MITROPOLIA UNGROVLAHIEI ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA După moartea vrednicului mitropolit Neofit Cretanul, întîmplată la 16 iunie 1753, în locul său a fost ales episcopul Filaret Mihalitzis de la Buzău. Noul întîistătător al Bisericii din Ţara Românească era grec din insula Zante, din Marea Ionică. Probabil s-a călugărit la Muntele Sinai, de vreme ce a ajuns — la o dată pe care nu o cu¬noaştem — egumen al mînăstirii Sfînta Ecaterina din Bucureşti, în¬chinată Muntelui Sinai. Din 1748 pînă în 1753 a păstorit la Buzău. în cei şapte ani de păstorire la Bucureşti, a tipărit cîteva cărţi — în româneşte — unele cu cheltuiala sa: Psaltirea (în 1756), Octoi-hul (1756, o nouă ediţie în 1758), Ceaslovul mic (1759) şi două ediţii din "Liturghier (în 1754 şi 1759). In 1760 s-a tipărit cartea intitulată «Lalsaicon, întru care să cuprind vieţi pustniceşti». A murit în prima jumătate a anului 1760, fiind îngropat la Mitropolie. Mitropolitul Grigorie II. Scaunul rămas vacant prin moartea lui Filaret Mihalitzis a fost ocupat de mitropolitul de neam român Gri¬gorie al Mirelor. Acesta învăţase carte la Academia de la Sf. Sava, a fost egumen la mînăstirea Colţea din Bucureşti, apoi eclesiarh al Mitropoliei. La 7 aprilie 1748, a fost ales şi hirotonit mitropolit ti¬tular pentru scaunul din Mira Lichiei. în această calitate, a ajuns duhovnic al domnitorului Constantin Mavrocordat. La 28 iulie 1760, a fost «strămutat» în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, cu «ecdosis»-ul patriarhului ecumenic. Deşi a păstorit în vremuri grele, cu războaie pe pămîntul Ţării Româneşti, vlădica Grigorie, datorită aleselor sale însuşiri de cărturar, diplomat şi gos¬podar, a izbutit să conducă cu vrednicie Mitropolia Ungrovlahiei peste un sfert de veac.

PEBIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) anul 1768 a izbucnit un război între Rusia şi Turcia, în cursul Ţara Românească şi Moldova au ajuns sub ocupaţie şi admi-e militară rusă (1769—177A). La scurt timp după ocuparea aţelor, două delegaţii de înalte feţe bisericeşti şi de boieri idreptat spre Petersburg, pentru a prezenta ţarinei Ecaterina a Rusiei (1762—1796), doleanţele celor doua ţări româneşti. De-munteană era formată din mitropolitul Grigorie, arhimandri-îsarie, viitor episcop de Rîmnic, arhimandritul Filaret, urmaşul Rîmnic, iar mai tîrziu mitropolit, vistiernicul Mihail Cantacu-logofătul Nicolae Brîncoveanu. Delegaţia moldoveana era for-[in episcopul Inochentie al Huşilor, egumenul Benedict de la /■iţa, arhimandritul Vartolomei Măzăreanu, logofătul Ioan Pa-ire a murit pe drum) şi spătarul Enache Milo. Amîndouă dele-au fost primite de ţarină la 28 martie 1770, în duminica Flo-Z\x acest prilej, au vorbit cei doi ierarhi. împărăteasa a pro-lilor munteni şi moldoveni că ţările lor se vor conduce şi pe «după a lor judecăţi şi rînduieli». In timp ce delegaţiile se a Petersburg, a avut loc hirotonia întru arhiereu a învăţatului ndrit Platon Levşin, printre ierarhii slujitori numărîndu-se şi îlitul Grigorie. cînd aceste delegaţii se găseau în Rusia, în Ţara Românească eceau evenimente neprevăzute. Turcii au izbutit sa oprească un timp înaintarea rusească şi să pună un nou domn (în locul gorie III Ghica plecat în Rusia din noiembrie 1769) şi anume ui Craiovei, Manole (Emanuel) Giani Ruset (mai 1770 — oc-> 1771), care li se arătase devotat. Noul domn a dispus ca în i de mitropolit al Ungrovlahiei să fie ridicat fostul episcop de Grigorie Socoteanii ; a fost înscăunat la 26 iulie 1770. Se pare )st adus la Bucureşti împotriva voinţei sale, aşa cum se în-e cu o sută de ani în urmă cu vlădica Varlaam. Grigorie III a lucrat nimic în noua dregătorie în care a fost rînduit, căci >mbrie 1771, ostile ruseşti au ocupat din nou Bucureştiul, iar îl Giani Ruset cu mitropolitul său s-au retras în Oltenia. Fos-opolit şi-a reluat scaunul. 1772, mitropolitul Grigorie II a îndeplinit o nouă misiune di-că, fiind trimis în fruntea unei delegaţii la Focşani, spre a pentru «patria noastră», pe lîngă contele Orlof, reprezentantul care ducea acolo tratative cu turcii. fapt de seamă din timpul păstoririi mitropolitului Grigorie II, recut la 13 iulie 1774, cînd generalul rus Petru Saltîkov i-a dă-aştele Sfîntului Dimitrie Basarabov, pe care le-a aşezat în cate-

iVli. ±i."Y*_*.r drala mitropolitană din Bucureşti. S-a hotărît ca prăznuirea lui să aibă loc în fiecare an în ziua de 27 octombrie. Pînă azi, moaştele Sfîntului Dimitrie Basarabov se găsesc în aceeaşi catedrală (devenită din 1925 patriarhală). In 1776, patriarhul ecumenic Sofronie II şi sinodul său, la cere--rea domnitorului Alexandru Ipsilanti (1774—1782), au acordat mitro¬politului Grigorie şi urmaşilor săi în scaun titlul de «locţiitor al scau¬nului din Cezareea Capadociei». Prin acordarea acestui titlu, Mitro¬polia Ungrovlahiei era ridicată la rangul celui dintîi scaun între mi¬tropoliile Patriarhiei de Constantinopol, cu alte cuvinte, dacă mitro-poliţii Ungrovlahiei ar fi luat parte la şedinţele sinodului patriarhal, ar fi urmat îndată după patriarh (la început Mitropolia Ungrovlahiei ocupa locul 70, apoi a fost aşezată în acelaşi rang cu scaunele de Melitene, apoi Nicomidia, iar mai tîrziu a ocupat locul Mitropoliei de Ancira). Acordarea acestui titlu onorific era o recunoaştere a impor¬tanţei Mitropoliei Ţării Româneşti şi a aportului pe care l-au adus Bi¬serica noastră şi poporul român la susţinerea Ortodoxiei răsăritene, Sub mitropolitul Grigorie, au continuat legăturile şi cu celelalte Patriarhii ortodoxe răsăritene, aflate sub stăpînire otomană. Astfel, în martie 1781 mitropolitul şi domnitorul Alexandru Ipsilanti au primit vi¬zita patriarhului Avramie II al Ierusalimului (1775—1787), care a iz¬butit să strîngă la noi sume însemnate de bani pe seama Patriarhiei sale. Sînt vrednice de subliniat strădaniile cărturăreşti ale mitropoli¬tului Grigorie II. în această privinţă este de apreciat aportul deosebit al domnitorului Alexandru Ipsilanti, om luminat, care a adus multe înnoiri progesiste în viaţa Ţării Româneşti, înfiinţînd şcoli şi spitale, micşorînd impozitele şi iniţiind felurite reforme administrative, cu¬prinse în Condica de legi care-i poartă numele. Acest domn a înfiinţat cîteva şcoli noi sau a reorganizat pe cele vechi, avînd şi concursul mitropolitului. Astfel, într-un hrisov din 10 ianuarie 1776, şcoala dom-nească de la Sfîntul Sava s-a organizat în patru cicluri, fiecare de trei ani, cuprinzînd întregul program de învăţămînt, de la cel elementar la cel superior. Erau şase profesori, iar între materiile de studiu fi¬gurau : Aritmetica, Geometria, Ştiinţele naturale, Filozofia,' Poetica, Retorica, Istoria, Geografia, Limbile latină, elină, italiană. Se prevedea recrutarea prin concurs şi întreţinerea în bune condiţii a 60 de bursieri în internatul şcolii, organizarea unei biblioteci şcolare. Conducerea şcolii era încredinţată unei Eforii, formată din mitropolit şi cei doi episcopi sufragani şi din marii boieri. întreţinerea ei cădea în seama

năstirilor neînchinate, la care se adaugă taxa de 3 lei pe care o iea fiecare preot (jumătate din ei erau folosiţi la «cutia milelor»; a jumătate pentru întreţinerea şcolii). în schimb, atît mînăstirile şi preoţii erau scutiţi de orice obligaţii faţă de vistieria ţării. Prin acelaşi hrisov se menţiona că a înfiinţat două şcoli elemen- 3, la Craiova şi la Buzău. S-a ocupat apoi şi de şcoala slavonească la Sfîntul Gheorghe vechi din Bucureşti. Prin hrisovul din ianua- 1776, de care am pomenit mai sus, Alexandru Ipsilanti rînduia şi dascăl la Mitropolie, care să înveţe pe cei ce doreau să intr-e în . Nu avem însă ştiri asupra modului cum s-a organizat acest curs ogic şi ce rezultate a dat. Şi aceste şcoli se bucurau de subvenţii din ea mînăstirilor, iar ierarhii ţării, în frunte cu mitropolitul, aveau rol însemnat în îndrumarea lor, în calitate de membri ai Eforiei. ■opolitul era preocupat şi de gîndul întemeierii unei şcoli de psal- ie în Bucureşti, pentru pregătirea cîntăreţilor de strană. Rezultate şi mai remarcabile s-au obţinut în privinţa tipăriturilor. îi peste 25 de ani de păstorire ai mitropolitului Grigorie II s-au ti-

aproximativ 40 de cărţi româneşti, fie de slujbă, fie de învăţătură.

cărţile de slujbă se numără : Evanghelia (1760, 1775), Antolo- lul (1762, 1766, 1777, 1786), Ceaslovul (1767 şi alte cinci ediţii), tvelnicul (1764), Penticosiarul (1768, 1782), Triodul (1768), Oc- \l (1774), Apostolul (1774t 1784), Psaltirea (1775, 1780), Slujba Cu- ilui Diwitrie Basarabov (1779), Liturghierul (1780), Catavasierul ) Ş-a. Mntre cărţile de învăţătură tipărite acum, consemnăm lucrarea îlui Simion al Tesaîonicului : Voroavă de întrebări şi răspunsuri 570 p.), în traducerea arhimandritului Chesarie, viitorul episcop mnic şi Omiliile Sfîntului Macarie Egipteanul (1775), în traduce- nui ieromonah Macarie. în 1768 s-a tipărit Cazania (reproduce Chiriacodromionului de Bucureşti din 1732, care este, în mare, iitare a Cazaniei lui Varlaam). S-au retipărit şi lucrările lui An- areanul învăţătură bisericească foarte folositoare obştii preoţi- a tot creştinescului norod (1774) şi Capele de poruncă la toată besericească (1775). în 1774, s-a tipărit pentru preoţi broşura ată Prăvilioară cu învăţătură besearicească de taina ispoveda- tipărită în 1781, cu unele adăugiri. în 1776 însuşi mitropolitul i o foaie volantă cu felurite «sfaturi în post». Majoritatea aces- rţi s-au tipărit cu cheltuiala mitropolitului Grigorie, fapt men- în înseşi foile de titlu. Multe au prefeţe semnate de el.

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI (A DOUA JUMĂTATE A SEC. XVIII)

39!

Mitropolitul Grigorie II a avut un rol însemnat şi în lucrarea d« traducere şi tipărire a Mineielor de la Rîmnic, între anii 1776—1780 de către ucenicii săi, episcopii Chesarie (1773-1780) şi Filaret (1780> 1792). Se înţelege că toate aceste bogate roade ale tipografiei Mitropoj liei din Bucureşti nu s-au putut dobîndi decît prin munca mai multoi «ucenici» ai mitropolitului, care i-au stat în ajutor la tălmăcirea, tu părirea şi «diortosirea» lor. între ei trebuie pomeniţi arhimandritu Chesarie, viitor episcop de Rîmnic, traducătorul cărţii Sfîntului Simior al Tesalonicului, şi arhimandritul Filaret, viitor episcop de Rîmnic şi apoi mitropolit, cu cheltuiala căruia s-au tipărit Omiliile Siîntula Macarie Egipteanul şi care semna una din prefeţele Octoihului dir ■ 1774 şi a Slujbei Cuviosului Dimitrie din 1779. în chip deosebit tre¬buie să ne reţină atenţia ieromonahul Grigorie, mai tîrziu arhimandrii şi egumen la Dealu, iar din 1783 mitropolit titular de Sidis. Acesta e lucrat întîi ca tipograf şi gravor (Triodul din 1768 ş.a.), apoi a dai îndemnul — moral şi material — la tipărirea unora din cărţile pome¬nite mai sus (învăţătura bisericească din 1774, Slujba Sfîntului Dimi¬trie Basarabov în 1779, cele două ediţii- din Prăvilioara de taina ispo-vedanii). în 1784 a «diortosit» Apostolul, semnînd şi prefaţa, iar Ceas¬lovul din 1785 şi Antologhionul din 1786 s-au tipărit «prin îndemna¬rea şi osteneala» sa. Acest Grigorie Sidis a redactat în 1795 o minu¬nată «diată», asemănătoare cu a lui Antim Ivireanul, prin care-şi lase sume însemnate de bani Mitropoliei,, unor mînăstiri, celor patru Pa¬triarhii răsăritene, mînăstirilor din Athos şi Sinai, pentru răscumpă¬rarea de robi şi întemniţaţi, pentru spitalele Colţea şi Pantelimon, pentru înzestrarea a cinci fete sărace etc. (din acelaşi testament re¬iese că avea o frumoasă bibliotecă). Un alt ostenitor a fost ieromonahul Macarie, traducător al Omi-liilor Sfîntului Macarie Egipteanul şi «diortositor» al Octoihului din 1774 şi al Psaltirii din 1775 (aci arăta că este din «sfînta mănăstire Dragomirna»). La mai multe tipărituri apare ca «ostenitor» ieromo-nahul Ioachim, «chivernisitorul tipografiei» care a continuat să lu-creze apoi la Rîmnic. Tot între «ucenicii» săi se numără şi episco¬pul Cosma al Buzăului, care i-a urmat apoi în scaun. Pe lîngă aceştia nu trebuie trecuţi cu vederea nici numeroşii tipografi care au dat la lumină cărţile amintite: Iordache Stoicovici (un fiu al preotului ti-pograf Stoica Iacovici, din prima jumătate a sec. XVIII), preotul Con¬stantin Rîmniceanul, Dimitrie Petrovici, Stanciu Tomovici şi alţii. Ob¬servăm, deci, că în jurul său se. formase o adevărată «şcoală» de in¬struire a clerului prin cartea tipărită.

Sub păstoria lui Grigorie au apărut şi cîteva cărţi în secţia gre- ească a tipografiei mitropolitane (înfinţată în 1690), dotată acum cu laterial nou, adus din «Francia», fapt pentru care era socotită ca o iipografie de curînd înfiinţată a neamului ortodox al romeilor». în- e acestea se numără : Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă 767), învăţătura creştinească a credinţei noastre ortodoxe (greceşte turceşte, 1768), Învăţătura ortodoxă a patriarhului Meletie Pigas 769) şi altele. Aproape toate s-au tipărit cu cheltuiala patriarhului rem al Ierusalimului. Meşterii tipografi erau români (de pildă car- a lui Meletie Pigas a tipărit-o Grigorie, viitorul mitropolit de Sidis). reste tipărituri constituie încă o mărturie a ajutorului pe care I-au t ţările noastre Bisericilor de limbă greacă aflate sub dominaţie Dinană. v Vlădica Grigorie este ctitorul a două biserici din Bucureşti : Obo-Vechi, ridicată prin 1768 şi Sfîntul Nicolae Vlădica, demolată la rşitul secolului trecut. A acordat ajutoare şi pentru ridicarea altor" erici. Ca şi alţi vlădici ai ţării, s^a îngrijit şi de sporirea patrimo-Iui material al Mitropoliei, fie prin acte de cumpărare, fie prin iii. După o atît de bogată şi îndelungată activitate, mitropolitul Gri-ie şi-a dat obştescul sfîrşit, în ziua de 18 septembrie 1787, fiind ormîntat în curtea Mitropoliei, A lăsat în urma sa realizări de nă, între care se impun tipăriturile româneşti, bisericile ctitorite Bucureşti şi formarea de ucenici, care i-au continuat ostenelile urăreşti. Mitropolitul Cosma. După moartea lui Grigorie, scaunul Ungrovla-a fost ocupat de episcopul Cosma Popescu al Buzăului. Era ro- de neam, fiu de preot, născut în Flămînzeşti—Argeş, numin-e din botez Mihai. Unul din fraţii săi, căpitanul Tudor Popescu, jărit sub numele de Teodosie, a .ctitorit biserica din Ursoaia Buzău). D însemnare contemporană arată că viitorul ierarh a fost «cres-

i educat» de mitropolitul Grigorie II. Poate acesta 1-a şi tuns în

ihism la mînăstirea Colţea, unde era egumen, căci îl întîlnim > ca ierodiacon. Se pare că a fost un timp egumen la Dealu. în s-a tipărit la Bucureşti o Psaltire, «prin îndrumarea şi nevoinţa ei ermonahul, eclisiarhul Sfintei Mitropolii» ,• în curînd a ajuns osinghel» al Mitropoliei (un fel de vicar). în 1763 a fost ales în ui episcopal de la Buzău, rămas vacant prin demisia episcopu-

UINUKOVLAHIEI   (A   DOUA   JUMĂTATE   A   SEC.   XVIII)

lui Rafail. Desigur, la alegerea lui va fi contribuit şi «dascălul» săi mitropolitul Grigorie. în timpul celor 24 de ani de păstorire la Buzău, a tipărit cîtev cărţi, s-a îngrijit de cele două şcoli din oraş, a contribuit la sporire bunurilor Episcopiei, la efectuarea unor înnoiri în incinta ei, precuri şi la refacerea unor lăcaşuri de închinare. După o activitate atît d îndelungată, a fost chemat la cîrma Mitropoliei, în urma morţii mi tropolitului Grigorie II, probabil în ultimele zile ale lunii septembrii 1787. înscăunarea la Bucureşti i s-a făcut în ziua de 9 octombrie 1787 de către Partenie, fost mitropolit al Dristrei. Arhipăstorirea lui a căzut în vremuri grele pentru Ţara Roma nească, în urma războiului care a izbucnit în 1787 între turci şi ruş şi în care va intra, în anul următor, şi imperiul habsburgic. Ţărik române au devenit teatrul operaţiunilor militare. în noiembrie 1789 austriecii au ocupat Ţara Românească. Prinţul de Coburg a format un divan, din înaltul cler şi marii boieri, din care făcea parte şi mi¬tropolitul Cosma. Abia prin pacea de la Sviştov, dintre turci şi aus¬trieci (24 iulie 1791), s-a restabilit liniştea în ţară. în 1792, s-a tipă¬rit Octoihul Mare, «prin silinţa, cheltuiala şi îndreptarea smeritului mitropolit Sidis chir Grigorie» pe care l-am mai amintit. Este de fapt singura tipăritură din timpul păstoririi mitropolitului Cosma. în toamna aceluiaşi an, fiindcă bîntuia ciuma, s-a retras, de teama ei, la mînăs-tirea Giuleşti, metocul Mitropoliei, în apropierea Bucureştilor. N-a scăpat însă nici aci, căci a fost răpus de cumplita boală, la 3 septem¬brie 1792. Aşa s-a săvârşit din viaţă după numai cinci ani de păsto¬rire ,• a fost adus şi îngropat la Mitropolie. Mitropolitul Filaret. La numai trei zile după moartea lui Cosma, deci la 6 septembrie 1792, domnul ţării,.Minai! Şuţu (1791—1793) şi cu boierii din divan au hotărît să ridice la vrednicia de mitropolit al ţării pe episcopul Filaret al Rîmnicului. Despre noul mitropolit s-a spus mereu că a fost grec de neam, părere pusă în circulaţie de episcopul Ghenadie Enăceanu al Rîmni-cului (însuşită apoi şi de alţii), bazat pe faptul că petrecuse o vreme — în tinereţe — pe lîngă mitropolitul Partenie al Tîrnovei, împreună cu viitorul patriarh ecumenic Neofit. Dar acest argument nu ne poate convinge că a fost grec, pentru că şi unii tineri de neam român se puteau ataşa pe lîngă ierarhii greci care veneau în ţările noastre. Din cercetarea izvoarelor vremii, dar mai ales a activităţii sale, ne pu¬tem convinge că el a fost român de neam. (poate se trăgea dintr-o familie de macedo-români). într-un pomelnic al său sînt trecute mai 26 — Istoria B.O.R., voi. II

multe rude, toate cu nume româneşti : Dimitrie, Sandu, Ioan, Zamfira, Măria, Sanda (cf. M.O., nr. 5—6, 1975, p. 377). Se ştie apoi că era ucenic al mitropolitului Grigorie II. Presupunem că a învăţat carte la Academia de la Sfîntul Sava, din moment ce cunoştea temeinic limba şi cultura grecească. Probabil şi-a avut metania la Căldăruşani, unde a fost un timp şi egumen, mănăstire pe care a restaurat-o prin 1778. Notăm ca aceasta nu se număra printre cele închinate la Lo-

urile Sfinte, care erau conduse de greci; deci încă un argument că

ra român. în anul 1770, a făcut parte din delegaţia munteană, con-

lusă de mitropolitul Grigorie, care a plecat la Petersburg spre a în- ăţişa doleanţele ţării în faţa ţarinei Ecaterina a Ii-a, iar în 1772 a acut parte din delegaţia trimisă la contele Orlof, la Focşani. Dacă ra grec, cu greu i s-ar fi încredinţat asemenea misiuni. Cercetînd tipăriturile de la Bucureşti şi Rîmnic, ne încredinţăm ă a fost unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai mitropolitului Gri- 3rie. De pildă, în 1774 a apărut «prin osîrdia şi sîrguinţa» sa Octoi- il de la Bucureşti (semna şi o prefaţă închinată mitropolitului), iar în ml următor au apărut Omiliile Simţului Macarie Egipteanul, «prin

îrdia şi cheltuiala» sa. în foile de titlu ale ambelor cărţi se arata

pe atunci era «arhimandritul sfintei Mitropolii în Bucureşti». în 76, a fost ridicat la treapta de mitropolit titular al Mirelor. în aceas- calitate, semna prefaţa cărţii Slujba Cuviosului Dimitrie Basarabov, lărita la Bucureşti în 1779. iîn 1780, a fost ales episcop la Rîmnic, în locul lui Chesarie, un ucenic al mitropolitului Grigorie. Aici a tipărit peste 25 de lucrări între care se remarcă Mineiele pe lunile aprilie-septembrie, toate arite în 1780. O activitate atît de bogată 1-a impus în ochii tuturor, încît în sep- tbrie 1792, cînd a murit mitropolitul Cosma, a fost chemat să-i ia ii. A păstorit la Bucureşti abia un an, tipărind o singură carte, un avasier (1793), cu cheltuiala sa. S-a^ păstrat de la el o corespon- ţă pe care a purtat-o— ca mitropolit — cu patriarhii di-n Constan- pol şi Ierusalim şi cu alţi oameni de seamă — clerici şi laici — din ml sau. Ca mitropolit, a ajutat şcoala patriarhală din Constanti- >1. în Bucureşti, a ridicat o cişmea pe unul din dealurile oraşului, au primit apoi numele său, cişmeaua şi dealul Filaret. fn septembrie 1793, şi-a dat demisia din scaunul mitropolitan. Se e că a fost silit să facă acest pas datorită unor neînţelegeri pe care fi avut cu noul domn Alexandru Moruzi. Poate la aceasta să fi ibuit şi episcopul Buzăului, Dositei, care dorea să-i ia locul. La

^^^K MITROPOLIA UNGBOVLAHIEI (A DOUA JUMĂTATE A SEC. XVIII) 11 octombrie 1793 — din încredinţarea patriarhului ecumenic — însuş: Filaret a: făcut înscăunarea urmaşului său în scaun, Dositei Filitti S-a retras la mînăstirea Căldăruşani — de care se îngrijise şi îna-1 inte de a ajunge la Rîmnic — unde a şi murit în anul următor, fiind îngropat tot acolo. Prin testamentul său, a lăsat, între altele, fonduri pentru «întreţinerea şi educaţia copiilor orfani». Din prezentarea vieţii şi activităţii lui Filaret reiese că el înscri o pagina luminoasă în istoria Bisericii şi a culturii româneşti, ca ş marele său dascăl, mitropolitul Grigorie II. Concluzii. Strădaniile cărturăreşti în cuprinsul Mitropolie Ungrovlahiei au fost continuate, în a doua jumătate a secolului a XVIII-lea, de vlădicii de atunci. între ei se impune figura luminoas de cărturar, patriot şi cîrmuitor sufletesc a mitropolitului Grigori II. Nu mai puţin vrednice de pomenire sînt şi ostenelile urmaşilor săi, Cosma Popescu şi Filaret, atît ca episcopi cît şi ca mitropoliţi. BIBLIOGRAFIE Izvoare. GHENADIE (ENACEANU) CRAIOVEANU, Condica Siîntă, Bucu-reşti, 1886, XXVI + 418 + XIV p. (retipărire din B.O.R., VII, (1884), an. IX (1885) şi an. X, (1886); ILIE CORFUS, Însemnările Androneştilor, Bucureşti, 1947 ; IOAN BIANU şi NERVA HODOŞ, Bibliografia românească veche, tomul II (1716—1808), Bucureşti, 1910, 571 p. şi tomul IV, Adăogiri şi Îndreptări, Bucureşti, 1944, XII -j-375 p. Lucrări generale. GH. M. IONESCU, Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei, voi. II (1708—1787), Bucureşti, 1914; NICULAE ŞERBĂNESCU, Mitropoliţii Ungro¬vlahiei, în B.O.R., LXXVII, 1959, nr. 7—10, p. '793—807; MIHAI MANOLACHE, Biserica din Ţara Românească in timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti (1774—1782), în B.O.R., an. LXXXIV, 1966, nr. 7—8, p. 808—835. Lucrări speciale. IOAN RĂUŢESCU, Două acte privitoare la mitropo¬litul Filaret I, în B.O.R., XLIV, 1926, nr. 2, p. 69—71 ; IOAN RĂUŢESCU, O carte de judecată a mitropolitului Filaret, în B.O.R., XLIV, 1926, nr. 4, p. 179—181. GHEORGHE SOARE, Titlul de «locţiitor al Cezareei Capadochieh purtat de mitropolitul Ungrovlahiei, în S.T., an. XII, 1960, nr. 5—6, p: 369—380; LUCIAN FLOREA, Activitatea culturală a mitropolitului Grigorie al H-lea, în S.T., an. XV, 1963, nr. 3—4, p. 220—231. I. C. FILITTI, O lămurire despre mitropolitul Munteniei Cosma Popescu şi biserica din Ursoaiâ (Buzău), în B.O.R., an. LI, 1933, nr. 5—6, p. 200—205; IOAN VASILE VOINEA, Cosma Popescu mitropolitul Ungrovlahiei, în B.O.R, XCIII, 1975,. nr. 3—4, p. 447—455. MELCHISEDEC (ŞTEFĂNESCU), Schiţe biografice din viaţa mitropolitului Ungro¬vlahiei Filaret II (1792) şi ale altor persoane bisericeşti contemporane cu dînsul. Roman, 1886, 69 p. (şi Bucureşti, 1887, 59 p.); N. IORGA, Viaţa unui mitropolit de altă dată : Filaret al H-lea. După registrul său inedit de scrisori, în «Convorbiri Literare», an. XXXV, 1901, p. 999—1009 şi 1101—1137. T. G. BULAT, Monahul bucureştean Grigorie ajuns mitropolit al Sidiei şi candidat la întiiul scaun bisericesc al Ţării Româneşti, în B.O.R., LXXXVII, 1969, nr. 5—6, p. 573—583 ; T. G. BULAT, Tipografia Mitropoliei Bucureştilor în a doua jumătate a secolului al XVIII-1'ea, în B.O.R., LXXXVII, 1969, nr. 7—8, p. 791—816.

LVII MITROPOLIA UNGROVLAHIEI N ULTIMELE TREI DECENII ALE REGIMULUI FANARIOT In ultimele trei decenii ale regimului fanariot în Ţara Românească, île trei scaune vlădiceşti au fost ocupate numai de ierarhi greci: mi-opolitii Dositei Filitti, Ignatie şi Nectarie la Bucureşti ,• episcopii ectarie şi Galaction la Rîmnic şi Costandie Filitti la Buzău. Româ-zarea acestora începe abia in anul 1819, cînd doi ierarhi greci au st nevoiţi să se retragă din scaunele lor. Tot în această perioadă observă un amestec vădit al autorităţilor ţariste ruse în problemele >astre bisericeşti, în timp ce Ţara Românească şi Moldova se aflau b ocupaţie militară rusă (1806—1812). Ca fapt pozitiv, notăm în-nţarea unei noi Episcopii, la Argeş, în 1793, primul ei titular fiind L român, Iosif, ierarh cu o aleasă formaţie cărturărească. Mitropolitul Dositei Filitti. După retragerea mitropolitului Filaret a scaun, membrii Divanului domnesc au ales în locul său pe epis-pul Dositei Filitti al Buzăului (25 septembrie 1793). Alegerea s-a fă-t desigur la dorinţa noului domn Alexandru Moruzi, pe care Dositei, episcop la Buzău, îl întîmpinase la intrarea în ţară. Obţinîndu-se :unoaşterea patriarhului Neofit VII, noul întîistătător al Bisericii din ra Românească a fost înscăunat la 11 octombrie 1793, de către fos-. mitropolit Filaret. Dositei Filitti se trăgea dintr-o familie preoţească din Pogdoriana irului, tatăl fiind grec, iar mama albaneză sau — după unii — vlahă iscută Curt sau Curţi). S-a călugărit în mînăstirea Mîntuitorului i locul său natal, sub numele de Dositei, de unde a trecut la mînăsti- i Proorocul Ilie din Ziţa. A studiat la Ziţa şi în oraşul învecinat ina, ambele fiind vechi centre de cultură grecească. A venit apoi în Ţara Românească, aşezîndu-se la mînăstirea Sfîn- Ioan cel Mare din Bucureşti (azi dispărută), închinată mînăstirii ntul Ilie din Ziţa, ajungînd de tînăr arhimandrit şi egumen (c. 1764).

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI (ÎNCEPUTUL SEC. XIX) pregătirea sa cărturărească şi activitatea sa l-au impus curînd nu nu-•rnai în faţa compatrioţilor săi, ci şi a românilor. Astfel, în timpul răz¬boiului ruso-turc din anii 1768—1774, a îndeplinit anumite misiuni di¬plomatice pe lîngă autorităţile ruseşti. în ultimii ani ai vieţii lui Gri-qorie II, a îndeplinit slujba de «logofăt» (director) al cancelariei Mi¬tropoliei Ungrovlahiei. Datorită îndelungatei sale activităţi în Ţara Românească, arhiman¬dritul Dositei a fost socotit vrednic să fie ridicat pe scaunul vlădi-resc de la Buzău, în urma alegerii episcopului Cosma ca mitropolit (1787). în această nouă demnitate, deşi a păstorit în împrejurări grele, tocmai în timpul războiului ruso-austro-turc din 1787—1792, a izbutit să se impună ca un bun organizator şi cîrmurtor. în 1793 a fost ales mitropolit, în împrejurările pe care le-am arătat. La 18 octombrie 1793, s-a hotărît în Divan înfiinţarea unei noi Episcopii, la Argeş, cu jurisdicţie peste judeţele Argeş şi Olt. Mitro-polia a rămas cu judeţele Ilfov, Ialomiţa, Prahova, Dîmboviţa, Vlaşca, Teleorman şi Muscel. Dintre multiplele aspecte ale activităţii mitropolitului Dositei, vom reţine, în primul rînd, grija sa necontenită pentru îmbunătăţirea si¬tuaţiei materiale a preoţimii de mir. Era obiceiul ca la venirea în scaun a unui nou mitropolit sau episcop, preoţii din eparhia respectivă să plătească o dare, numită «ploconul cîrjei», ajungînd cu timpul la 13 lei, sumă destul de mare pe atunci. Dositei a hotărît — îndată după înscăunare, — să fie redusă la jumătate. Datorită abuzurilor care se făceau la hirotonii, mitropo^tul a ob-ţinut, se pare tot în acelaşi an, un hrisov de la domnitorul Alexan¬dru Moruzi, prin care se prevedeau anumite restricţii privitoare la hirotonii, spre a nu spori în chip inutil numărul preoţilor. Astfel, se prevedea ca de aici înainte candidaţii la preoţie «să aibă adeverinţă de la toţi sătenii lui, cum că este trebuinţă de preot la acea biserică». Cre¬dincioşii erau îndatoraţi să dea mărturie şi asupra moralităţii candi¬datului la preoţie şi a soţiei sale. în anii următori, a luat alte măsuri pentru disciplinarea şi in¬struirea clerului, rînduind inspectori (proistoşi), care să cerceteze starea bisericilor şi pregătirea preoţilor, fie pentru Bucureşti, fie pen¬tru restul ţării. îndatora pe preoţi să întocmească registre de naşteri şi decese. Deşi era grec, Dositei Filitti a căutat sa pună capăt numeroaselor abuzuri ale egumenilor greci. Astfel, în 1794 ruga pe domn să inter-zică închinarea mînăstirii Vieroş la Muntele Athos, iar în 1798, cerea lui Constantin Hangerli (1797—1799) să se întocmească o «catagra-

PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) » a tuturor călugărilor străini veniţi în Ţara Românească, urmînd egumenii să-şi ia răspunderea pentru cei din mînăstiri, iar cei fără Dătîi să fie trimişi la locurile de unde au venit. Mitropolitul Dositei s-a dovedit un ierarh cu multă înţelegere ă de nevoile păstoriţilor săi. Astfel, în 1794, fiind foamete în Ţara mânească, a semnat, în fruntea membrilor divanului, refuzul de a mite «zahareaua» cerută de înalta Poartă. Pentru că anii 1793 şi H au fost secetoşi, mitropolitul a adresat preoţilor, o pastorală prin e-i sfătuia să arate credincioşilor că în. acele vremuri de foamete nplită aveau datoria de-a veni în ajutorul celor aflaţi în lipsuri suferinţe. Prin aceeaşi pastorală, dezlega pe cei săraci de ţinerea stului Patimilor din acel an, cu excepţia primei şi ultimei săptă-ni, precum şi a zilelor de miercuri şi vineri. în 1798, a avut curajul se împotrivească deschis intenţiei lui Constantin Hangerli de a ie noi dări asupra poporului oropsit. A fost şi un bun gospodar, îngrijindu-se de refacerea catedralei ropolitane din Bucureşti şi a vechii «Mitropolii» din Tîrgovişte, cum şi de refacerea unor mînăstiri din cuprinsul eparhiei. Ca om de cultură, mitropolitul Dositei s-a interesat de şcoli. în itate de preşedinte al Eforiei şcolilor, a stăruit pentru refacerea ilii de la biserica Sfîntul Gheorghe Vechi din Bucureşti, la care îumit doi dascăli. A refăcut apoi clădirile de la biserica Domniţa aşa, în care fusese mutată şcoala de la Sfîntul Sava încă din 1791, punînd ca în cazul cînd aceste clădiri nu vor fi îndestulătoare, ala să>#poată folosi şi clădirile de la biserica Măgureanu, metocul iropoliei. A ajutat pe profesorii şcolii de la Sfîntul Sava, care îi de-au unele din lucrările lor. în acelaşi timp, s-a îngrijit de pregătirea clerului. Jncă din primii de păstorire hotărîse ca aceia care vroiau să primească taina hi-oniei, să înveţe cel puţin o jumătate de an la Mitropolie. Iar în ii 1797, printr-un hrisov al lui Alexandru Ipsilanti, se hotăra ca la îăstirea Tuturor Sfinţilor (Antim) din Bucureşti, «să fie şcoală de ăţătură pentru cei ce vor fi ca să intre în templu preoţiei din toate rhiile ţării». Presupunem, însă, că a lucrat pentru obţinerea hri-ului respectiv episcopul cărturar Iosif al Argeşului, care primise îăstirea Antim drept metoc pentru Episcopia sa. Şcoala a funcţionat ă prin 1847, cînd a fost desfiinţată printr-un «ofis» domnesc. Mitropolitul Dositei a sprijinit şi activitatea tipografică din Bucu-ti, de sub teascurile căreia au ieşit mai multe cărţi de slujbă şi de re sufletească. între cărţile de slujbă menţionăm : Molitvelnicul 34), Psaltirea (1796 şi 1806), Liturghierul (1797), Triodul (1798), Pen-

MITROPOLIA UNUKUVUUHliL (iJNUfct-u l UL,  »li<_. JS-IJS.) ticostarul (1800), Slujba Siîntului Dimitrie Basarabov (1801), Ceaslovul (1801 şi 1806), Evhologhionul (1808) şi Orînduiala sfinţirii bisericii (1809). Iar dintre cărţile de învăţătură creştinească pot fi amintite : Pravoslavnica învăţătură (1794, tradusă din greceşte — fără să se pre¬cizeze după cine — de vel clucerul Dimitrie Fălcoianu), Carte folosi¬toare de suflet (1799 şi 1800, tradusă din greceşte de călugării nemţeni Gherontie şi Grigorie), Chiriacodromionul la Evanghelii al lui Nichi-for Theotochis, arhiepiscopul Astrahanului (1801, tradus din greceşte, (de aceiaşi călugări). S-au tipărit apoi mici catehisme pentru folosul credincioşilor (1794 şi 1809). Prefeţele unora din aceste tipărituri sînt semnate de mitropolit, altele de traducători sau diortositori. La toate cărţile se precizează, în însăşi foaia de titlu, că s-au tipărit cu chel¬tuiala mitropolitului. Aşadar, ca şi mulţi dintre înaintaşii săi, Dositei a lăsat o bogată moştenire culturală. Din foile de titlu şi din prefeţele acestor tipărituri, ne putem da seama că mitropolitul Dositei a ştiut să strîngă în jurul său oameni de valoare, pe care i-a pus să lucreze şi să tipărească felurite cărţi, între ei se remarcă arhimandritul Grigorie Rîmniceanul, — viitor episcop de Argeş — (care semna prefeţele unor cărţi), călugării Ghe¬rontie şi Grigorie (cel din urmă devenit mai tîrziu mitropolit), şi alţii. Ca meşteri tipografi au lucrat acum Dimitrie Petrovici Bucureştea- nul, Dimitrie Mihailovici Rîmniceanul şi mai ales Stanciu Tomovici Bucureşteanul. ' Păstorind într-o vreme de mari frămîntări politice-sociale, mitro¬politul Dositei n-a rămas străin de acestea. Astfel, prin anii 1801-1802, cînd trupele lui Pasvan-Oglu, paşa din Vidin, făceau numeroase in¬cursiuni de jaf în Oltenia şi chiar peste Olt, mitropolitul s-a refugiat în două rînduri la Braşov, împreună cu ceilalţi ierarhi şi cu o parte din boieri. De aici, ei au adresat mai multe memorii ţarului Rusiei şi împăratului Austriei, prin care le aduceau la cunoştinţă jafurile şi atrocităţile turcilor, cerîndu-le sprijinul. . Devotamentul mitropolitului faţă de poporul pe care-1 păstorea s-a văzut şi în 1806, cînd trupele ruseşti au intrat din nou în ţările noastre, rămînînd aici pînă în 1812. în astfel de împrejurări, un grup de ostaşi turci voiau să dea foc Bucureştilor. Atunci «ca prin minune» — scria cronicarul Zilot Românul (c. 1780 — c. 1850) — mitropolitul Dositei, «cu duh pentru patrie bun», ajutat şi de nepotul sau, episco¬pul Costandie al Buzăului, a scăpat capitala de pustiire, «mai cu vorba mai împărţind bani». La 18 februarie 1808, s-a instituit o «căimăcă-mie», care să conducă ţara în lipsa domnului, din care făceau parte şi mitropolitul, împreună cu episcopii de Buzău şi Argeş. Peste o lună,

A1V—XVIII)

st numit în comitetul de patru persoane care să prezideze lucră-Divanului ţării. înlăturarea şi «paretisisul» lui Dositei. Ocuparea Principatelor Ro- e de armatele ţariste a avut urmări şi asupra situaţiei Bisericii itre. Printr-un ucaz al ţarului Alexandru I (1801—1825) — adre- Sinodului rus din Petersburg la 27 martie 1808, — mitropolitul riil Bănulescu-Bodoni era numit «exarh al Moldovei şi Valahiei», îdinţîndu-i-se şi conducerea efectivă a Bisericii din Moldova, fi- ă mitropolitul Veniamin Costachi se retrăsese din scaun tot atunci. Noul exarh era român de neam, născut in Bistriţa Transilvaniei, -o familie originară din Câmpulungul Moldovei, avînd o aleasă ătire şcolară, dobîndită în diferite centre culturale ruseşti şi gre- . A fost, succesiv, profesor la Iaşi şi la Poltava, episcop-vicar de Ier şi Akerman (Tighina şi Cetatea Albă), pentru cîteva săptămîni >polit al Moldovei (în 1792, în timpul unei ocupaţii militare ruse), jpolit al Poltavei, apoi al Kievului. Din 1808 pînă în 1812 a con- Biserica din Moldova şi Ţara Românească în calitate de «exarh» opolia Moldovei a şi condus-o efectiv, de la Iaşi). După pacea de icureşti dintre ruşi şi turci, din 1812, s-a retras din nou în Rusia, dinţîndu-i-se apoi conducerea noii Arhiepiscopii a Chişinăului şi îului (1813—1821). Prin numirea lui Gavriil ca exarh al Bisericii neşti «din Moldova, Valahia şi Basarabia», mitropolitul Dositei să lucreze sub «povăţuirea şi ascultarea» acestuia. Noul exarh făcut o vizită la Bucureşti, în cursul lunii iulie 1808. Se înţelege întru bătrînul mitropolit o asemenea numire era supărătoare aşa la scurt timp, a ajuns la neînţelegeri cu exarhul Gavriil, dar şi itorităţile militare ruse în problema veniturilor mînăstirilor în- te, precum şi în urma refuzului mitropolitului de a înfiinţa o

istorie duhovnicească», aşa cum înfiinţase Gavriil şi la Iaşi ■—

u judecarea abaterilor clerului ş.a. n cele din urmă, printr-un ucaz dl ţarului, din 22 noiembrie citit în divanul ţării la 15 ianuarie 1810, mitropolitul Dositei nlăturat din scaun şi înlocuit cu Ignatie, mitropolitul Artei, în Numirea acestuia era contrară vechilor rînduieli ale ţării cu pri-la alegerea ierarhilor şi constituia un amestec direct al Rusiei e în treburile Bisericii Ortodoxe Române. în ianuarie 1810, Ga-, i organizat «duhovniceasca consistorie» sau dicasteria şi la Bucu-în cursul lunilor ianuarie şi februarie, s-a întocmit o catagrafie iror bunurilor Mitropoliei, iar la 3 martie Dositei a dat în pri-Mitropolia, cu toată averea ei, exarhului Gavriil. După cîteva a fost trimis la mînăstirea Dobrovăţ, în Moldova, dar în cursul

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI (ÎNCEPUTUL SEC. XIX) 409 aceleiaşi luni, i s-a îngăduit să se aşeze la mînăsirea Aninoasa din Muscel, apoi la schitul Tîrgşor, în Prahova. La sfîrşitul anului 1812 — probabil la intervenţia Austriei — .i s-a permis să se stabilească în Braşov. Refuzînd chemarea ce i se fă¬cuse de a-şi relua scaunul, bătrînul mitropolit răspundea noului domn Joan Caragea în decembrie 1812, că face «paretisis» de bună voie, fiind prea bătrîn şi slăbit ca să mai cîrmuiască Mitropolia. Şi-a pe¬trecut restul vieţii la Braşov, unde şi-a dat obştescul sfîrşit la 14/26 decembrie 1826 — în vîrstă de peste 90 de ani — fiind îngropat în curtea bisericii «greceşti» de acolo. Mitropolitul Dositei Filitti a înscris o pagină luminoasă în istoria Bisericii noastre şi prin testamentul său, întocmit la Braşov, cu puţin înainte de moarte. O parte din bunurile sale imobile şi din bani erau lăsate unor rude şi slujitori devotaţi, iar restul era lăsat la diferite aşezăminte bisericeşti, şcolare şi filantropice. Trebuie remarcat însă că Dositei a lăsat cea mai mare parte a bunurilor sale compatrioţilor săi. Astfel, erau testate felurite sume — destul de mici de altfel — unor aşezăminte din Braşov : azilului de orfani, spitalului militar, şcolii greceşti, bisericilor romano-catolică, luterană, ortodoxă grecească şi ortodoxă românească din Şchei (numai 10 galbeni, dar şi aceştia cu îndatorirea de a fi pomenit). Alţi bani lăsa mînăstirilor din Grecia, în primul rînd bisericii Sf. loan Teologul, unde erau îngropaţi părin¬ţii săi, pentru răscumpărarea grecilor robiţi, pentru măritarea de gre¬coaice sărace. Noului spital Filantropia din Bucureşti îi lăsa 12.000 de galbeni, iar restul--pentru diferite opere de binefacere, după, cum va socoti Epitropia instituită de el (formată numai din greci). Lăsa apoi 8.000 de galbeni pentru cumpărarea unor proprietăţi (moşii) în Ţara Românească, din venitul cărora să se plătească doi profesori la şcolile din Pogdoriana şi Ziţa, precum şi pentru acordarea de burse unor tineri de neam grec. In sfîrşit, 3.000 de galbeni erau destinaţi pentru cumpărarea unei moşii, ca din venitul ei să se trimită tineri la studii în Apusul Europei «pentru folosul general al naţiei». Nu se preciza despre care naţie era vorba, însă desigur în intenţia lui a fost cea grecească. Se vede că el urmărea ridicarea poporului grec prin cultură, ca astfel să se ajungă -şi la emanciparea sa politico-naţională. Epitropia a cumpărat, în 1829, o moşie cu 11.000 de galbeni (deci cei 8.000 şi 3.000), la Lunguieţii în judeţul Dîmboviţa, din veniturile căreia s-au acordat burse la numeroşi tineri pentru studii, fie greci, fie români. Toţi au ajuns oameni de seamă în Grecia şi România (miniştri, profesori universitari şi secundari, medici, jurişti, ofiţeri etc). Timp de o sută de ani au beneficiat de burse peste 250 de tineri,

XIV—XVIII) lentru studii medii, fie superioare, recrutaţi din toate păturile so-. Cu timpul, s-au acordat ajutoare şi bisericilor şi şcolilor din |uleţu, precum şi unor tineri de neam român din Epir, ceea ce, te, nu era prevăzut în testament. Aşezămîntul cultural al mitro-ului Dositei — care a existat pînă în prima jumătate a secolului •u — a contribuit astfel la ridicarea unor oameni de seamă şi rijinirea unor instituţii de asistenţă socială. Mitropolitul Ignatie. Arătam mai sus că prin ucazul ţarului din 22 nbrie 1809, Dositei era înlocuit cu mitropolitul grec Ignatie de , un sprijinitor al politicii ruseşti în Balcani, aflat atunci în Pe-urg. A sosit la Bucureşti pe la mijlocul lunii februarie 1810, participa pentru prima oară la şedinţele «duhovnicescului con-riu» înfiinţat de exarhul Gavriil. Noul ierarh era originar din ii Mytilene, din insula Lesbos, din Marea Egee. Călugărit de , sub numele de Ignatie (ca mirean era Ioan Babalos), a făcut i la «marea şcoală» de pe lîngă Patriarhia din Constantinopol, u ca la vîrsta de 29 de ani (1794) să fie ales mitropolit al Artei aopac'tului, în Grecia apuseană, cu reşedinţa în Arta. In 1805 a nevoit să-şi părăsească eparhia, din pricina unui conducător lo-ranic Ali-Paşa din Ianina, refugiindu-se în insulele Mării Ionice, pe :i ocupate de trupele ţariste. Cînd acestea ş-au retras din insule, politul Ignatie a plecat la Petersburg, ca apoi să fie numit mi-'lit al Ungrovlahiei. n această calitate, a fost un sprijinitor al şcolii greceşti de la si Sava (numită acum «liceu»), pe care a înzestrat-o cu aparate borator şi cu o bibliotecă. A lucrat pentru înfiinţarea unei «So-;i literare» greceşti la Bucureşti şi a sprijinit pe cărturarii greci noi sau din alte părţi (cu încurajarea lui s-a editat acum un grecesc la Viena). Sub el s-a întocmit, în 1810, o «catagrafie» •ohiilor din cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei, cu indicarea bi-lor, a preoţilor şi diaconilor, precum şi a numărului familiilor, himb, tipografia n-a lucrat nimic. în 1811 s-a pus problema înfi-i unui seminar la Snagov, dar Ignatie a dat mînăstirea unui ar¬ii grec. 'esigur, numirea unui grec în scaunul mitropolitan, necunoscă-1 limbii române şi al obiceiurilor ţării, a produs nemulţumiri e preoţi şi credincioşi. De aceea, în februarie 1811, o parte din i ţării au cerut înlocuirea lui cu un român, motivînd că pradă itirile şi pe preoţi, că prigoneşte pe călugări şi că protejează mult pe greci. Memoriul lor n-a avut atunci nici o urmare.

MITROPOLIA UNGHOVLAHIEI (ÎNCEPUTUL SEC. XIX) M După pacea de la Bucureşti din 16 mai 1812, Ignatie, care în timpu războiului se arătase devotat ruşilor, nu mai putea rămîne în Ţari Românească, reintrată sub suzeranitate otomană. De aceea, prin au gust-septembrie în acelaşi an, a plecat la VTena care, în secolul a XVIII-lea devenise cel mai însemnat centru al elenismului în întreag Europa. Aici a stat timp de trei ani, împreună cu marele luptătd pentru independenţa Greciei Ioan Capodistria, mai tîrziu primul prd şedinţe al Republicii Greceşti (1827). Amîndoi au desfăşurat o ac ţiune intensă pentru ridicarea poporului grec prin cultură. Intre a: tele, au înfiinţat la Viena «Societatea iubitorilor de muze», sprijinit şi de unii români, ca Alexandru Scarlat Sturza, moldovean stabil în Rusia, publicist cu alese preocupări teologice şi Zenovie Pop, fii cunoscutului negustor sibian Hagi Constantin Pop. în 1815, Ignatie a părăsit Viena, aşezîndu-se la Pisa, în marel ducat al Toscanei. De aici a sprijinit lupta poporului său pentru 1 bertate şi independenţă naţională începută în 1821. A murit la 3 august 1828, la Pisa, fiind înmormîntat în biserica grecească din L vorno (în 1962, rămăşiţele pămînteşti i-au fost duse în Mytilene). î Biserica Ortodoxă Greacă Ignatie este socotit ca un mare ierarh, u cărturar iluminist de seamă şi un luptător neînfricat pentru emane părea socială şi naţională a poporului său. Mitropolitul Nectarie. întrucît Dositei Filitti a refuzat să-şi reocup scaunul, Divanul domnesc a ales ca mitropolit, la 16 decembrie 181 pe Nectarie al Rîmnicului, înscăunat în ziua de 18 ianuarie 181 Acesta era grec din Moreea, fost econom şi arhimandrit al Epi: copiei Rîmnicului, iar din 1792 pînă în 1812 episcop tot acolo. într-păstorire atît de îndelungată a tipărit doar cîteya cărţi, purtînd gri; mai mult de cele gospodăreşti. Se spune ca pentru alegerea de m tropolit ar fi oferit domnitorului Ioan Caragea o suma enormă de bai (750.000 lei) ; nepotul său Galaction a fost şi el ales tot atunci episec de Rîmnic. O primă măsură luată de el ca mitropolit a fost aceea de a urc la 13 lei «ploconul cîrjei», pe care Dositei îl redusese la jumăta (dintr-un izvor contemporan aflăm că Nectarie strîngea bani penti a-şi îmbogăţi rudele şi pentru ca să ajute Eteria). Alţi bani încă! de la preoţi pentru şcoli, deşi n-a sprijinit şcoala superioară de Sfîntul Sava, întemeiată de Gheorghe Lazăr în timpul păstoririi sa (1818). La Bucureşti n-a tipărit decît o singură carte, un Molitveln bogat (1819). Mai mult chiar, Nectarie a renunţat la vechile dreptu ale tipografiei mitropolitane de-a tipări orice fel de cărţi, inclusiv c

.PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) er laic. Urmarea a fost că la 3 noiembrie 1817, Ioan Caragea un hrisov pentru înfiinţarea unei noi tipografii din Ţara Ro-Lscă. Era tipografia «privilegiată» «de la cişmeaua lui Mavro-» (lîngă biserica cu acelaşi nume), prima cu caracter laic în Românească, întemeiată de doctorul Constantin Caracas, stol-Răducan Clinceanu şi slugerul Dumitrache Topliceanu. emulţumirile împotriva lui l-au determinat să se retragă din în primăvara anului 1819, cu condiţia să i se dea venitul mî-i Sadova, cîte 1.000 de taleri pe lună, precum şi cîţiva «scu-». Evenimentele din 1821 l-au silit să se retragă la Braşov, unde pîna la moarte (-j- 13 septembrie 1825) ,• a fost înmormîntat la a Sfîntul Nicolae din-Şchei. itropolitul Dionisie Lupu. Dacă în viaţa politică epoca turco-fana-L luat sfîrşit în 1821, în urma mişcării revoluţionare cu carac-rial-naţional condusă de Tudor Vladimirescu, în viaţa Bisericii area grecilor din ierarhia superioară începe cu doi ani mai ie. Acţiunea de «românizare» în viaţa bisericească era o ur-irească a numeroaselor abuzuri pe care le săvîrşiseră ierarhii ;i mai ales egumenii mînăstirilor închinate, căci scaunele vlă-şi mînăstirile închinate erau numai mijloace de îmbogăţire greci. După paretisisul lui Nectarie, alegerea în scaunul mi-:an a românului Dionisie Lupu apare ca un eveniment deose-o piatră de hotar între două lumi. ui ales s-a născut în 1769, în casa clucerului Costache Lupu jani (Buzău). Nu se ştie unde a învăţat carte (poate la şcoala Buzău), nici în ce mînăstire şi-a avut metania. In 1795 era sgumen la mînăstirea Dealu, căreia i-a făcut, în două rînduri, ii radicale, după cum a refăcut şi biserica Sfînta Vineri din şte. în 1801, a fost hirotonit episcop titular de Sevastia. A ăturat abuziv din egumenia Dealului, dar numit apoi egumen ă la Tismana, pe care de asemenea a refăcut-o şi a cîrmuit-o Inicie.

eperea sa în treburile gospodăreşti, dragostea de carte şi mai ntimentele sale româneşti l-au impus în ochii boierilor din naţională, care, la 1 mai 18.19, în urma demisiei lui Nectarie, >pus noului domn Alexandru Şuţu (1818—1821), spre a fi ridi-scaunul -de mitropolit al Ungrovlahiei. La înscăunare s-a citit nt festiv întocmit de Gheorghe Lazăr şi un alt cuvînt, rostit aiul de cîntări, ieromonahul Macarie.

Dionisie Lupu şi-a început activitatea ca întîistătător al Biseric din Ţara Românească cu acte de mare reformă, urmărind româniza rea clerului şi înlăturarea numeroaselor rele şi abuzuri introduse su înaintaşii săi. O problemă dintre cele mai dificile era aceea a date riilor lăsate în seama Mitropoliei de Dositei, Ignatie şi Nectarii Pentru achitarea lor, Dionisie a fost silit să ceară protopopilor strîn gerea «ploconului cîrjei» şi a celorlalte dări la care erau îndatora preoţii faţă de Mitropolie. Pentru a se opri orice abuz pe viito Dionisie a prezentat domnului o «anafora», cu propunerea ca p viitor mitropoliţii şi episcopii să nu mai aibă voie să facă împrumi turi pe seama eparhiilor, propunere pe care domnul a întărit-o. A arătat o deosebită grijă faţă de starea materială a clerulu Astfel, a încercat să oprească abuzurile care se făceau cu prileji hirotoniilor, a înlăturat abuzurile protopopilor la încasarea dărilor d la preoţi, a intervenit pentru scutirea de dări a fiilor de preoţi şi preoteselor văduve. în acelaşi timp, s-a ocupat de disciplina preot lor. Uneori chema la Mitropolie pe preoţii din Bucureşti, dîndu-] îndrumări în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor lor. îndruma ţ protopopi să fie cu luare-aminte la săvîrşirea cununiilor, căci s întîmpla că de multe ori se cununau a doua oară oameni din aii părţi, care erau căsătoriţi. în acelaşi timp, a luat măsuri pentru îi dreptarea vieţii monahale. A manifestat un deosebit interes pentru problemele şcolare-cu turale. în calitatea sa de preşedinte al Eforiei şcolilor, a sprijinit i Gheorghe Lazăr şi şcoala de la Sfîntul Sava, incereînd să înlătur pe dascălii greci. A deschis la_ Mitropolie o şcoală de muzică bis< ricească, în limba română, punînd în fruntea ei pe ieromonahi Macarie, căruia îi încredinţează predarea cîntărilor bisericeşti în re mâneşte, dîndu-i ca ajutor pe Anton Pann. N-a uitat însă nici şcc Iile din vestul ţării. De aceea scria protopopilor că a hotărît deseh derea de şcoli în fiecare oraş, poruncindu-le să caute în fiecai plasă «un dascăl cu bună ştiinţă şi adăpat atît la învăţătura cărţ rumâneşti şi la condei, socoteli, cît şi la oareşce psaltichie», urmîn ca ei să fie plătiţi de Mitropolie. Din cauza păstoririi sale pre scurte, îndrăzneţul său plan n-a putut fi realizat. Un alt merit < mitropolitului Dionisie Lupu este acela că a fost primul ierarh mui tean care a trimis tineri la studii în Apus şi anume la Universitate din Pisa, spre a deveni profesori. Aceştia erau : Constantin Moroi1 Simion Marcovici, ieromonahul Eufrosin Poteca şi Ioan Pândele.. ] erau îndatoraţi să-şi termine studiile în decurs de patru ani şi ap<

ujească timp de opt ani ca profesori la orice şcoală ar fi fost ti- Vceeaşi grijă a arătat şi tipăriturilor româneşti. La 29 iulie 1819, politul Dionisie înainta domnului un memoriu, protestînd că s-a Mitropoliei — în timpul lui Nectarie — privilegiul tipografic al, precum şi dreptul de a aviza asupra cărţilor laice sau bise- i care se tipăreau în Ţara Românească. Prin acelaşi memoriu, mea ca «tipografia de la Cişmea» să nu aibă îngăduinţa de a cărţi bisericeşti, iar cele laice să fie înaintate Mitropoliei spre are. Dacă aceste pretenţii erau într-un fel neîndreptăţite — des ultima — în schimb, mitropolitul făcea o nouă propunere, îl punea într-o lumină foarte favorabilă, arătîndu-1 ca un om izonturi largi, dornic de emanciparea poporului său. Solicita să îcorde permisiunea să tipărească la" Mitropolie o gazetă «poli- că şi filologhicească», în româneşte şi greceşte (el îi spunea

ridă» după numele celui mai vechi ziar grecesc, tipărit la

, în 1790—1797 : 'Ecpijfiept?). Mitropolitul cunoştea desigur rolul lal-cultural îndeplinit de ziarele greceşti în lupta de eliberare b jugul otoman (la unele era şi abonat) şi considera că acelaşi ir putea îndeplini şi un ziar românesc. Dacă ar fi izbutit încer- mitropolitului de-a înzestra cultura românească cu un ziar, toc- i preajma mişcării revoluţionare din 1821, desigur viaţa poli- ocială şi culturală a Ţării Româneşti de atunci ar fi avut cele nefăcătoare urmări. cursul păstoririi sale, au apărut mai multe lucrări, fie în ti- ia Mitropoliei, deşi nu era în bună stare de funcţionare, dar \es în cea «de la cişmea». Cu binecuvîntarea lui au văzut lu- iparului : Apostolul (1820), Penticostarul (1820), Psaltirea (1820), ître lucrările teologice şi moralizatoare : Viaţa Sîîntului Vasi- Nou (1819), tradusă de monahul Isaia din mînăstirea Neamţ, e şase pentru preoţie de Sfîntul Ioan Gură de Aur (1820) şi pentru preoţie al Sfîntului Grigorie de Nazianz (1821), în tra- a ierodiaconului Grigorie, viitorul mitropolit ş.a. Cu binecuvîn- li s-au tipărit şi cîteva cărţi în limba greacă. ija lui Dionisie pentru cartea tipărită rezultă şi din faptul că is la Buda trei tineri, care să înveţe meşteşugul tiparului la fia universităţii de acolo, sub îndrumarea lui Zaharia Carca-:unoscut editor de cărţi. ată această activitate — am zice cu adevărat reformatoare — întreruptă de evenimentele din anul 1821. Dionisie Lupu a •arte din «Comitetul provizoriu de cîrmuire» instituit de Ale-

xanclru Şuţu, la 15 ianuarie, cu numai patru zile înainte de moartea sa. întrucît noul domn impus de turci, Scarlat Callimachi, JIU şi-a ocupat tronul, Comitetul a condus în continuare treburile ţării. Cînd Tudor Vladimirescu cu pandurii săi s-au apropiat de Bucureşti, mi¬tropolitul, însoţit de cîţiva boieri, s-au prezentat în tabăra sa de la Cotroceni, îndemnîndu-1 să se împace cu boierii, fapt care a deter¬minat pe acesta să ajungă la un acord cu boierii rămaşi în Bucureşti. Mai tîrziu, mitropolitul s-a arătat favorabil mişcării, fapt care rezultă dintr-un jurămînt de credinţă semnat împreună cu sufraganii săi. La începutul lunii aprilie, zvonindu-se că se apropie turcii, mi-tropolitul, cu unii boieri, intenţionau să fugă din ţară. Au fost opriţi însă de Tudor şi închişi în casele lui Dinicu Golescu din Bucureşti, spre a-i semna actele politice. De aici, mitropolitul şi ceilalţi boieri au adresat Porţii un memoriu, cerînd restabilirea privilegiilor ţării, arătînd că mişcarea lui Tudor era îndreptată numai împotriva fana¬rioţilor care au jefuit ţara. La intrarea turcilor în ţară, Tudor elibe¬rează pe mitropolit, pe episcopul Gherasim de la Buzău şi pe ceilalţi boieri, trimiţîndu-i spre Tîrgovişte. Ei izbutesc să se refugieze la Braşov, părăsind astfel pe Tudor într-unui din momentele cele mai grele ale mişcării sale. Din Braşov, mitropolitul, cu cei doi episcopi şi boieri pribegi au trimis mai multe memorii Rusiei, Austriei şi Tur¬ciei, cerînd retragerea trupelor turceşti din ţară şi domn «pămîntean». După înăbuşirea răscoalei, caimacamul Constantin Negri scria tu¬turor emigranţilor să se înapoieze în ţară. Frămîntările s-au potolit însă abia după 30 iunie 1822, cînd a fost numit primul domn român, Grigorie IV Ghica. Acesta a adresat trei chemări mitropolitului Dio-nisie, spre a se reîntoarce în scaun. Neîncrezîndu-se în noul domn (de care avea motive să se teamă, căci refuzase să-1 despartă de soţie, pe cînd era mare boier), Dionisie i-a răspuns că nu se poate înapoia din pricina bolii sale şi a creditorilor care nu-1 lasă să plece pînă nu-şi plăteşte datoriile. în urma acestor refuzuri, divanul ţării, în decembrie 1822, a cerut domnului să aprobe alegerea unui nou mitropolit. La 4 ianuarie 1823, era ales ierodiaconul Grigorie de la Căldăruşani, un smerit călugăr, dar neobosit şi priceput cărturar. Dionisie s-a reîntors în ţară abia în februarie 1827, iar în anul următor i s-a dat egumenia pe viaţă a mînăstirii Dealu, «spre întîmpi-narea cheltuielilor casei sale». A administrat mînăstirea printr-un ico-nom, iar el a rămas să trăiască în casele sale din Bucureşti. Aici 1-a ajuns sfîrşitul la 5 februarie 1831, fiind îngropat «înlăuntrul bisericii Sfintei Mitropolii». La înmormîntare a vorbit Constantin Moroiu, unul din bursierii săi din Italia.

Concluzii. După perioada de mari irămintări din cursul toririi ultimilor trei mitropoliţi greci din Ţara Românească (Do-i, Ignatie şi Nectarie), la care s-a adăugat şi amestecul ţarist afacerile noastre bisericeşti, păstoria lui Dionisie Lupu — deşi. rte scurtă — ne apare ca o perioadă nouă, cu reforme indrăz-e menită să zdruncine adine vechile rînduieli. Prin toate înlăp-ile sale, el a pregătit drumul urmaşului său, marele mitropolit gorie Dascălul