faţă de cel din Molitvelnic. Tot în Paternii a tipărit şi
suri de laudă la adresa patriarhului Ioachim al Moscovei pentru rea tiparniţei (f. 129 v). în aceeaşi carte (f. 130—133) Dosoftei uce 33 de versuri, în limba latină (cu caractere chirilice), cu pre- î sibilei Eritreea. Sibilele — în antichitatea greco-romană — emei inspirate, cu darul profeţiei (au prezis şi venirea Mîntui- )• Prezicerile lor — în formă poetică populară, adeseori în i — au avut o largă răspîndire. în literatura creştină, profeţiile 3r apar sub forma unor poezii religioase (uneori în formă versi- de acrostihuri). Deci mitropolitul Dosoftei reproduce în Paremii
o astfel de poezie în limba latină (desigur insa de origine răsăriteană), care prezice judecata din urma, dînd, după fiecare vers, şi traducerea lui în româneşte. Aceleaşi versuri au îost traduse de Dosoftei şi în limba poloneză, cu slove chirilice. Deşi versurile româneşti, ca şi cele polone «sînt alcătuiri artificiale, greoaie şi greşite ca limbă» (Şt. Ciobanu), pentru noi prezintă o mare importanţă, căci ne confirmă, încă o dată, pregătirea multilaterală şi cunoştinţele de limbi ale mi¬tropolitului Dosoftei. Intre anii 1682—1686, Dosoftei a tipărit o altă lucrare însemnată, şi anume Viata şi petrecerea svinjilor, în patru volume format mare (voi. I, septembrie—decembrie ; voi. II, ianuarie—februarie ; voi. III, martie—iunie şi voi. IV, iulie—august). Este o lucrare de compilaţie, alcătuită sau tradusă după mai multe izvoare greceşti şi slavone. După o lungă prefaţă către domnitorul Gbeorghe Duca, urmează o prefaţă scurtă către cititori, în care vlădica Dosoftei mărturisea că a lucrat «cu lungă nevoinţă şi cu lexicoane de-ajuns tălmăcită», sub opt dom¬nitori, deci aproximativ 25 de ani, «într-atîta lungă vriame scriind şi tălmăcind cîte am putut birui în aceşti viaci grei a ţărîi — abiia cu mult greu am scris şi aciastă svîntă carte, de o am tălmăcit rurnă-niaşte, pre limba proaste...». La alcătuirea compilaţiei sale Dosoftei a folosit prelucrarea neogreacă a Mineielor bizantine, făcută de Maxim Margunios (1549—1602), precum şi Viefiie sfinţilor a lui Simion Metrafrast (secolul X), amîndouă editate în tipografia grecească a lui N. Glykis din Veneţia. A folosit de asemenea unele vieţi de sfinţi încorporate în Cronografele lui Dorotei al Monembaziei şi Matei Cigalas, sau după Mtntuirea păcătoşilor a lui Agapie Landos, toate tipărite la Veneţia în secolul al XVII-lea. A folosit apoi şi unele din traducerile slavone, care circulau la noi în manuscris. O parte din texte se referă la viaţa Mîntuitorului şi la apostoli, cu material luat din aşa-numitele «evanghelii apocrife», iar altă parte cuprinde vieţi de sfinţi, martiri, cuvioşi etc. Deşi cu multe elemente legendare folclorice, lucrarea.mitropolitu¬lui Dosoftei a circulat în toate ţările româneşti, constituind o lectură plăcută pentru puţinii cărturaTi de atunci, în special pentru preoţi. Ea a trezit gustul pentru citit, dar a contribuit şi la întărirea sentimente¬lor religios-morale ale credincioşilor români. Multe din Vieţile de sfinţi au şutat la baza ediţiilor de mai tîrziu ale acestei cărţi ori au fost reproduse în sinaxarele Mineielor. Un exemplar din Vieţile Sfin¬ţilor a fost dăruit de însuşi Dosoftei schitului Petrid, de lîngă Turda, în 1687, întru pomenirea sa şi a părinţilor săi, Leonte şi Maria-Misira.
PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) Nu este lipsit de interes să arătăm că mitropolitul Dosoffei a con-uit şi la îmbogăţirea vocabularului limbii române literare. O serie ;ermeni noi, împrumutaţi din limbile greacă şi latină, au fost folosiţi tru prima dată în lucrările mitropolitului moldovean : loghic, gheo-rie, theologie, theorie, ighemon, cliros, enchiclopedie (în secolul ClX-lea s-a schimbat doar înfăţişarea lor fonetică), filosof ie, astro-îie, dogmă, senat, senator, caligraf, care au rămas în forma lor ială. Mai amintim că toate tipăriturile lui Dosoftei au pe primele ini şi aşa-numitele «stihuri la luminatul gherb (stemă n.n.) a ţarii dovei». Trebuie relatat şi faptul că în timpul păstoririi 'lui Dosoftei s-au rimat şi cîteva cărţi în tipografia grecească înfiinţată la mînăstirea Sţuia, pe care le vom consemna în alt loc. Ultimii ani de păstorire ai mitropolitului Dosottei. Vitregia vre-ilor a împiedicat de-acum înainte pe ierarhul cărturar să mai tipă-;că şi alte lucrări. în preajma Crăciunului anului 1683, o oaste mă a intrat în Moldova, luînd ca ostatec pe Gheorghe Duca şi :înd, în locul său, pe fostul domn Ştefan Petriceicu. Noul domn, îndu-se de o năvălire a turcilor şi a tătarilor, a hotărît sa ceară jinul ruşilor. De aceea, la începutul anului 1684, a trimis la ţarii iei Ioan şi Petru Alexievici pe mitropolitul Dosoftei şi pe cămi-îl Lupu, pentru a le cere sprijinul. Au ajuns numai pînă la Kiev, e au fost nevoiţi să se oprească din pricina ciumei. De acolo, lica Dosoftei a trimis o scrisoare celor doi ţari, la 3 martie 1684. ajutorul ruşilor n-a mai putut veni, pentru că în aceeaşi lună au it turcii în Moldova, aşezînd ca domn pe Dumitraşcu Cantacuzino, cuit, peste un an, cu Constantin Cantemir. In 1686, regele Poloniei Jan Sobieski (1674—1696) a pornit un război împotriva turcilor. El a intrat în Moldova, crezînd că va
- a atrage de partea sa şi pe Constantin Cantemir. A fost însă
3it să se retragă fără să-şi fi îndeplinit planurile. La retragere, a cu el în Polonia şi pe mitropolitul Dosoftei. DimLtrie Cantemir — riaţa lui Constantin Cantemir — spune limpede că «polonezii au lat şi sfintele vase, ba şi moaştele Sfîntului Ioan cel Nou, împreună tiulţime de pietre scumpe şi de alte odoare de argint şi de aur le-au cu sine şi împreună cu ele pe însuşi mitropolitul, care mustra ura mare nelegiuirea ostaşilor, rugîndu-se de îndurare, a poruncit ia cu dînşii în robie». Acelaşi lucru îl relatează şi Ion Neculce în piseţul său.
MITROPOLITUL DOSOFTEI AL MOLDOVEI 105 în drumul lor spre Polonia, Dosoftei, desigur de teama unor noi jafuri, a luat moaşitele Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava, odoarele mitropoliei, precum şi documentele moşiilor ei. Activitatea literară desfăşurată în Polonia. Mitropolitul Dosoftei şi puţinii călugări care îl însoţeau au fost nevoiţi să locuiască în cetatea Stryi, de lîngă oraşul Jolkiew (azi Nesterov, în Ucraina). Aved acolo grija duhovnicească a puţinilor credincioşi români stabiliţi în Polonia. Pentru bătrînul mitropolit au început zile grele, împreunate cu amărăciunile pribegiei. Din pricina nevoilor materiale în care se zbătea a fost nevoit să ceară ajutor de la ţarii Rusiei Ioan şi Petru — cunoscut, mai tîrziu, sub numele de «cel Mare» — şi de la patriarhul Ioachim. Atît cei doi ţari, cît şi patriarhul i-au trimis ajutoare băneşti în ciuda poftirilor lui Constantin Cantemir de a se reînloarce în ţară vlădica Dosoftei a rămas pentru tot restul vieţii în Polonia, departe de ţară şi de păstoriţii săi. în această viaţă de amărăciune îi aduceau mîngîiere doar citire? cărţilor şi alcătuirea de lucrări proprii. Remarcăm, în primul rînd vechile sale preocupări poetice. A realizat o nouă versiune a Poemulu despre domnii Moldovei, în care continua lista lor pînă la Constantir Cantemir, care domnea atunci, avînd 79 de versuri în plus. Aceastc nouă versiune este însoţită de o notiţă cu 26 de rînduri (semnalaţi pentru prima dată în 1975), de o importanţă excepţională pentru isto riografia românească. între altele, era preocupat de originea români lor, combatînd cu vehemenţă pe Simion Dascălul, care afirma c< românii ar fi urmaşii «răufăcătorilor romani», scoşi din închisorii* Romei şi colonizaţi în Dacia. Explica temeinic continuitatea populaţie daco-romane pe teritoriul părăsit de autorităţile romane, subliniin< legătura poporului român cu întreaga «romanitate răsăriteană». Sîn mărturii preţioase pentru afirmarea unităţii etnice şi lingvistice < românilor şi a originii lor latine. Vlădica Dosoftei a făcut şi importante traduceri din literaturi neogreacă în româneşte. Aceste traduceri s-au păstrat într-un mânu scris copiat în anul 1732, la Focşani, de un Gavriil Diacul. Manuscrisu cuprinde tălmăcirea renumitului Cronograf al lui Matei Cigalas (f. 1— 365), urmată de cîteva versuri la stema Moldovei şi de altele (f. 365-369), care constituie introducerea (prologul) dramei Eiofili. Aceasti din urmă a fost scrisă de poetul cretan Gheorghe Hortatzis la începutu secolului al XVII-lea şi tipărită în 1637 şi 1676 (inspirată — la rîndu ei — din piesa Orbecche a italianului Giraldi, din secolul al XVI-lea] Subiectul dramei este luat din antichitatea egipteană : împăratul Egip
PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) Filogon se împotriveşte la căsătoria fiicei sale Erofili cu Panarit, năr viteaz şi frumos, crescut din milă la curtea împărătească, iă se ştie că în realitate era el însuşi fiu de împărat. Panarit este [n chinuri din ordinul împăratului. Erofili, aflînd această veste se sinucide, iar Filogon este omorît de doica fetei şi de roabele Tragedia s-a petrecut în cetatea Memfis. Deşi fragmentară — ersuri —, aceasta este singura traducere românească din drama- lui Hortatzis, considerat unul dintre cei mai mari poeţi cretani. Psaltirea în versuri, fragmentul tradus de Dosoftei vădeşte un cabil talent literar. Aceasta a fost prima operă din dramaturgia rsală tradusă în româneşte. 1 mod deosebit trebuie subliniat faptul că mitropolitul Dosoftei îput acum şi o traducere în româneşte din literatura patristică, irorba de Expunerea credinţei ortodoxe (Dogmatica) a Sfîntului Damaschin, din care a tradus patru capitole din cartea întîi. ot în timpul exilului în Polonia, Dosoftei s-a angajat şi în unele isputele teologice existente atunci în Biserica Ortodoxă Rusă. tă Biserică trecea prin mari frămîntări, provocate, pe de o parte, loscuta reformă a patriarhului Nicon, iar pe de alta, de anumite fente între Biserica Rusiei (Moscova) şi a Ucrainei (Kiev). Expli-acestora trebuie căutată în faptul că Ucraina făcuse parte cîteva din regatul paion, unindu-se cu Rusia abia în 1654, în care n Biserica ucraineană au pătruns felurite influenţe polono-cato-n disputele teologice dintre Moscova şi Kiev a fost consultat şi (olitul Dosoftei. stfel, la rugămintea mitropolitului Varlaam Iasinski al Kievului atriarhului Ioachim al Moscovei, Dosoftei a tradus din greceşte vo-rusă mai multe lucrări dogmatice-polemice ale unor Sfinţi i şi scriitori bisericeşti, mai ales cu privire la prefacerea Sfintelor . Din Sfîntul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei, a tradus isori (de fapt, Sfîntul Ignatie este autorul a şapte scrisori, restul leautentice, puse greşit sub numele sau). A mai tradus şi Consti- Sfinţilor Apostoli. De asemenea, lucrarea Sfîntului Gherman I hui Constantinopolului (715—733), intitulată Istorie bisericească rire mistică (după ediţia de la Veneţia din 1639), care de fapt tîlcuire a Sfintei Liturghii. Din Simion, arhiepiscopul Tesalo-i, a tradus lucrarea intitulată Dialog Împotriva ereziilor şi despre ta noastră (tipărită în greceşte la Iaşi, în 1683). Un exemplar af a fost trimis la Kiev, iar o copie a fost trimisă patriarhului n al Moscovei, cu rugămintea de a se tipări acolo.
MITROPOLITUL. DOSOFTEI AL MULUUVM Ultima sa traducere (terminată în 1693) era o culegere de cuvîntări ale unor Sfinţi Părinţi (Mărgăritare), după textul neogrec al colecţiei de cuvîntări patristice tipărită la Veneţia (ed. I, 1675 ; ed. II, 1683). Această traducere a închinat-o şi a trimis-o ţarilor Rusiei Petru şi Ioan, cu rugămintea de a fi tipărită. Cuprindea 40 de cuvîntări, dintre care 34 de cuvintăii ale Siîntixlui Ioan Gură de Aur, două cuvîntări ale Simţului Etrem Shul despre suflet şi cruce ş.a. Mitropolitul pribeag a alcătuit acum, tot în slavo-rusă, o culegere de texe patristice şi liturgice, intitulată Despre prefacerea Sfintelor Daruri. Sînt redate aici multe citate din lucrările unor Sfinţi Părinţi în legătură cu epicleza şi cu prefacerea Sfintelor Daruri la Sfînta Liturghie, cu glose marginale datorate lui Dosoftei. Observăm că majoritatea acestor lucrări sînt traduceri din Sfinţii Părinţi, lucrări cu caracter dogmatic şi liturgic, necesare atunci pentru precizarea adevăratei învăţături a Bisericii Ortodoxe. Toate traduce¬rile amintite mai sus se păstrează — în original şi în copii — în fosta bibliotecă sinodală din Moscova şi în fosta bibliotecă a catedralei Sfînta Sofia din Kiev. Deşi sînt traduse în slavo-rusă, Dosoftei are un stil destul de clar, uşor de urmărit, cu prea puţine greşeli. Mitropolitul Dosoftei poate fi socotit astfel cel mai de seamă cunoscător al literaturii patristice şi postpatristice din întreaga cultură românească veche. Chipul său ni se înfăţişează într-o lumină şi mai puternică dacă ne gîndim că aceste traduceri au fost făcute în ultimii ani ai vieţii lui, în perioada exilului polonez. între astfel de strădanii cărturăreşti, cu dorul ţării şi al credin¬cioşilor săi moldoveni în suflet, mitropolitul Dosoftei s-a stins din viaţă la 13 decembrie 1693, în vîrstă de aproape 70 de ani. La căpă-tîiul său au vegheat cei cîţiva călugări din Moscova care însoţiseră moaştele Sfîntului Ioan cel Nou da la Suceava. Moartea mitropolitu¬lui Dosoftei a însemnat stingerea unui ierarh cărturar cu o frumoasă orientare umanistă, , care a răspîndit multă lumină în mijlocul poporului său şi care şi-a închinat întreaga viaţă propăşirii acestuia şi apărării credinţei ortodoxe. Mitropolitul Dosoftei este primul nostru poet naţional, primul ver-sificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din li¬teratura dramatică universală şi al unor lucrări istorice în româneşte, primul traducător al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova, pri-
1 mare cunoscător al literaturii patristice şi postpatristice la noi, nul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii şi care a it un aport preţios în procesul de formare a limbii literare româ-ti. Psaltirea In versuri a pus bazele poeziei româneşti culte, iar iţa şi petrecerea svinţilor stă — alături de Cazania lui Varlaam -— :emelia prozei noastre literare. De aceea, pe bună dreptate afirma scriitor contemporan că «Mitropolitul Dosoftei este Eminescu se-ilui al XVII-lea», iar prof. univ. Zoe Dumitrescu-Buşulenga scria «Psaltirea în versuri este în cultură şi literatură ceea ce este Vo-eţul în pictură». Urmaşii Iui Dosoftei. Mitropolitul Teodosie. Arătam mai sus că, urma refugierii mitropolitului Dosoftei în Polonia cu domnitorul ran Petriceicu, noul domn Dumitraşcu Cantacuzino (1674—1675) a sat în scaunul mitropolitan pe episcopul Teodosie al Romanului, ista, după o păstorire foarte scurtă la Rădăuţi, i-a urmat lui Do-ei în scaunul vlădicesc de la Roman, iar la începutul lui 1674, în mul mitropolitan. Păstorirea lui ca mitropolit a fost scurtă, fiind îenit în puţine acte interne. Probabil la intervenţia patriarhului Dositei al Ierusalimului, Do-ei a fost reaşezat în scaunul mitropolitan, se pare în primăvara lui 1675. După spusele episcopului Melchisedec al Romanului (892), Teodosie a fost închis un timp la mînăstirea Sfîntul Sava Iaşi. S-a retras apoi în părţile de sud ale Moldovei, unde-1 întîl-semnînd ca martor în felurite acte, alături de fostul episcop Se¬ri de Rădăuţi, acum «epitropul mînăstirii Miera», şi de episcopul a al Romanului, mai tîrziu mitropolit. Petrecea fie în mînăstirea tul Ioan din Focşani, ctitoria Iui Grigorie Ghica, domnul Ţării lâneşti, fie la mînăstirea Bogdana, în apropiere de Tg. Ocna, cti-a la îndemnul său de marele logofăt Solomon Bîrladeanu. Mitro-tul însuşi — ajutat de episcopul Lavrentie de Rădăuţi, fiul său îtesc — a ctitorit schitul «de la Cruce», numit şi «Brazii», depen-de Bogdana. La 14 octombrie 1691 îşi întocmea diata, prin care lăsa epis-ului Lavrentie de la Rădăuţi moşiile cumpărate de el, din ţinutul îcei, obligîndu-1 să ridice o biserică. Actele din anii următori ne a că vlădica Lavrentie i-a îndeplinit dorinţa, ridicînd o biserică la luşeşti, pe apa Zăbrăuţului. Teodosie a fost omorît de tătari, tăin-•se capul la schitul ctitorit de el (după 15 august 1694, cînd e tat documentar ultima dată).
MITROPOLITUL DOSOFTEI AL MOLDOVEI 10g După plecarea lui Dosoftei în Polonia în 1686, scaunul mitropoli¬tan a rămas vacant timp de trei ani, nădăjduindu-se că ierarhul pri¬beag se va putea întoarce la turma sa. în acest timp, adică în anii 1686—1689, treburile Mitropoliei au fost conduse, în calitate de loc¬ţiitor sau «epitrop», de Calistru Vartic, fost episcop de Huşi. Acesta era coborîtor dintr-o veche familie răzeşească din ţinutul Sucevei, fost preot de mir (numit Calistrat) în satul Văratic, în acelaşi ţinut, că¬lugărit, după ce a rămas văduv, probabil la Neamţ. A fost episcop la Huşi, ales poate în 1676, iar către sfîrşitul anului 1682, silit să se re¬tragă din scaun. A trăit apoi la biserica Tălpălari din Iaşi (avea şi un fiu în Iaşi, preotul Ursu de la biserica Sfîntul Nicolae de la Poartă, altul era egumen la Hangu). Abia în vara anului 1689 a fost ales mitropolit Sava de la Ro-man, se pare cu metania la Putna. Este pomenit în mai multe acte interne (fie ca martor în acte de vînzare-cumpărare, fie ca membru în divanul domnesc). în timpul mitropolitului Sava au apărut, în ti¬pografia domnească de la Iaşi, cîteva cărţi teologice în greceşte, pre¬cum şi Tîlcuirea Sfintei Liturghii, tradusă din greceşte în româneşte de dascălul Ieremia Cacavela (1697). Prin doamna Anastasia, văduva lui Gheorghe Duca Vodă, a isprăvit lucrările de restaurare (începute cu cîţiva ani în urmă) a bisericii Stretenia (numită şi Albă). Tot acum a zidit şi o nouă reşedinţă pentru mitropolit, în jurul acestei biserici Deci, din acel an, mitropoliţii Moldovei aveau o nouă catedrală şi c nouă reşedinţă în Iaşi. La 1 martie 1698 a participat — alături de fostul patriarh ecumenic Iacob, de episcopii sufragani, de marii boieri şi de egumenii mînăstirilor — la adunarea convocată de Antiot Cantemir, cînd s-a hotărît desfiinţarea dării pe vitele mari, numită văcărit. A păstorit pînă la sfîrşitul anului 1701 sau începutul lui 1702 cînd s-a retras din scaun. Probabil s-a aşezat la Putna, unde a murii după 1717. Urmaşul său, Misa.il, venea tot din scaunul episcopal de la Roman, fiind călugărit la Secu, mînăstire care a dat numeroşi ierarhi Bisericii moldovene. Este amintit în mai multe acte ale domnilor vremii şi ce membru al divanului ţării. în 1703, desigur la rugămintea sa, Mihail Racoviţă a dat un hrisov pentru scutirea de dări a preoţilor din Iaşi în 1704 a fost vizitat de patriarhul Dositei al Ierusalimului. Cu acesi prilej, la 25 septembrie, s-a convocat divanul domnesc, la care au participat şi ierarhii ţării, stabilindu-se darea anuală pe care trebuie să o plătească domniei mînăstirile închinate Patriarhiei din Ierusalim
Ji.LV—XVTII)
'07 făcea mai multe danii — prisăci şi vii — mînăstirii Secu. iria lui s-a încheiat după 1 august 1708, cînd s-a retras, urmîndu-i iun episcopul Ghedeon de la Rădăuţi. Concluzii: Din cele expuse se desprind condiţiile grele în re şi-au desfăşurat activitatea vlădicii Moldovei din a doua juma-e a secolului al XVH-lea, datorită deselor schimbări de domni, ca incursiunilor unor oşti străine pe pămîntul Moldovei. între ei se pune figura luminoasă a ierarhului cărturar şi patriot Dosoftei.
